Întrebări cu răspuns greşit

Adopt un copil. Se dovedeşte a fi defect. E violent (cazul din State) sau are şi autism, şi retard (cazul mioritico-pontic). Vreau să-l dau înapoi. Situaţia mă depăşeşte.
Ar trebui s-o pot face, nu?


În alt "film", sunt vai de capul meu, provin dintr-o familie mare (mai am 5 fraţi) nu tocmai stabilă (tată alcoolic, noroc cu mama...), am deja 3 copii pe care i-am dat la leagăn (pentru că trăiesc din ajutor social) şi încă unul pe drum.
Nu vreau să iau măsuri contraceptive. Nici pilule, nici sterilet, nici nimic altceva.
E dreptul meu să hotărăsc ce fac cu corpul meu şi cui dau viaţă, nu?
În definitiv, Dumnezeu a zis creşteţi şi vă înmulţiţi.


Nişte americani îşi uită copiii în maşini. Vara, pe călduri. Maşinile sunt închise, copiii mor. De hipertemie. În Statele Unite se întâmplă, în medie, de 15-25 de ori pe an.
E accident/greşeală îngrozitoare, sau e crimă?
Ce contează mai mult, încadrarea (morală, juridică, etc) de mai sus, sau cum anume mai reuşeşti să-ţi duci viaţa după asta?
When a hospital emergency room nurse described how the defendant had behaved after the police first brought him in, she wept. He was virtually catatonic, she remembered, his eyes shut tight, rocking back and forth, locked away in some unfathomable private torment. He would not speak at all for the longest time, not until the nurse sank down beside him and held his hand. It was only then that the patient began to open up, and what he said was that he didn't want any sedation, that he didn't deserve a respite from pain, that he wanted to feel it all, and then to die.
Eu n-aş supravieţui. N-aş putea "trece mai departe".


Ne petrecem prea mult timp, cred, încercând să răspundem cumva acestui fel de întrebări.
Şi nu asta e calea.