miercuri, 30 martie 2011

Câteodată, trebuie să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e

Avertisment: ăsta e un text pentru care descrierea „mult prea trist” e un soi de diminutiv tembelo-nereuşit. E de necitit, zic eu, pentru cei mai sensibili.

Nu mai ştiu de ce, mi-a venit în minte zilele trecute faptul c-am avut o sarcină zen.
Uşoară, rezonabilă. Urmată de o naştere care m-a făcut să declar, la nici 8 ore după, c-aş mai putea face încă 10 copii.

Şi totuşi... a fost o umbră. De la toxoplasmoza-mi cronică sau dintr-o altă cauză, tot timpul mi-a fost teamă că o să-l pierd. O teamă viscerală, neagră, rece, ceţoasă şi dotată cu gheare. Inexplicabilă, ca toate visceralele.
M-am întrebat ce-aş face.
Răspunsul a fost că n-aş putea merge mai departe. Şi analiza s-a oprit aici.

Am respirat uşurată după a n-şpea săptămână de sarcină, marcată ca fiind graniţa de supravieţuire pentru prematuri. Apoi, încă odată, pe la 7 luni. Apoi după naştere, cu ocazia ecografiei transfontanelare. Apoi la analizele de sânge, care au demonstrat că n-avem de ce ne face griji.

Şi totuşi... în spaimele şi frisoanele şi necunoaşterile primei luni, umbra a rămas. Când Muţunau avea 1 an şi 9 luni (acum aproape un an) am plâns cu frisoane citind articolul lui Gene Weingarten, citat via link aici.
Şi-am plâns şi-acum, citind articolele lui Daniel Raeburn.

Lui Daniel i s-au născut două fetiţe. Irene, pe 28 decembrie 2004, şi Willa, un an şi opt luni mai târziu.

Doar că Irene murise pe 24 decembrie, cu 4 zile înainte de a se naşte.



Există locuri în care nu mergem. Zone pe care nu le explorăm.
Momente în care plecăm privirea.
De cele mai multe ori, marchează teritorii necartate ale durerii.


E incredibil cât de multe dintre ele purtăm, fiecare din noi, sub crusta de zgândăreală cotidiană şi rutină.
Şi cât de mult ne prefacem, cât de tare pretindem că n-ar fi acolo. De parcă simpla lor negare le-ar (putea) anula.

Pierderile te pun în faţă cu moartea. E-o confruntare din care nu ai cum să ieşi învingător, dar în care nici nu te poţi preda. Şi-atunci, în absenţa unei maniere de trecere, ne prefacem. Ţine ochii închişi, ca să nu ameţeşti. Nu privi în jos. Învăluie-te în mici lucruri profane. Nu vorbi despre asta. Nimeni nu ştie cum să reacţioneze la aşa ceva.

Aşa încât devenim proprii magicieni de serviciu.

Pentru că sub crustă palpită adevăruri dureroase, de neconfruntat.

Să vă trăiască!
Urarea tradiţională pentru naşterea unui copil. Acum, cvasi-mecanic repetată, fără (mare) atenţie la sens.
Sub crustă, un lung şir de tragedii, oceane de durere şi, ca-n cutia Pandorei, un fir de speranţă.


Nu cumpăra hăinuţe/lucruri înainte de naştere!
Pe ici, pe colo, e un soi de tradiţie. Originea „obiceiului” pare a fi evreiască.  (or mai fi şi alte culturi în care „recomandarea” e să aştepţi naşterea, dar nu ştiu eu de ele)
Sub crustă, dramele atâtor pierderi.


Ernest Hemingway had once boasted that he could write a novel that was only six words long. Asked to prove it, he took a napkin and wrote, "For sale: baby shoes, never worn."

Am ajuns la Daniel Raeburn via daddytypes.
Comentariile sunt, şi aici, ferestre deschise spre zone necartate.
Acesta este un citat din al doilea comentariu, semnat George.

What is interesting to me is that when I tell them how he died, we wind up talking about the inevitable momements of frustration and anger that come with raising children, and most parents have a story about a moment when they almost lost it. Almost everyone also says they've never talked about that moment to another person.

We don't like talking about the demons, either the ones that inhabit our universe or ourselves.



Textul lui Daniel despre Irene este aici.
Preiau mai jos două extrase disparate. Articolul este indescribtibil de cutremurător.

Facing a mirror you see merely your own countenance; facing your child you finally understand how everyone else has seen you.

Rebekah and I tried to be strong for each other. But if I attempted to joke she saw me laughing when our only child was dead. If she wanted to visit a friend, I saw her abandoning me to my grief. By trying to be strong, we hurt each other, and by trying to be normal, we grew numb.

Cel despre Willa, aici. Îi citez finalul:

That is happiness,” Willa Cather once wrote. “To be dissolved into something complete and great.” When I’d sifted through Irene’s ashes, my memory of Cather’s line had brought me some solace.

We named Irene’s sister Willa. We huddled around her as though she were a campfire. Entranced, we watched her shift and sigh and emit small, unexpected noises before she settled back into sleep. Emotions quivered across her sleeping face. In her wavering expression, we divined flickers not only of Irene but of ourselves and our ancestors. Willa’s body was as warm as a pulsing amber.

After midnight, I went to get water. As I passed the window of the nursery, I spied a dozen newborns. All were swaddled in pink-and-blue blankets and capped by pink-and-blue beanies. All were still. Each face looked puffy and jaundiced, but peaceful and somehow Asian in mien. The babies were as alike as larvae. Any one of them could have been my daughter. I wanted to hold them all.”


Thank you, Daniel, for sharing your stories.
So deeply sorry for your loss.

Câteodată, trebuie doar să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e. Pentru simplul şi concisul motiv că e.

luni, 28 martie 2011

În căutarea calmului pierdut

(era să scriu calului. dar n-avem.)

ridici din umeri la gândul că iar te-ai trezit târziu pentru că, sâc, te-ai trezit înaintea lui!
şi se dovedeşte bine dispus, şi cooperant, şi apuci să faci ghiozdanele înainte ca puşlămăluţa veselă să se dea jos din pat
şi, minunea minuniloooor! să se ceară la toaletă  (din proprie iniţiativă!)
unde chiar să şi facă un pipi
uraleeee!

drumul e liber pentru că deja e ora 10
la grădiniţă n-au apucat încă să mănânce gustarea
(deci o prinde)
toată lumea pare năucită de schimbarea de oră

pe drum pe birou, pe alt drum decât cel ocolit-dar-de-obicei-mai-liber
dai peste un tip care-arată pe jumătate a Vincent Perez, pe jumătate a Hugh Laurie şi pe jumătate a un actor american despre care nu mai ştii decât că l-ai văzut în rolul unui personaj fumător, belicos şi aparent relativ dement
un bărbat şi jumătate, ce mai
de fapt e un tip subţirel, de o vârstă incertă
şi ce te-atrage fix la el e, pe lângă silueta longilină, faptul că pare incredibil de relaxat

şi-ţi aduci aminte de o imagine de-astă primăvară (sau toamnă)
cu o siluetă subţire, cu pălăriuţă cu moţ, pe bicicletă
cărând pe portbagaj un ursuleţ
ce haios, copil atât de mare îşi mai duce după el ursuleţul?
dar (vezi când treci prin dreptul bicicletei) nu e copil
e mami
copilul e pe scaunul lui, între mamă şi ghidon
iar ursul alb (alb? parcă) şi foarte iubit pe portbagaj

şi când revii în prezent, ocolind la timp gropanul din faţă, îţi dai seama că totul e, din pricina luminii, foarte cinematic
sau are un aer de carte poştală
color
color pastel
nu sepia

peste alte câteva străduţe îţi zâmbeşte un puşti cu glugă
şi aer de cavaler medieval
sau de student
vizibil surprins de culoarea ta de păr
nouă
experimentală
creaţie proprie (involuntară, dar cine să le mai numere...)
vizibilă, precum zidul chinezesc, din Lună

oraşul ăsta n-ar fi chiar urât
dacă i-am lăsa clădirile să respire
şi copacii în viaţă
şi l-am scăpa de recoltele de gunoaie de pe terenurile virane încă neîmbâcsite vizibil şi manifest de cine ştie ce speranţe de bani grei făcuţi iute
şi tocaţi şi mai iute
& aiurea

e liber
ajung uluitor de repede la birou
uau, oare-am descoperit teleportarea?
sau vreun clivaj spaţiu-timp?

când e liber în trafic, pot să respir
diseară parc-ar merge o tartă cu zmeură
că tot ieşim în oraş să luăm lut pentru modelaj
(ultima găselniţă maternă....)

duminică, 27 martie 2011

Pe pilot automat

auzi-l trezeşte-te du-te şi adu lapte cald e p'ea cald v’eau mai ’iece adu din nou lapte
eşti ud? nu, nu sunt ud. nu, eşti foarte ud!

e fleaşcă şi demultişor, nu aşa

schimbă-l spală-l pe dinţi ce bine că azi stă, e cuminte, vezi dacă a dormit bine? se clăteşte chiar şi cu apă de gură (de-aia din plante, de la DM) schimbă-l îmbracă-l lasă-l să ţopăie în pat pregăteşte-i granulele fereşte-te la timp din calea băţului cu care vine să te altoiască

ah, prea târziu
mulţumeşte-i printre dinţi şi-n contumacie Stimatei Bunici pentru expunerile teveristice la prinţul Jumong sau cum s-o fi chemând serialul ăla coreean din care copilul a înţeles că e cazul să-ţi iei sabia şi să te-apuci de bătut
evident, începând cu persoana cea mai apropiată, mami
ce contează că n-avem sabie
improvizăm

dă-i granulele
pune orez la fiert
fă duş
cu uşa deschisă pentru că falnicul jucător cu plastilină a decis că nu v’ea să se joace cu plastilină, deşi o ceruse imperios cu 3 minute înainte şi te-ai urcat pe dulap să i-o dai
v'ea să ştie unde eşti
prin a şti înţelegându-se să te vadă în fiecare a doua secundă
şi cu vizite la fiecare 30 de clipiri pentru că poate nu ştii bine cifrele de la ceasul puzzle şi trebuie să-ţi fie prezentate, bucată cu bucată, rând pe rând, în timp ce te piepteni-dai-cu-balsam-scub-clăteşti-pui-mască-de-păr-dai-cu-cremă gândindu-te intimitatea presupusă a camerei de baie

şi la cele câteva respiraţii liniştite de care ai nevoie
zilnic
şi pe care nu le-ai mai prins de (aproape) nişte săptămâni bune

dă-te jos din cadă pe jumătate săpunită şi aspiră-i nasul la care a făcut ditamai lumânările de botez
clăteşte agregatu’ şi bucură-te că s-a mai diminuat producţia de secreţii nazale
pe urmă albeşte-te la faţă când îl auzi tuşind
o să se vindece oare până dă bacul?

fă-i spanac ca să aibă la ce se uita cu dispreţ când e gata
apucă-te de făcut ciuperci cu smântână, asta sigur mănâncă, măcar o dată
şi salată
din care o să tot fure preţ de 40 de minute timp în care nu-i tace gura nicio secundă şi preocupările majore sunt nu se mai ştie care felinare, tot felul de chestii denumite generic şi evident neclar dar vehement „asta”
dă-i kefir
şi tocmai când te bucurai că mănâncă descoperă că s-a decorat intens pe haine şi că pe jos ai o mare albă la care, de data asta, se uită cu dispreţ pisicile

când ştergi kefirul extinde-te pentru că mai ai de şters şi apa minerală din sticla căreia i-a scos dopul şi apoi i-a dat un şut
gândeşte-te să-ţi pui pe uşă o siglă gen discovery channel
căci tocmai ai descoperit o provizie apreciabilă de măsline depozitate sub masă
pentru că n-a vrut tacâm, şi i-au scăpat printre degete
spre, de data asta, încântarea vădită a pisicilor, mai ales a persanei
şi, după estimativ vreo trei minute, ai mai descoperit că dăduseşi drumul la aragaz, dar fără să-i dai şi flacăra

cât de razna poţi să fii?
ohoooo

afară bate prea tare vântul
şi el refuză să meargă pe jos când e vânt, vrea în braţe
şi are 18 kile, nu-l mai poţi duce
deci, ghinion

pune-l tardiv la culcare de prânz ştiind că e prea târziu şi că se va trezi la 7 şi că nu se va mai culca până la 11 dar ai de ales între a nu te mai înţelege deloc cu el acum şi a avea un partener ceva mai cooperant dar nu cu mult mai pe seară

termină ciupercile în care n-ai pus clasicul sos bechamel, ci unul inventat, format din orez fiert blenderit cu lapte, iaurt şi smântână
plus porumb
fă şi orez cu lapte, că ai cam exagerat cu orezul pus la fiert
şi ai cât pentru două batalioane

respiră
bea un chai rece

dormi şi tu o oră
după care auzi-l trezeşte-te de data asta nu vrea lapte
eşti ud? nu, nu sunt ud. nu, eşti foarte ud!
logic
iar
m-am săturat de chiloţi absorbanţi şi de ostentaţia cu care refuză să ia măcar în calcul mersul la toaletă
lasă că vine vara şi-n vacanţă sub înalta oblăduire a Micului Urecheat vom învăţa cum e cu mersul la toaletă în natură
ceea ce va ridica o problemă la întoarcere pentru că noi nu avem ghivece
dar în definitiv avem tăviţele pisicilor

unde era cartea aia în care găsisem un joc interesant?
maaaami, unde eşti?
m-am săturat de anxietatea de separaţie
crezusem c-am scăpat de ea, uite că nu

aspiră-i nasul schimbă-l ceartă-te cu el pe nu se ştie care teme dar ce mai contează
răspunde la şapte mii de de-ce-uri
prinde-te tardiv care din ele-s la mişto şi întoarce-le
cântă până te doare gura
contemplă-ţi propriile situaţii similare din copilărie
oftează
iar
(nu ajută)

negociază jucatul cu apă
după ce în sufragerie nu făcuse decât să urle că vrea să se joace fix cu piesele pe care aţi căzut de acord, cu 3 minute înainte, că le strângeţi
după ce în dormitor aruncase pe jos de-a valma rufele proaspăt strânse de pe sârmă şi împăturite

înjură printre dinţi pentru că apa caldă, pesemne recent oprită, vine mizerabilo-ruginie
doreşte-ţi să-i dai cu capul de perete pe ăia de la apa nova, primărie, termoficare, conducte, administraţia blocului, simultan
sau eventual cap în cap şi apoi de perete,
detalii
mormăie chestii gen m-am săturat de bantustanul ăsta
şi de trăitul sub semnul precarităţii
din toate punctele de vedere
şi dă-ţi seama că e degeaba
pentru moment


termină de făcut metrul cub de salată început de dimineaţă
adu-ţi aminte că azi e a cincea zi în care nu faci sucul de portocale din portocalele luate acum o săptămână
zgârie-te pe ochi că e unu noaptea pe stil nou şi el tot nu doarme
zi merçi c-a stins suflând lumânărica de la candela de aromoterapie
ar fi putut folosi una din şosetele pe care şi le-a scos pentru a şaptea mia oară din picioare

şi mâine e o nouă zi
în care, pentru variaţie, vei face fix aceleaşi lucruri
doar că şi cu adulţi

cum se chema episodul ăla din „zona crepusculară”, parcă, sau în fine, ceva serial american asemănător, cu episoade pe teme similare, dar fără fir epic comun
în care o mamă americancă de suburbie
de prin anii 50
în plin rezbel rece
(amănunt important!)
total sufocată de familia ei nesimţit de solicitantă (nişte insuportabili)
găseşte nu’ş ce chestie care-i permite să oprească timpul în loc?
pentru toată lumea, mai puţin pentru ea
drept care mai apucă să respire
şi viaţa i se pare mai roz
dar iată că vine bomba
lansată, desigur, din uniunea sovietică
şi filmuleţul se termină cu ezitarea ei: să lase pentru totdeauna timpul oprit (căci apucase din reflex să apese pe buton) şi să se condamne la singurătate sau să lase racheta să cadă peste ei toţi?

cred că juca Goldie Hawn
dar s-ar putea să mă înşel
l-am văzut demult şi parcă nu apare prin lista ei de filme

da. o bere nefiltrată şi un somn bun ar trebui să mai schimbe perspectiva
acum seamănă prea tare cu partea întunecată a statutului de părinte-om-orchestră

vineri, 25 martie 2011

Dialoguri încuietoare

- Ce e în fu’tun?
(furtunul de la aspirator (bunul nostru prieten din ultimele zile...), fluturat belicos periculos de aproape de capul meu)
- Nimic, mami.
- Mami! În fu’tun e aerhhh!!!
(pronunţă un fel de r foarrhte ghrhaseiat, dahrh numai dacă se găseşte la sfâhrhşitul cuvintelor)


La masă, se bâţâia de zor, în-picioare-pe-scaun.
- Stai jos!
- Nu, nu stau jos. V’eau să stau la masă!


Pe drum:
- Ce apă e aia?
- Dâmboviţă.
- Aha, Dâm-vo-bi-ţa!


Au început de ce-urile. (mă tot pregătesc pentru impact = apogeul perioadei...)
Fain e că, dacă la un moment dat nu apuc să-i răspund, reia de ce-ul, dar folosindu-se de potenţialul răspuns.
În plus, n-am nicio problemă în a i le întoarce (da’ tu de ce crezi că / c-ar putea să...). Şi nici în a-i răspunde că nu ştiu.
Ceea ce (nu numai la de ce-uri) prezintă capcane.

- Mami, de ce miaună Tipsy, ce v'ea să facă?
(mâţa fiind în altă cameră decât noi)
- Nu ştiu, n-o văd.
- Dahrh t’ebuie să înţeleg!

miercuri, 23 martie 2011

Istoria se repetă. Şi se adnotează.

Avem un anarhist. Mic.
De ce anarhist?

Poi. E cam ca-n bancul cel cu cuşca decorată cu perdeluţe roz bombon: „sunt câine rău pentru că nu vreau să pap tot”.
Ceea ce vrea să spună că Muţunau e cel mai puţin compliant exemplar de pe faţa pământului când vine vorba de băut ceai (din cană, din sticlă, din ce-o fi). Acceptă liniştit siropurile, chiar şi medicamentele cu gust groaznic, câtă vreme sunt servite din mers, la seringă. (caut una mare, de ORL, ca mi-a cam ajuns alergătura!)

Încercând să negocieze beutul ceaiurilor, Mamiţuni, adepta explicaţiunilor detaliate, s-a lansat în următoarea discuţie (pierzătoare):
- Uite, dacă bei ceai, te faci bine. Şi putem pe urmă să mergem la piscină. Nu putem merge la piscină dacă suntem bolnavi.
- Ba putem!
- Omuleţule, trebuie ca mai întâi să te faci bine. Nu ne primeşte nimeni aşa, au şi cei de la piscină reguli, vor să fie ordine...
- Mami!
- ... să nu se îmbolnăvească nimeni...
- Mami!
- Da!
- Mami! Să nu fie o’dine! Să nu fie o’dine, mami, să fie bine!


Anarhistul mai este şi alergăreţ, degrabă nerăbdătoriu şi poznaş.
Materia primă ideală pentru pierdut prin mall.

(De pierdut, îl pierd şi la teatru - doar că acolo a devenit un obicei ca domnia sa, mai uşor de strecurat, să evadeze dintre bănci şi s-o rupă de fugă înaintea mea, prin mulţime. Sunt două locuri unde poate fi re-găsit: afară, la baloane, sau pe scenă. Deci, tehnic vorbind, nu e chiar la fel.)

Lecţia învăţată azi e că, dacă ’mnealui mai dărâmă ceva (chiar o juma' de magazin), nu mai stau să pun singură la loc.

Am avut o pauză de atenţie de 10-20 de secunde. Credeam că l-am urmărit (sonor), dar ... se vede treaba că nu.
Bodyguard-ul de la intrarea magazinului în care eram nu l-a oprit, aşa că, în timp record, Muţunau a ajuns în partea cealaltă a mall-ului (din fericire relativ pustiu la ora cu pricina). N-am reconstituit exact filmul acţiunii (dacă l-a oprit un bodyguard sau dacă s-a dus Muţunau la organ - înclin să cred că mai degrabă prima variantă...pe teme de oarece zurbageli), doar dialogul.
- Cum te cheamă pe tine?
- Pe mine mă cheamă Muţunau!
- Şi unde e mami?
- Mmmm.... mami chied că s-a pie’dut de mine!

Anarhistul, de altfel zâmbitor, vorbăreţ („asta e mami! am găsit-o!”) şi docil (a dedus el de undeva că nu-i a bună...) a fost recuperat (la timp pentru mutra mea deja vineţiu colorată) în mustăcelile amuzate ale agenţilor mai tinerei şi sub privirea ostentativ mustrătoare a agentului cu aer de bunic. Muţunau, în spirit echitabil, i-a ajutat să-şi şteargă instant rânjetele când, post-îmbrăţişare, a zbughit-o ca racheta chiar de sub nasul tuturor.

O mică grămadă ordonată formată din 3 voluntari a fost, din fericire, eficientă întru placarea zurbagiului şi depunerea dumisale în braţele mumei celei împovărate de rucsac, haine, ani grei şi alte regrete de sezon.


Şi legătura?

Mamiţuni, la vreo 3 ani, poate 3 jumate (deci un an peste Muţ), porneşte campestru, cu Bunica din dotare (Străbunica lui Muţ, cum ar veni), într-o vizită.
La nu’ş ce cot de poteca, pe motive de cules flori, au loc:
1. smulgerea din mâna bunicească
2. tradiţionala rupere de fugă (dublată, desigur, de surzenie).

Urmează, pe de o parte, un contemplativo-activ cules-ales luuung (decretat, spre final, drept oarecum plicticos) şi, pe de alta, o goană disperato-frisonată prin tot satul, în căutarea culegătorului pierdut.

Taman când se părea că s-au epuizat toate posibilităţile, căutata şi căutătoarea dau nas în nas, pe o potecă şerpuindă, la mijloc de deal. Gura mare, evident, n-o avea adultul.
- Da’ un’ie umbli, Bunííí, că de când te caut!

Povestea are mai bine de trej’ de ani...
Repetiţia e proaspătă, caldă, de azi.

marți, 22 martie 2011

În disperare de cauză... şi directivă...

... dat fiind că răceala/tusea lui Muţunau nu se dă dusă, am apelat la tot felul de chestii.

Precizare: mă pricep un pic la doftoriceli. Şi la de-alea standard, cu medicamente înregistrate, substanţe active, forme farmaceutice, etc, şi la leacuri babeşti.  Aşa, pe post de sanitar priceput amator (şi-n timpul liber ajutor de câine lup). Dar runda asta m-a depăşit. Am aruncat prosopul. Adică m-am împăcat cu ideea că balaurul ăsta e mai mare decât credeam.
Mâine mergem la recoltat analize, ca să ştiu, măcar acum, cu ce mă bat.


Între timp:

- am cumpărat cam un kil de remedii homeopate unitare, aşa, versus directiva de 1 aprilie (cea referitoare la intrarea in vigoare a THMPD) - doamnele de la Help Net-ul din Amzei au leşinat instant când Muţunau a părut să citească numele a două medicamente, drept care au sărit rapid cu un scaun mic pe care omuleţul a putut şedea să-şi dea aere (evident, nu citeşte, pur şi simplu a recunoscut cutiile).
Ceea ce nu le-a împiedicat, desigur, să rotunjească verbal suma de plată şi să-şi reţină restul firfiricist.

- am apelat la ajutoru' nepreţuit al buiotei-mâţă (luată demuhuhuult, la impuls, dintr-un magazin Etam).

- am înfundat pe gâtul Muţunaului aparent faimosul ceai de scorţişoară cu miere (oarecum inutil, pen’ că tusea n-a dispărut).

- am băgat aromoterapie cu cimbru (acum mă simt parte integrantă a unei ciorbe de fasole cu afumătură, căci cam aşa miroase); se pregăteşte eucaliptul.

- am pus lampa din cristal de sare.


- îmi bat intens capul cu nebulizatorul. (greu de acceptat...)


O precizare referitoare la remediile homeopate: da, ştiu că-s apă de ploaie, da, ştiu că nen-tu Hahnemann n-(ar) avea, conform standardelor de azi, chiar toţi boii acasă.

Ştiu că homeopatia e foarte contestată, că a apărut ca reacţie la o medicină vecină cu măcelăria, ceea ce teoretic nu mai e de actualitate, că n-are suficient de multe studii suficient de bune în spate, că e absconsă, vecină cu magia (chiar au curte comună...), că uneori pare să nu mai aibă nicio logică, că dezvoltarea (ei) actuală n-a păstrat integral principiile iniţiale...

Mai ştiu că faimosul Oscillo nu-mi face absolut nimic, oricât i-aş ajusta administrarea.
Dar Paragrippe mă scoală din morţi.
Aşa că, placebo-ne-placebo, eu vreau să mai am de unde să le cumpăr.

Pentru plantele medicinale, în mod egoist, nu-mi fac atâtea griji. Momentan, am de unde le culege personal.
Şi cred sincer că se va găsi o cale de evitare a scoaterii lor de pe rafturi. Mai precis, cred că se vor vine în continuare, dar fără menţiunile terapeutice. Care, nu-i aşa, ar putea fi incluse discret în cărticele disponibile drept cadou.
Da' tot am semnat petiţia, pen’ că nu mi se pare corect ce se-ntâmplă.

Chiar presupunând că-n spatele directivei (veche din 2004!) sunt intenţii principialmente bune (mă roooog), tot e făcută cu picioarele. Iar pe mine făcutul cu picioarele de orice mă scoate din pepeni.

luni, 21 martie 2011

Cum găteşte Mamiţuni - azi, azvârlitură de praz

Avertisment: postare  meteosensibilă (sub influenţa sezonului...)

Cum a dat soarele pe la 13.00, cum m-am mai înveselit niţel (în adâncul sufletului, trebuie c-oi fi un crocodil uriaş).
(pen’ că azi, desigur, am stat acasă, post noapte pe tavan. s-au dus ... în altă zi programările la dentist (eu), psiholog (el) şi (probabil) job. trebuie neapărat să câştig la loto, c-aşa nu se mai poate. toată treaba e, ca-n banc, să şi joc)

Drept care, în vreme ce Muţunau vărsa toate şampoanele din baie ca să se joace cu spumă (ştiu asta pentru că încă nu s-a şmecherit destul cât să le şi pună la loc) şi post refuz omletă, spanac, fulgi de porumb, iaurt şi alte patruj’ de feluri de mâncare dedicate domniei sale, m-am apucat să prepar de-acum faimoasa azvârlitură de praz.

Notă: eu-s un mare creator gastro. Gătesc numa’ chestii unicat. (Aproape) toate, după principiul ce mai e prin casă, repede, să nu expire. Pe lângă asta, pentru că pun suflet, nimeni nu ştie exact cât din alte ingrediente se mai află în strachină / cratiţă /etc.

Aşadar: se-nhaţă cele două tulpini de praz achiziţionate seral la preţ redus de la nu mai ştiu care magazinoi, se spală, se curăţă corespunzător de prima piele şi de talpă (ce de-a termeni tehnici!), se taie rondele late de vreun centimetru-doi, inclusiv partea verde deschis (aia mai fragedă), şi se azvârl în tigaie (cratiţă) dimpreună cu o oarecare doză de vin. Alb. Moscat otonel basarabean, de Bostavan (o poşircuţă degradată instant post-degustare la rang de vin de gătit pen’ că are mai degrabă gust de tablă zincată decât de muscat).
Şi cu: juma’ de plic de usturoi praf (c-atât mai aveam), un rest de uscătură sărată italienească perenă (nu i-am găsit termenul de garanţie; ştiu precis c-am cumpărat-o acum oarece ani de pe Coasta Amalfi) prezentată drept materie primă de sos de spaghetti, oarece mărar uscat (să tot fie vreo 2 linguriţe pline-ochi) şi ... cam atât.

Se dă la foc mic, timp în care se taie rondele patruj’ de măsline gigantice, cvasi-nesărate.

În timpul rondelatului, pe la măslina 26, cu ocazia mirosului caracteristic de numa-puţin ars venit dinspre aragaz, se mai azvârle în tigaie nişte vin.
Se taie şi măslina 40. Ne oprim aici pen’că între timp Muţunau zbiară indignat din baie că nu mai are şampon. Nici eu.
Apoi se desface o cutie de 400 de roşii în suc propriu. Evident, şi conţinutul ăsteia se azvărle în tigaie, unde se şi amestecă.

După un schimbat de Muţunau (dat jos echipamentul de jucat cu apă, echipat în pijama, certat zdravăn pe motiv de pocnit mamă proprie, „afectuos” & surprinzător de ferm, peste clavicula dreaptă, cu crosa de golf (mini set de plastic), încălzit & livrat lapte), se adaugă şi măslinele. Şi un rest de vin roşu (Cabernet Sauvignon de Tomai, bun, bun, dar nu’ş ce mi-a venit...).
Acestea fierb cu toatele acolo nu mai ştiu cât, dar toată povestea se încheie la fix o oră de când am scos prazu’ din pungă.

Ar fi fost chiar comestibil, dacă în loc de două tone de piper (alb, roşu, negru, cu lămâie) aş fi pus maxim una.

N-am făcut poze. Eram prea ocupată (între două runde de scos flăcări pe nas) să-mi bandajez deştul pe care l-am tăiat încercând să stâlcesc conserva de roşii întru o mai uşoară reciclare.

Costul estimat al tărăşeniei: 3 lei praz, 2 şi-un pic conserva de roşii, vreo 8 măslinele, nu mai ştiu cât vinul plus mirodeniile - din partea casei. Ar fi ajuns pentru 4 persoane nu prea lacome, dacă n-aş fi dat gata deja o porţie dublă.

Între timp, Muţunau, supus astăzi unei intense hidratări cu ceai concentrat de cătină şi măceşe, prin metoda „alerg după tine prin casă cu cana”, şi temporat aderent la mişcarea raw vegan (n-a vrut să mănânce decât nişte roşii-cireaşă- aşa, vreo juma’ de kil) a adormit de prânz...

duminică, 20 martie 2011

Adevărata misiune imposibilă

Ora 6.
Mamiţuni se trezeşte, îi zâmbeşte (yoghin sau nu) soarelui proaspăt (sau nu prea) răsărit şi, post-spălat pe dinţi, îşi face (în sufragerie) ora de sport.

După care (pe la 7, aşea, post stretching) prestează la robot micul dejun, o storcătură de portocale şi, separat, una de legume-cu-altceva. (de exemplu morcovi+ţelină+mere, sau sfeclă (sucul de sfeclă roşie crudă e surprinzător de bun!), sau... nu mai ştiu, că doar cartea de smoothies & storcături proaspete e în bucătărie, iar eu nu).
După care, duş, creme, chestii, ochi zâmbitori.
Iaca, s-a făcut de 7.30. Sau aşa ceva. Trezim copilul care, cooperant ca-ntotdeauna, se spală şi el pe dinţi, mănâncă un iaurt (sau bea lapte, etc), se lasă îmbrăcat fără niciun protest, fix la timp ca să ajungem la timp la grădiniţă. (adică pe la 8).
Chestie care lasă destul timp „adultei” s-ajungă un picuţ mai devreme la birou, cât să-şi bea cafeaua-n linişte, în vreme ce-o arde-un pic pe bloguri şi alte surse de informaţie relevantă.
Bliup-bliup-bliup, restul zilei lucrătoare decurge într-o ordine, o precizie şi-o eficienţă de nedescris. (drept care nu le descriu).
Pe la vreo 5 (17), Mamiţuni încalecă pe cal (respectiv pe ăia putere, nu destui, dacă e s-o dăm p-a’ dreaptă) şi-o zbugheşte la grădiniţă, de unde ia copilul şi-l duce acasă (sau, după caz, la cumpărături) şi (prin aceasta) la programu’ culturalo-artistico-sportiv al (restului) zilei. Un homeschooling, un un-schooling, câte puţin din toate.
Post-baie, Muţunau închină steagul pe la vreo 20.30, fix la timp pentru ca Mamiţuni să mai pedaleze o tură pe net, prin bibliotecă, pe bicicleta eliptică şi, respectiv, prin vasele din chiuvetă, înainte de a-şi perfecta somnul de frumuseţe.

De unde ştim noi că asta e SF?
Simplu. Elementar, mei draghe Watson. N-am zis nimic de locurile de parcare.
Varianta reală începe la Dumnezeu ştie ce oră cu (de obicei) oarece vocalize pe care nu le putem trece aici, pen’ că s’tem în post. Şi cu răcnetu’ iepuresc (pentru cine a văzut recent Alice în Ţara Minunilor la Ţăndărică) „am întââârziaaaaat!

De terminat, se termină tot cam atunci/aşa.
Între aceste momente aleator orare se-nghesuie ghebos muuulte palme peste cap, chestii uitate, promisiuni nerespectate, telefoane nedate, rufe ne-ntinse, cărţi/materiale necitite.

Parc-am mai zis: caut bonă-decatlonist. (nu pot spune exact pentru care dintre noi. să fie, acolo)Sau vară/soare. (m-am mega-săturat de vânturi, ploi, răceli, tuşeli, muceli, febre, friguri, transpiraţii, etc)
Sau vacanţă.
Sau... nici eu nu mai ştiu ce.

Pen’ că Muţunau, despre care mă lăudam
mai demult c-a sărit graţios peste faza cu anxietatea de separaţie, ori regresează, ori o descoperă abia acum.
Când se manifestă machiavelic distilat cu chestii de genul:

(aş vrea eu să zac precum doamna Lois, în timp ce el „performează”)


Să zicem că răcelile (amigdalitele/scarlatinele/etc) sunt de vină.
Da, povestea a re-re-re-venit. De-aia nu dorm.

vineri, 18 martie 2011

Ultimele ştiri, iar

Eu mi-s în plină astenie de primăvară. Sau anemie. Sau ce-o fi. Caracterizată în special prin cearcăne, prin pungi (de en-gross) sub ochi, prin neprietenoşenie instant, veşnic şi puternic răbufnindă, de tip gheizer, prin lipsă crasă de orice elan (cerb, antilop, etc) şi prin gânduri pestriţo-aberante, cum ar fi, de pildă, faptul că-n post ar trebui să se impună, pe lângă alimentaţia selectivă şi purtările (mai) reţinute şi îndatoritoare, şi norma de odihnă. Adică dacă-i post, tre’ să dormim cu toţii mai mult. (e evident de ce am luat-o razna...)

Mă tratez cu leurdă natur. O plăcere pen’ cin’ vrea dup’aia să stea de vorbă cu mine.

Ultimele fapte de arme includ:

- întrebări încuietoare de tipul
„de unde vin flutu’ii?”, pentru care m-am executat cu poze de pe aici.
ce are omul/pensonul/căpşuna înăuntru?” de mă gândesc tot mai serios să investesc într-un joc tip Corpul Uman 3D.
Noroc cu Google body, (demo aici) Visible Body şi alţii la fel ca ei.
Ghinion cu netul meu, care merge ca melcu’.
Aştept cu interes corespondentele animale şi vegetale ale proiectului, că de când tot tai căpşuni, Muţunau aproape c-a-nvăţat şi fracţiile.

- proiectul de ştiinţă „Zambila” (ghiveci mic de la Ikea, dublu-nflorat, zilnic analizat).

- operaţiunea „Veveriţa" (mers în Herăstrău după veveriţele-de-negăsit. pocnit zadarnic nuci. judecând după covorul de ghinde de pe jos, jivinele ori îs în staţiune, la dietă, ori...n-om fi mers noi de partea potrivită a parcului!)

- găsirea cif’ei 6 de la cias (mare eveniment, c-o căutăm de câteva luni; era, previzibil dar nu imediat detectabil, în cutia unui alt set de jucă’ii)

- vizionări de piese ţăndăriceşti (recomandăm călduros vizionatul pieselor, da' nu şi pe tantele cumetre plasatoare, care, la final, se poartă cu copiii care vor să se urce pe scenă de parcă ăştia mici le-ar fura butelia/le-ar pune peltea pe clanţă/ şi-ar şterge ghetele de perdelele lor etc, simultan),
Notă specială pentru Ţăndărici: o fi aşa de greu să mai pui în program juma’ de oră de admirat decorul? Dinainte anunţată/rezervată? Desigur, programul s-ar prelungi. Da' nu dramatic.
Refuz să cred că puştimea ordonat plimbată pe scenă ar putea provoca distrugeri notabile. În definitiv, muzeele rezistă unor astfel de asalturi.
(asta ca să nu zic că onor actorimea păpuşărească s-ar putea plimba, dimpreună cu plasatorimea ţăndăricească, să prezinte prin sală păpuşile)

 - episoade de dormit în patul ma’ie, ca apărare (aparent eficace) împotriva variilor coşmaruri muţunautice (cu debut de pe la ora 3 AM, că pân’ atunci nu concepea să-şi abandoneze reduta)

- mofturi la mâncare, (n-am nimic împotrivă să fac/încălzesc/pun pe masă mai multe feluri de mâncare, da’ de pe la al cincilea cerut-insistent-şi-apoi-refuzat-fără-a-fi-gustat (eventual aruncat pe jos în semn de protest) mă cam enervez)

- instituirea unei noi jucării favorite (băţul parfumat, care e-n stare să-l ţină ocupat până la jumătate de oră!),

- planuri de socializare sportivă (piscină, echitaţie, când o ieşi soarele, odată, da’ de preferinţă înainte de sezonu’ canicular)

- serialul de poveşti nocturne moralizatoro-recapitulative cu girafa Rixi (care se-ntâmplă să facă peste zi fix ce face Muţunau, da’ cu oarece nuanţe-n plus, şi căreia, la rândul ei, i se spun, fireşte, poveşti cu Muţunau)


- şi alte diverse dume, cum ar fi:

... cântecelul ad-hoc de auto-adormire „feeeeluuul doooooiiii, feeeeluuul doooooiiii” (compozitor şi solist, cantautoru' Muţunau);

... accentele din plin adaptate umorului involuntar:
- Mami, pleacă de aici!
- OK. Dacă vrei, plec. Mă gândisem să-ţi ţin companie la masă, dar ..
- Coooompááááánieee!!!

... accesele de şefie de la grădiniţă:
- Izabela, te ’og să vo’beşti mai încet, că mă de’ianjiezi!

... negocierile:
- Da’ dacă mă ’păl pe dinţi, me’gem afa’ă!

... mima:
- Ce faci acolo? (dădea ciudat din mâini, la masă)
- Cânt Itsy-bitsy! zice, după ce reuşeşte să-nghită chintalul de sfeclă furgăsit din ciorba altuia.
Adică (logic pentru cunoscătorii treji &atenţi) căţărarea păianjenului pe burlan.

... magia:
La o masă de familion unde toată lumea dosea pâinea (că dacă se-nfige Muţunau în ea, nu mai haleşte nimic altceva), ne-am petrecut, 7 capete luminate, nu mai puţin de 15 minute să încercăm (fără succes) să lămurim cum anume a ajuns Muţunau să aibă o bucată de pâine-n mână.

miercuri, 16 martie 2011

Regresii şi dilemă

Ziceam că e amigdalită. Dar e posibil să fi fost scarlatină. Sau oareşce viroză-minune cu acţiune digestivă asezonată cu chestii respiratorii & ORL. Sau... da’ nu mai contează. (n-a mai fost timp de investigat riguros)
Adică da, ne-am distrat din plin.
Nu e clar dac-a trecut. Eu sper că da.

Musiu s-a-ntors, pentru vreo două zile, la a fi hrănit cu linguriţa (el mănâncă singur de mai bine de un an).
Eu m-am întors la perioada de urcat pe pereţi pe teme de nesomn (căci iar s-a trezit de 242.5 de ori pe noapte).
De data asta mi-am luat brusc concediu, conştientă că:
- n-are rost să mimez eroisme
- e-ntr-adevăr foarte nasol. (nu ştiu cum reacţionează restul lumii, dar eu, după o noapte de tocare măruntă, mi-s extrem de neprietenoasă, ca să nu zic că mă transform în diavolu’ tasmanian, varianta cu circumstanţe agravante. adică dacă mă consolează careva că aşa-s copiii, îşi riscă viaţa, căci impulsul meu de răspuns nu-i tocmai paşnic).

În plus, de fiecare dată când se îmbolnăveşte peste priceperile mele de doftoriceală, nu mai sunt bună de nimic.
Deci sper c-a trecut.


Dilema se referă la alegerea unei biciclete.
Să fie simplă, uşoară şi fără pedale, sau grea şi cu roţi ajutătoare?
Prima-mi pare o cheltuială nu neapărat utilă, la a doua-s de acord că (grea fiind) rupe genunchii omuleţului intens pedalator.
Una mică, uşoară, cu pedale demontabile, şi foarte-foarte ieftină, n-o fi existând?

miercuri, 9 martie 2011

Ştirile pe (foarte) scurt - amigdalita

Copchil amigdalitos & febril - dar nu destul de ameţit cât să nu se opună tiranic procedurilor medicale de tip pus termomentrul - de albastru de metil nici nu mai zic, sunt prea ocupată încercând să inventez un spray care să simplifice „administrarea”.
Bunică momentan dezertată.
Mamă împăiată & bulversată: ce şi de unde să mai amâne / anuleze?

(Ne)-om reveni.

sâmbătă, 5 martie 2011

Din seria „Omul, cât trăieşte, învaţă”: Despre naştere, altfel

Printre blogurile pe care le urmăresc se numără şi o comoară de informaţii numită Stand and Deliver.
De la Rixa (care tocmai a născut, neasistată, cel de-al treilea copil, o fetiţă pe nume Inga) şi de la comentatoarele de pe blogul ei aflu o mulţime de chestii la care altfel nu prea aş avea acces. Şi o mulţime de link-uri spre alte bloguri de pe care pot afla alte mulţimi de chestii... şi tot aşa.


Naşterea verticală.
Dădusem peste ceva asemănător într-una din cărţile Isabelei Allende, Portret în sepia. Aurora, personajul principal al cărţii, surprinde, copil fiind, momentul în care Nívea, soţia lui Severo, îşi naşte gemenii, moşită de o indiancă. Nívea naşte „din picioare”, susţinută de subsuori şi ţinându-se zdravăn de nişte sfori atârnate din tavan. Aurora, evident, se sperie.
N-am dat, pe moment, mai importanţă relatării, captivată, pe de o parte, de tonul misterios al poveştii şi, pe de alta, de atitudinea aparent anti-alăptare a scriitoarei: Nívea, fecunditatea întruchipată, mamă a vreo 15 copii, pentru care nu funcţionează nicio metodă contraceptivă cunoscută pe-atunci, nu alăptează niciodată, ca să-şi conserve relaţia cu Severo. Hm....
(haios e că, la un moment dat, în toiul unui oarece război, aceeaşi Nívea-preocupată-de-conservarea-relaţiei-cu-Severo omite (sau uită) să-i spună că e gravidă, şi, când se revăd, după muuuulte luni (în care mai corespondaseră!), omul e uşurel surprins să vază că posedă 1-2 copii în plus).

Digresiunea literară încheiată, iaca numai câtamai tona de link-uri aici, pe tema naşterii verticale.
Un film vorbit în spaniolă, o reclamă la o clinică din Ecuador. M-a uimit lipsa (aparent totală) a sângelui! (editat, ne-editat, filmul e, oricum, spectaculos)
Traducerea-n engleză a discursului, aici.


Naşterea neasistată
(neasistată de medic, adică, asistată, de obicei, de moaşă! termenul mai potrivit ar fi nemedicată)
Subiect de mare fierbere (şi bătaie de câmpi!) la un moment dat şi la noi.
Discuţie (zic io) distrusă, cumva (la noi), şi de personajele nu tocmai literate în a pricepe subtilităţile alegerilor informate, care n-au înţeles decât că gata! li se interzice să nască la spital, trebuie să se descurce singure, şi de medicii care-au sărit de fund în sus, de parcă li se furase butelia, şi de tonul de băşcălie al comentacilor pafarişti mereu "avizaţi".
Eu una n-aş naşte neasistat (mi-e prea lene să strâng/şterg...), dar, post născut cvasi-natural şi post-citit & priceput chestii, n-aş intra în panică dacă, la o a altă sarcină, n-aş mai putea ajunge la spital.
Şi cred cu tărie că libertatea de a alege ar trebui să existe recunoscută formal şi respectată. Respectată şi în spirit, şi în literă, nu aşeeaa, de bifă.
Versiunea pitoresc-alcoolizată a naşterilor neasistate de pă vremuri, aici. Eroina, doamna Ellerbe W. Carter. Mare om.


La fel cum ar trebui respectat şi dreptul gravidei de-a naşte în ce poziţie vrea/simte.
Uite o serie întreagă de variante, care m-ar (ne-ar?) putea scăpa şi de minunata masă ginecologică, atâât de comodă că nici unii dintre medici n-o prea plac, şi de manevrele brutale de stâlcit burta, care cică „ajută” naşterea.
Am beneficiat cu succes de una din aceste manevre. Mi-a fost de un la fel de nepreţuit ajutor ca şi aurolacul din Gara de Nord care-mi indică locul de parcare pe care-am intrat deja. Cred c-am urlat la moaşă să mă lase-n pace, că mai mult mă-ncurcă. Fireşte, nu s-a dat oprit din „ajutat” decât când i-a zis medicul că nu mai e nevoie. Chestie care-a, nu’ş dacă s-a prins & nu mă-ntere, a făcut-o să rămână, până-n ziua de azi, neşpăguită.

Aş fi preferat să nasc stând în patru labe. Eventual în sprijin pe minge - care mi-a fost un mare sprijin în travaliu (petrecut, desigur, în majoritatea timpului, în sprijin legănat pe coate şi pe genunchi) şi de care m-am despărţit cu greu când am plecat la spital.
(Poate data viitoare!)


Naşterea la peste 42 de săptămâni!
Aici am făcut, iniţial, ochii foaaaarte mari.

De ce: echografele din clinicile noastre private sunt cu cateva generaţii peste ce pupă americanu' de rând. Adică... mi-au fost relatate situaţii (americane) în care obstetricianul nu ştia să estimeze vârsta gestaţională cu ajutorul echografului - chestie care a dus, într-un caz, la o cezariană & un premăturel, şi, în altul, la o inducţie sinistră, nenecesară, efectuată cu o sălbăticie demnă de-un malpraxis cât casa. (Proces pe care mama în chestiune, fiind cetăţean de rând, nu-şi permite să-l deschidă. Istoriile-s "din auzite la prima mână": cunosc şi mamele, şi copiii în chestiune.)

Evident, în spitalele mari /din oraşele mari situaţia ar trebui să fie (o fi) alta.
Drept care cred că există (poate chiar pe scară largă) posibilitatea ca alea 43 de săptămâni să fie, de fapt, mai puţine.

Şi dacă nu sunt?
Dacă există situaţii în care varianta corectă este să aştepţi copilul să vină?
(chestie de altminteri foarte grea; eu deja declarasem, pe la 36 de săptămâni, că nu intenţionez să duc sarcina pân’ la Crăciun; am născut înainte de termenul calendaristic, aşa încât nu ştiu cum e să-l depăşeşti; dar, mai mult ca sigur, m-aş fi urcat pe pereţi cu dinţi şi gheare şi-aş fi acceptat provocarea naşterii - Muţunau, înţelept, s-a grăbit şi ne-a scutit)

În definitiv, nu cresc toţi la fel.
Oare câte sarcini din totalul celor monitorizate în România trec de 41 de săptămâni? Câte sunt lăsate să treacă? Presupunerea mea e că, din pricina temerilor legate de moartea in utero & alte complicaţii, mai curând temute decât înţelese, foarte puţine. Cât de justificate sau nu sunt temerile astea, e altă poveste... (o să mai „scobesc” după studii).
Tante Gloria (autoarea postării citate mai sus) e foarte categorică, desigur, şi-n privinţa naşterilor provocate.
Un alt articol interesant pe tema mamelor-la-zece-luni, citat tot de Gloria, aici.
Uite ici ghidul moaşei pentru un perineu intact. Tot via Gloria.


VBA2C.
Naştere vaginală după două (2!!) cezariene.
VBAC e o chestie pentru care în anumite spitale din România ai fi crucificat. Eventual, crucificat numa’ dacă deschizi gura s-aduci vorba despre...


Alte exemple:
Naştere acasă - copil cu prezentaţie pelvină. Ietă.
Naştere sub ceriul liber, aici.


Ce-ar fi dacă naşterile ar fi tratate drept ceea ce sunt, adică nişte minuni?
Momente de trăit mai curând cu reverenţă şi respect, decât cu teamă şi / sau aere profesionale de o mare importanţă în gospodăria noastră?
Dacă toată lumea ar putea să se oprească un moment, la o naştere, indiferent de care, medicată au ba, vaginală sau cezariană, măcar cât să zâmbească şi să spună „felicitări!” dacă nu cât să se lase atins de-adevăratelea de magia momentului?

Ne-am umaniza, Doamne-fereşte!

vineri, 4 martie 2011

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

joi, 3 martie 2011

Rătăciţi prin(tre) hăinuţe

Am (uraaa!!!) făcut (uraaaa!!!) ordine (uraaa!!!) în Marele-Sistem-de-Depozitare-a-Hainelor-Muţunautice (brevetat de subsemnata, format din dulapuri, suport „independent” de umeraşe, cutii, genţi şi alte improvizaţii la îndemână).

Au rezultat, nu neapărat în ordinea asta, următoarele:
- un morman de haine decretate oficial ca rămase mici.
(da, am cam întârziat cu operaţiunea. pe de-o parte. că, pe de alta, pe furiş, junele iar a băgat (ptiu, să nu fie de deochi!) un puseu de creştere, de ajunsese, cu mânecile devenite prea scurte ale hainelor nu demult mari, să arate ca un sărăcuţ).

- un număr de fugăreli ţopăite, pe tema „nu v’eau să p’obez nimic!!!”
- ... un număr (mare) de aproximări ochimetrice.
- nişte tenculeţe bine-aranjate de haine bune (potrivite acum)
- oarece îndesăciuni de haine-încă-mari.

De ce atâtea căprării?
Simplu. Separat de aspectele opoziţiei creative în plină manifestare în cei 98 cm muţunautici, de la sol în sus & invers, conform Ghidului Zgârcitului (pe care-l urmăm cu străşnicie; în curs (şeherezadic) de apariţie pe blog...), cele mai bune haine sunt fie alea primite (de la Micul Urecheat & co) fie alea cumpărate investiţionist la/cu reducere.
Ce contează că între momentul achiziţiei şi momentul purtării trec nişte ani? Am brevetat chiar şi un nou sistem (întru sfidarea cronologiei & sporirea utilităţii marginale), de dat hainele înainte (către un copil mare), nu doar către unul mai mic.

Şi au mai rezultat şi nişte amintiri.

Cum ar fi cea legată de vestuţa albă (din blană de sondă; împachetată înainte de pozare şi, drept urmare, evocată în contumacie), destinată „vârstei” de 6-9 luni, da’ purtată epopeic de la vreo 3 (intervenţie de bunică reumatică nederanjată de faptul că nepot’su arăta ca un ciobănaş cu suman) pân’ pe la fo’ 18. Sau 20. Cine să le mai numere...
(Dacă există categoria de hăinuţe magice, vestuţa albă merită din plin încartiruirea)

Sau de nenumăraţii pantalonaşi-izmenuţe purtaţi la disperare, mult după trecerea vremii lor.
(mie nu-mi plac ciorapii-ştrampi, aşa că-n sezoanele reci junele e echipat cu inexprimabili şi şosete lungi)

Sau cele legate de costumaşele bizare şi/sau prost croite, care fie vin bine copilului la o cu totul altă vârstă decât cea promisă pe etichetă (nu neapărat mai mică! avem un costumaş pe care scrie 1 an şi care, dacă facem abstracţie de mânecile negeneroase şi de aerul de supleţe fotomodelică pe care-l imprimă acum, era bun abia la 2 ani), fie vin bine numai purtate desperecheat. Pantalonii buni la vârsta promisă, bluza, mai încolo. Sau invers.

M-am distrat la capitolul şepci.
Muţunau e căpos. Nu chiar aproape de bancul cu Bulă care era trimis s-aducă 5 kile de cartofi în... şapcă! Da’ destul de căpos cât să nu-i cumpăr acoperitori de meclă decât post probare proprie, nu via măsurători.
Drept care căciuliţele şi şepcuţele ne-elastice incluse în seturi-costumaşe nu i-au venit niciodată.

Şi la capitolul baveţici.
Avem vreo 50. Într-o vreme, ploua cu baveţici peste noi, de-am zis c-o să le dăruiesc şi eu, în stânga şi-n dreapta.
Aiurea. Le-am uber-folosit pe toate. Până la ştergerea desenelor, de-atâta spălat, inclusiv de pe bavete C&A.
Junele a bălit atât de intens şi pentru atât de mult timp, încât, deşi n-aş fi zis, chiar mi-au trebuit. (a fost o vreme când aveam expuse, în diferite faze de uscare, 10-12, zilnic).

Şi la capitolul şosete. Unde am cumpărat de nebună foarte multe, tot înainte, uitând c-am mai luat pentru 23-26.
Ghici ce. Şi astea-s zob. Bine că le-am avut.

Şi gândindu-mă la descoperirile făcute pe seama variilor producători de bulendre bebeluşeşti.
Alea de la C&A ţin, nu glumă. La fel, cele de la Next şi Prenatal (care, în schimb, costă corespunzător).
Hăinuţele de corp din bumbac din gama Kitchoun, de la Kiabi, intră sinistru la apă. O bluziţă pentru 3 ani, spălată conform indicaţiilor de pe etichetă, devine uşor mai mică decât una identică, pentru 2 ani, nouă. În schimb, pijamalele pluşate dintr-o bucată sunt minunate. Iar unele din hainele pentru copii mai mari sunt rezonabile.
Surprizele plăcute au venit de la oarece producători locali - Tex, B&B (parcă... sunt mereu în Cora) şi încă unii de prin Moldova. Simple, drăguţe, ieftine, fără pretenţii - rezistă la o mie de spălări!

M-am mai distrat gândindu-mă că, judecând după haine, pare să crească inegal. Deşi la vârsta asta procesul nu e atât de vizibil ca în adolescenţă...

Am tras aer în piept, gândindu-mă că m-am scos. Până una-alta, n-are pretenţii selective. Da’ vin, încet dar sigur, şi alea...

marți, 1 martie 2011

Empatie şi măsea

Când, din vreun variu motiv, plânge de-adevăratelea, Muţunau cere „un pic de apă”.

Zilele trecute, când i-a şters una (cam din greşeală...) stimatei sale bunici, s-a văzut confruntat cu plânsul altcuiva (surprinzător de bine mimat!).
Reacţie:
- Bunico, v’ei un pic de apă?


Cu o altă ocazie, vizitând noi Decathlon-ul cel trambulinat, am achiziţionat oarece cilindru buretoso-plasticos (am aflat apoi că se foloseşte la înot). Evident, acasă produsu’ este folosit în alte varii feliuri.
- Mami, te mai doa’ie măseaua? întreabă Muţunau în vreme ce mă altoieşte decisiv cu noua jucărie.



Cu puţin noroc, măseaua în chestiune (în care aveam uneori impresia că am un şoarec nervos, dotat c-un picamer) este momentan tratată.
Sub plomba veche de 8 luni se aflau, nu neapărat în această ordine, o minunată necroză (horror), o posibilă-încă-neconfirmată-fractură de rădăcină (dacă necroza e (mai) clar cum a ajuns acolo, presupusa fractură, care la fel de bine ar putea fi o neaşteptată a cincea rădăcină, cică nu prea...) şi o cameră pulpară de o formă bizară (după standardele cabinetului respectiv).
Cum nu-s destul de documentată-n materie stomato, am decis că-i mai simplu să pretind că molarii mei sunt nişte monumente ale naturii, şi c-aştept cu interes să-i văz explicaţi 3D la Discovery. Eventual, fără să fie nevoie să-i donez.

Naşterea fără anestezie a fost o mică glumă (de vară!) faţă de măseaua asta.