miercuri, 29 decembrie 2010

Din operele complete ale lui Muţunau

Săniuca fughe
Nimeni n-o agiunghe
A’ie do’ de mama lui
(?!? influenţe din povestea lui Peter Pan)
[...]

Toată ziua prin zăpagă
Vine lumea să o vagă
Săniuca e uşoacă
Fuge pa’că zboacă

A’ie tă’pi lucioasche
Vâ’fu’ile-ntoa’sche

[...]

...asta fiind versiunea clasică, ne-înfrumuseţată:



În rest:

Mami s-a pelizat.

Ilinca e at’i-că-ţă.

V’eau căşumnă.

Aceea ie’te o cacataiţă.


- Nu poooot!
- Ce nu poţi?
- Să scot cheilele!
- De unde să scoţi cheile?
- Din geantă de la bunica!!!


...şi, de-a dreptul apoteotic:
- Dacă mă t’ag pe uşă la baie, se stinge lumina.

marți, 28 decembrie 2010

Cea mai recentă obsesiune mamiţunească

...sau jucăriile care tocmai m-au scos din minţi. KidKraft.

Căci jucăriile-s (printre altele) de două feliuri: cele apreciate de copii şi cele cumpărate de părinţi pentru ei înşişi. (Uneori, categoriile astea nu-s disjuncte şi-atunci e veselie mare pe podeaua din sufragerie.)

Deocamdată, Muţunau (momentan oarecum ocupat cu demolarea sistematică a bradului) e mult prea mic pentru astea:

sau astea:



Iar bugetul familiei e şi el microscopic (spre negativ)... da' asta n-o opreşte oe Mamiţuni să-nghită de zor în sec, la peluză. Pe youtube.



(Unde, de-atâta lăcomie jucărioţească, uneori nici embed-ul nu mai merge ca lumea. )



Deşiii... susnumita ar putea să-şi facă muuult curaj (din seria bungee-jumping financiar) şi să le cumpere de aici.

luni, 27 decembrie 2010

De vacanţă

Muţunau a organizat, în sufragerie, o ninsoare cu pătrunjel (tocat & pus la uscat). Asta după ce nu i-a prea ieşit faza din bucătărie, cea cu organizatul unei cascade de apă plată.

Mamiţuni a apucat să doarmă. Profitând, cumva, şi de un proaspăt achiziţionat şi cadorisit agregat - proiectorul de stele. Veioza cu steluţe. (poze, mai încolo...)


Muţunau a început să se refere la el folosind persoana I.
Mamiţuni a apreciat.
Şi se autointitulează, mai nou, Cheliucă. Deşi i-a crescut părul şi deşi poate spune clar „Cheliuţă”. Dacă vrea!
(Mamiţuni nu a mai apreciat.)


În plus, când e întrebat ceva şi nu ştie, Muţunau s-a apucat de aplicat tactici de câştigat timp, precum îngânările prelungi de tip „chied căăăă...”,poate căăă...” - pe scurt, „ăăă”.

Pluguşorul a fost modificat:
„mâine anul se po’ne’te
pluguşo’u se-nnoie’te”

... şi nu plecăm la colindat, ci la coligang. Asta când nu suntem din nou ocupaţi să stâlcim sistematic rimele altor poeziuţe. Mă rog.

În rest, Mamiţuni s-a uitat la câteva filme (Stardust e chiar fain) şi şi-a exersat intens memoria şi rapiditatea în proba de colectare-şi-inventariere-viteză. De piese Lego, evident.


Vă dorim Sărbători Fericite şi un An Nou aşa cum vi-l doriţi!

joi, 23 decembrie 2010

Recente

- Unde stau unchiul N. şi tanti L.? întreabă Mamiţuni, cu intenţia de a obţine numele oraşului.
Muţunau o priveşte mirat:
- Înăunt’u!!


Heraclit zicea panta rhei. (aşa a sintetizat nenea Simplicius)
Mamiţuni e de părere (cu licenţa poetică aferentă) că peste tot e plastilină. Panta clay.

luni, 20 decembrie 2010

Se întorc ştirile pe scurt. Iar.

Da’ nu singure, ci însoţite de oarece vechi învăţături, pân’ nu demult respectate cu şfinţenie, şi de nişte iluzii spulberate (cu suspinele aferente).

Pă vremuri, când Mamiţuni mai avea oţâr’ de minte-n cap (adică ăia doi neuroni de-acolo, unu’ propriu şi unu’ venit în vizită, se zbăteau ceva mai spornic întru făcutu’ de sinapse), la leptop se umbla numa’ când Muţunau dormea. Căci Mamiţuni declarase (nu mai ştim dacă în sinea ei sau pe larg, în gura mare) că n-are putere să pedaleze pe net în vreme ce s-a şi bate cu Muţunaul la fel de doritor de tastatură.

Pe scurt, partea a doua nu s-a schimbat, da’ prima, da.
(zgomot intenso-fioros de lupte epice, cu clămpănit de taste)

Învăţătura număru’ unu este, aşadar, dacă nu vrei scandal, evită-l. Cu tot cu bazele materiale care l-ar putea provoca.


Iluzia spulberată număru’ unu’ se referă la calmarea spiritelor tradiţional încinse în preajma vârstei de doi ani.
Adică Muţunau (care pân’ la 1 an şi 8 luni a fost mut ca un peşte - asta dacă nu punem la socoteală semnalele sonore de tip Morse emise non-stop, inclusiv în somn) a părut, odată cu dobândirea limbajului articulat (atâta cât e el...) să se liniştească şi să-şi limiteze, numeric şi în intensitate, crizoaiele.
Aş.
Ei, aş.
Emoţiunile carele ne copleşeşte nu-s, oricum, pe potriva limbajului din dotare, ci mult peste. Aşa, 10 etaje peste.

Drept care răgetele agonico-apoteotice s-au întors. Cu tot cu şuturi. Acum, şuturile sunt mai precise. (Cururile de pământ nu le mai numără nimeni. Poate doar bodiguarzii din magazine, ţinuţi încă la o distanţă respectuoasă de ridicările magice din sprâncenele mamiţuneşti. Sau de spiritu’ Crăciunului, că-i cam tot aia...)
Tot n-am depistat de unde a tras el concluzia că-i drăguţ să altoieşti lumea - şi-n plus, să fii foarte descumpănit când caftiţii nu par să considere asta un semnal clar de simpatie, dimpotrivă!
Deci... de unde Mamiţuni se pregătea să se felicite şi să se pupe în oglindă (aia de la baie, în vreme ce-şi ura noroc cu un căpăcel de apă de gură, căci obiceiurile vechi dispar greu), festivitatea de auto-mulţumire s-a amânat. Sine die.

Învăţătura număru’ doi, clasică: nu zi hop pân’ n-ai sărit pârleazu’.
Pentru cine nu-şi aduce aminte precis ce e aia pârleaz, iată:
De la noi:
(sursa)


De pe la alţii:
(sursa)


Învăţătura număru’ trei (care o să se întoarcă şi asta): este că, dacă-i adevărat că aceste crizuţe le prevestesc/prefigurează pe cele din adolescenţă, Mamiţuni va avea nevoie de muuult Xanax şi Prozac.


Drept care acu’ preocuparea de bază este găsirea de ocupaţii consumatoare de atenţie şi energie.

Cu cititu’ (adică răsfoitul cu un aer savant!) mai merge cum mai merge.

Cu cărţile tridimensionale (pop-ups, pe care Mamiţuni le iubeşte din fragedă pruncie), mai greu. Una singură a fost de natură să-i inspire respect - pe restul le rupe.
Asta e norocoasa, scuipată temeinic anti-deochi:
(sursa)



(sursa)

E-ntr-adevăr spectaculoasă. Merită o postare distinctă.Cândva... i-o veni şi ei rândul!

Cu desenatu’ (altul decât cel „de perete”) n-avem nicio şansă.

Cu construitul de varii chestii - nici atât. (partea favorită a jucatului cu piese de construcţie este aruncarea lor)


Cântatul nu ne-ntere’. Recitatul, poate.

Pictatul cu degete, când şi când.

Alergatul non-stop, daaaaa!!! Doar că, pe vremea asta, mai greu.

Drept care învăţătura număru’ patru e c-am făcut foarte bine dându-l la grădi.
Şi-nvăţătura număru’ cinci e că asta nu e suficient.

În rest, Mamiţuni aşteaptă ca răceala să se plictisească de ea. Invers se pare că nu merge.

Şi ăsta pare să fie primul an în care decembrie chiar se simte ca un sfârşit. Nu ca prevestirea unui alt început.

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Ştirile pe scurt, iar

Am chiulit de la serbarea grădiniţească pe motiv de muci.
Niciun regret (referitor la chiul).

Am fost în schimb la Moş Crăciunul de birou mamiţunesc unde Muţunau n-a vrut în braţele Moşului, i-a spus (după un mic ghiont mamiţunesc) o poezie şi apoi a zbughit-o spre alţi copii fără să-i pese vreo clipă de cadoul întins de Moş. Total ne-economică orientarea!

Mamiţuni-cea-aşişderi de răcită a reuşit să supravieţuiască relativ neşifonată unor zile de lucru intens, motiv pentru care tot timpul liber (cel rămas după discuţiile de tip „tu nu apreciezi nimic din ce fac” purtate cu Bunica) a fost dedicat somnului.

Mai nou, de când cu nemersul la grădi, Muţunau sare peste somnul de prânz, adoarme abia la 11 noaptea (oooo, groaznic), şi se plictiseşte teribil în casă (noi n-avem sanie, avem doar muci).

Legat sau nu de nevoia de chestii interesante, a început să fie creativo-combinator pe marginea poveştilor şi poeziilor. Alba-ca-Zăpada vorbeşte cu Mica Sirenă, în Moş Crăciun cu plete dalbe nu strigă glasuri de copii, ci glasuri din nămeţi, iar lui NanaManu n-on să-i mulţumim pentru chitara de jucărie cumpărată via Mamiţuni, ci pentru brazda de sub plug.

marți, 14 decembrie 2010

Sursa răspunsurilor

Taman când mă-ntrebam mai cu foc cam când o fi o perioadă bună de „aclimatizat” copchilu’ cu o limbă străină (am un stres referitor la deprinderea accentelor proaste şi vreau să caut din vreme ocazii & suport pentru învăţarea pronunţiei corecte, de la bun început!), vine Muţunau de la grădiniţă cu o nouă lozincă:

- Tuincă, tincă lită’taaaaaa....
- Ha?
(eterna uimire...)
- Apă-babă uouu sooo haaaaaaiiii...




Repetă pentru serbarea de la grădiniţă!
Iaca şi varianta urmăribilă/redabilă pe pian:

luni, 13 decembrie 2010

Calea bătătorită

E aia fără pic de imaginaţie, în care-i tot laşi şi-i tot laşi pe alţii să hotărască pentru tine, în numele cine ştie cărei autorităţi sau cine ştie cărui precedent.
A zis medicul.
Noi aşa am făcut.
Toată lumea din familia noastră...


E mai simplă şi, aparent, sigură. Laaargă şi aglomerată.

Te lasă cu impresia că ştii (când tu de fapt n-ai prea-nţeles nimic) şi (foarte important!) că ai căderea de a-i sancţiona pe alţii.

De fapt, e echivalentul unei diete (lungi de-o viaţă) formată exclusiv din murături.

Regulile „conservate” au o noimă: sunt cele la care recurgem pentru ghidare în situaţii limită şi stau la baza continuităţii culturale.
Ceea ce ignoră cu desăvârşire sunt realităţile prezente. Asta, pentru că regulile nu sunt vii. Sunt moarte.
Exclud, din start, bunul simţ, spontaneitatea, imaginaţia.


De la ce m-am luat? De la o discuţie (pe care n-am cum s-o redau aici) între un număr de mame care-şi relatau una alteia, pe post de grup de suport (că doar aşa se face acum) chestii care mie mi-au ridicat părul de pe ceafă - de la „dă-i lapte praf, că oricum nu se satură, şi-o să te certe medicul dacă nu ia destul în greutate” până la „lasă-l să plângă, trebuie să înţeleagă cine-i şeful”.
... cu privire la un copil de 3 săptămâni...

Aceeaşi cale bătătorită are la îndemână staţii de tipul „ah, generaţia asta nouă e groaznică” şi „m-am chinuit să te cresc şi tu n-ai pic de respect”.

Şi-ar fi atât de simplu să ridici ochii mai sus ca să vezi unde-a dus, până acum, calea asta.

duminică, 12 decembrie 2010

Cărţi rupte, uşi trântite şi ceaiuri nebăute

Am dat peste punga în care pusesem, acu’ vreun an, cărţile rupte de Muţunau. Le pusesem cu gând că le lipesc eu, mâine-poimâine. Îhî. Vezi să nu. Sau poate stau la Pol şi nu m-am prins încă.

Îmi amintesc cu precizie sentimentul copleşitor de atunci (de la punerea în pungă), referitor la starea cărţilor. Mi se păreau de nerecuperat...

Ieri şi azi, am lipit şi presat. În doi timpi şi trei mişcări. În vreme ce mă conversam intens cu junele. Întrebăndu-mă (în paralelul paralelului (mamei lui))ce aveam în cap (în afară de nesoamne) la vremea cu pricina.

Vestea bună este, aşadar, că mi-s bună la lipit.
Vestea suplimentară (ca să nu-i zic altfel...) este că Muţunau s-a perfecţionat şi el! Acu’ nu le mai rupe pur şi simplu. Le spulberă!



Sportul muţunautic de căpetenie este trântirea cât mai sonoră a uşilor. (din urmă vine puternic pedalatu’ pe bicicleta eliptică, da’ despre asta vorbim alt’dată)
Zilnic, se aud cel puţin vreo douăj’ de răcnete de genul:
- Muţunau a închis uşa pe maaaaami!!!
(douăj' de sesiuni, în condiţiile în care ne suprapunem acasă numai câteva ore; n-am avut curaj să număr în weekend...)
Uşile, ca să se poată trânti, trebe mai întâi deschise. Mai ales cea de la baie.
Astfel că, nu mai departe de azi dimineaţă, mă trezesc cu clanţa uşii în coaste în vreme ce dădeam să mă înveşmânt corespunzător cu bulendrele din dotare. Muţunau, oarecum surprins de privelişte, exclamă:
- Mami are ţâţe!!!



În altă ordine de idei, acu’ nu mai ştiu câtă vreme (dar sa fie cu oarece săptămâni în urmă...), am cumpărat de la DM un ceai de Advent. Cu câte un plic pentru fiecare zi de la 1 decembrie la 24. Inutil de precizat c-am băut integral numai una dintre căni... (ceaiul, de altfel, bun).

De-o vreme-ncoa’, nu-mi mai plac sărbătorile. Mă năuceşte agitaţia furibundă din magazine, de pe străzi, din trafic. Nu-mi plac festivismele şi entuziasmele de comandă. Şi mă epuizează drumurile din ce în ce mai lungi. Şi faptul că par să nu mai am timp pentru mine, în heirupismele pretins salvatoare de sfârşit de an.



În ultimul rând pe ziua de azi, ca să-nchei într-o notă conciliantă, aş vrea să-mi aducă Moşul o Toyota Avensis break, Diesel. Poa’ să fie şi second hand (da’ nu mai veche de 5 ani, respectiv 100.000 km). Înmatriculată. Cu motor de maxim 2 litri.
Şi-un apartament cu cel puţin trei camere.
Ăsta poa’ să nu fie Diesel.
Ian’ să vedem, ne iese?

Cum tratăm micile accese de insomnie

... provocate de nasul-cel-înfundat:

Cu apă de mare. Cu picături. Cu ulei volatil de brad şi pin. Cu o poveste. Cu înc-o tură de joacă.

Da, la ora asta.

Noroc că mâine e duminică...

joi, 9 decembrie 2010

Din alt unghi

Îi aud vocea chiţăită din dormitor. Inventează tot felul de pretexte poate-poate mai prinde o tură de joacă, în loc să meargă la culcare.


Dintre toate variantele posibile de răspuns, aleg să mă minunez de prezenţa lui alături de mine.
Pentru că, din toate punctele mele de vedere, el e o minune.

luni, 6 decembrie 2010

Un text interesant

Cel de aici.

Îmi place foarte mult cum şi ce scrie Rixa.
(articolul cu mormonismul şi feminismul nu am apucat să-l citesc.)


Şi o tonă de tutoriale (de păturici, scutece, pantaloni, jucării), aici.

joi, 2 decembrie 2010

Molarul 2

A erupt.

Corect, de fapt, fiind "molarii cu nr. 2 au erupt". Maxilarul inferior.

Cu mofturelile aferente.

Mai avem un pic...

miercuri, 1 decembrie 2010

Concediul de îngrijire a copilului

Aici ar fi de discutat, de fapt, 5 subiecte. Varianta discuţiei simultane e uşor prea amestecată pentru gustul meu, aşa c-am să le dezbat pe rând.


1. Existenţa concediului de îngrijire a copilului
Sper că nu s-a găsit (şi că nu se va găsi) niciun tâmp... personaj care să pretindă că nu e nevoie deloc de concediu de îngrijire a copilului, că ajunge cel de maternitate. Nu atâta timp cât concediul de maternitate nu se extinde mai mulţi ani, cât statul pretinde că vrea spor natural şi cât susţine că ocroteşte mama şi copilul.


2. Alocarea concediului de îngrijire a copilului
Din fericire, îl poate lua şi tatăl. Şi ar fi bine să poată şi în continuare.


3. Durata concediului de îngrijire a copilului
Aici e marea filosofie a bătutului apei în piuă. Aproape că bate punctul 4 de mai jos.

Dincolo de studiile legate de importanţa primei copilării, a legăturii cu părinţii, lucrurile stau, în prezent, fix aşa:

- nu sunt destule grădiniţe şi creşe - pur şi simplu nu ai suport instituţional, de stat sau privat, care să preia copiii sub 3 ani.

- nu există grădiniţe şi creşe care să-ţi accepte copilul bolnav - şi e normal să fie aşa;

- nu există decât extrem de puţini copii care, în primii ani de colectivitate, să nu se îmbolnăvească, în sezonul rece, măcar odată pe lună - deci tot acasă trebuie să-i ţii.

- nu există niciun fel de sistem de educaţie formală sau non-formală pentru bone.

- nu ai, consacrat social, suport generalizat al familiei extinse - că nu trăim în iurtă (deşi, după unele comportamente, aşa s-ar părea); de multe ori, bunicii sunt la sute de kilometri distanţă şi/sau au şi ei viaţa lor, nu-s amibe-de-vizor-şi-televizor.

- există-n schimb o societate alienată, teribil de neprietenoasă cu copii - cine nu crede, să înşface un cărucior de copil şi să facă o plimbărică prin oraş... eventual şi cu mijloacele de transport în comun... în care o să constate că nu prea poate să se urce!!! - care te pretinde adult-şi atât, că ne temem de bebeluşi şi nu ştim să ne purtăm cu copiii mici!

- există-n schimb o mulţime de sfertodocţi de ambe sexe care n-au schimbat în viaţa lor o pereche de pamperşi (căci ori e treabă de femei, ori de persoane cu alte aspiraţii) da’ care pliscuie neobosiţi aberaţii cu care ei îs de acord.

Durata concediului de îngrijire a copilului ar trebui să fie, în România, în condiţiile actuale, de 3 ani. Pentru că abia atunci preiau grădiniţele de stat copiii.

Şi-ar trebui să rămână de 3 ani până când termină şcoala prima generaţie de educatoare pentru grupele sub 3 ani. Pentru că între 2 şi 3 ani e, pur şi simplu, un alt univers.

Ca să priceapă toată lumea: concediul de îngrijire a copilului nu e şi nu are cum să fie obligatoriu! Nu-nseamnă că, dacă ai un copil, atâta trebuie să stai acasă! E normă de protecţie, nu de impunere!!!


4. Remunerarea concediului de îngrijire a copilului
Abia aici începe discuţia financiară.

Varianta preferată de mine include existenţa unui pachet derulat prin instituţiile financiar-bancare şi scutirea de impozit pe venit.

Apreciez banii pe care i-am primit ca indemnizaţie. Nu aş fi supravieţuit fără ei. Dacă mai fac vreo 10 copii, poate ajung să iau întreaga sumă cu care am sponsorizat inutil, de-a lungul timpului, statu’ român. Zic inutil pentru că de absolut fiecare dată când am avut nevoie de serviciile dumisale, m-a lăsat baltă.

N-am înţeles nicio secundă de ce trebe să dau bani pe-o parte ca să-i iau pe ailaltă. E absolut idiot. Ca să nu mă mai încord să estimez câte resurse mănâncă. (tot din banii mei de contribuabil tembel).

De ce nu-mi pot face o combinată alpină de asigurare cu acumulare de venit?

O puteam plăti frumuşel de la 20 de ani. Dacă făceam copil în intervalul vizat, bine, aveam asigurat venitul pe perioada de concediu de îngrijire a copilului. Dacă nu, luam banii la încheierea perioadei. Tare greu o fi să compui produsu’ ăsta.

Dacă nu m-am trezit la timp s-o fac sau n-am avut cu ce, credit de îngrijire a copilului- cu plată lunară timp de 2-3 ani. Şi-l dau înapoi în 20 sau 30. Şi ăsta, greu tare. Aloo, băncuţele, se-aude???



În legătură cu ultimele discuţii: lăsaţi, bre, concediul la doi ani. Dacă n-aveţi bunul simţ să-l creşteţi la 3, desigur.
Dacă reduceţi progresiv valoarea indemnizaţiei, are mai mare sens pentru toată lumea.


5. Acceptarea socială a concediului de îngrijire a copilului

Mulţumesc sincer (pe bune!!!) pe această cale cui a avut bunul simţ să stipuleze existenţa celor 6 luni de reinserţie profesională. De acord că ele pot fi, în actualele condiţii economice, o povară pentru companiile mici, însă sunt absolut necesare.


Da’ vă rog frumos să mă scutiţi cu operele complete legate de, vai de mine, carieră.
Dacă 2 sau 3 ani de pauză te scot complet din peisaj, mare lucru de cariera aia, în compania aia, oricum nu era.

Punctul pe i - pe care aş vrea să văd că-l pune cât mai multă lume - este legat de realismul re-inserţiei sociale şi profesionale post-maternitate. În momentul de faţă, cu vedere din papucii mei, ie sublim da’ lipseşte cu desăvârşeală.

Lucrurile se schimbă când ai un copil. Copilul e (sau ar trebui să fie) prioritatea. Nu mimatul cosmopolitănesc al unei cariere.
Cine vrea să mimeze în continuare n-are decât.
Da’ pentru noi restu’, care nu vrem, ar trebui să existe inserat în social bunul simţ care să susţină diferenţa.

Lucrez într-o companie prietenoasă cu copiii. E distanţă ca de la exosferă la nucleu’ intern între ce văd şi ce trăiesc eu versus ce aud din povestirile altora.
Normalitatea nu e în muritul la servici.

Vreau să se legifereze, săptămâna liberă pentru părinţii care-şi dau copilul la creşă/grădiniţă, indiferent dacă are loc la început de an şcolar sau în alt moment. Zilele sau măcar după-amiezele libere pentru serbări, mers la medic, mers în excursii.

Asta ar fi normalitate.

Nu pretenţiile aberante care tratează copilul ca pe un obiect dispensabil şi maternitatea ca pe o neplăcere eventual necesară.





De la ce m-am luat? Iaca de la ce.
Unde am şi comentat fioros (am dubii cu privire la aprobarea comentariului!), că nu m-am putut abţine.

Comentariul meu nediacriticos era:

De acord cu Irina Ilisei. Chapeau.

Completez cu ce cred ca mi-a mai ramas de spus: Medusa, acest concediu este luat, si practic, si de tati. Verifica un pic statistica. S-ar putea sa fii suprinsa - placut!

1. Mi-e neclar pe ce te bazezi cand ii raspunzi Irinei. Din ce surse ai informatiile? In forma asta, sunt speculatii nefondate.

2. Cata vreme exista in lege preverea clara ca nu poti fi discriminat pe baza de varsta, argumentul "se creează premizele unei discriminări la angajare" nu sta in picioare. De cand se discuta la angajare daca vrei copii???

Referitor la "absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională" - e alegerea personala fiecarui parinte (mama sau tata) legata de felul in care alege sa-si petreaca acesti ani.
Sau vrei si sa transmiti mesaje de genul "faceti doar un copil"?

3. Efectul ar putea fi "de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public".
Tatii care isi iau concediul de ingrijire a copilului contrazic clar asocierea asta.
Si de unde stii ca "este"? Din ce cercetare statistica?
Si, daca chiar "este", de ce alegi sa nu-ti concentrezi eforturile in directia constituirii altor asocieri, ceva mai constructive?
Dorel subliniaza foarte bine ca bonele nu fac decat sa intareasca asocierea!!
Ii raspunzi Irinei ca "Dar poţi face asta acum în România? Ai auzit pe cineva din viaţa politică susţinând ideea asta?"
Pe tine ce te opreste?
Dar pe doamnele parlamentar care afiseaza poze feministe?

"Există un deficit major la capitolul bone şi creşe, dar asta se datorează tocmai acestei politici de acordare a unui concediu lung părintelui care îngrijeşte copilul mic (de obicei mama). Nu a existat o presiune pentru crearea de creşe şi apariţia mai multor bone pentru că nu a fost nevoie"
Sper ca afirmand asta dai dovada de naivitate si nu de rea-vointa. Urmareste trendurile - o fi vreo legatura intre scaderea natalitatii, scaderea subventiilor, inchiderea creselor si gradinitelor? Hm... Ca, nu stiu de ce, dar pur si simplu nu coreleaza cu lungimea concediului de ingrijire a copilului!

"Din momentul în care legea se va schimba, existând şi stimulente din partea Statului, sper, pentru aceste servicii, se vor crea şi facilităţile."
"Sper"???
Sper ca glumesti. Sau c-a fost o scapare.
Punem caruta inaintea cailor si zicem, dii, hai, ca merge?


"Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca hrănirea bebeluşului la sân să se facă minim 6 luni"
Ia hai sa dam citatul ne-trunchiat: infants should be exclusively breastfed(1) for the first six months of life to achieve optimal growth, development and health(2). Thereafter, to meet their evolving nutritional requirements, infants should receive nutritionally adequate and safe complementary foods while breastfeeding continues for up to two years of age or beyond. Sursa: http://www.who.int/nutrition/topics/infantfeeding_recommendation/en/index.html


Chiar crezi ca deformarile si exagerarile vreun bine?

luni, 29 noiembrie 2010

Mama nu aduce

Mamiţuni este, incurabil, o zgârcioabă sinistră. Paradoxal, ea este, simultan, şi dependentă de adrenalina (& endorfinele?) de cumpărături. Drept care economiseşte planificat ca să poată sparge grandios bani la târgurile de carte şi în perioadele de reduceri hăinuţeşti.

Mai mult, analizând calitativ aspectu’, Mamiţuni a ajuns la concluzia că livratul instant al unui cadou către Muţunau cu ocazia fiecărei întoarceri acasă din orice deplasare mai lungă de-o zi nu e deloc o idee bună.

Înspre această evaluare a orientat-o pragmatic ora sosirii: când ajungi lângă copil la ore aberante, doar n-o să-l trezeşti întru cadorisire. Putem aştepta un pic.

Apoi, oboseala. Pupi copilul şi cazi lată nu e exact cel mai potrivit context pentru înmânarea şi studierea de daruri.

Apoi... teama de viitoarele proteste de tip „ce mi-ai adus? ASTA??? groaznic!”

Apoi... megalomania: „cine e mai important pentru copil, eu, sau cadoul? ia să fiu eu!”



Drept care mama (deşi, când are timp şi bani, cumpără), nu aduce.
Se aduce.
Pe urmă, a doua zi, mai vedem noi ce descoperim, gata stivuit în rafturile muţunautice.

duminică, 28 noiembrie 2010

Linia dintre

Acceptare şi toleranţă, versus impunerea forţată a propriilor experienţe.
Peisajul cotidian, adică.

- Nepoţelul? a întrebat o doamnă din staţia de autobuz.
- Da, a zis Bunica, zgâlţâind mândră mâna lui Muţunau.
- A, să nu vă ataşaţi prea mult de el, s-a încruntat doamna. Când sunt mici trag la tine, pe urmă, nu le mai pasă!

Conversaţie scurtă şi pasageră.

- Oare ce i s-o fi întâmplat, săraca? a zis Bunica, încheind relatarea.

Conversaţie scurtă şi pasageră, da’ câte din divergenţele şi conflictele majore de care ştiţi nu au pornit de la fix acest gen de atitudine? Care pretinde: ce ştiu eu trebuie aplicat şi altora?

Pen’că găsesc conflictele ca fiind atât excesiv de obositoare, cât şi mult prea consumatoare de resurse (de orice fel), caut linia dintre.

Mi se pare c-am găsit-o şi că stă imediat după împărtăşire. Fix înainte de generalizare, şi, sper, mult înainte de impunerea ca model.

Asta dacă ştii totul.
Dacă ambele părţi au imaginea completă.
Dar dacă n-o au?

(sursa)


Când a născut, acum ceva timp, o prietenă, nu ştiam cum să-i dau mai bine şi mai repede toate informaţiile despre alăptare. (Am ceva....!)
S-o-ntreb ce vrea să ştie?
Da’ nici nu ştia ce să-ntrebe. În durerile post-cezariană, totul i se părea inutil, inaccesibil şi imposibil.
Să aştept să mă sune? (îmi manifestasem disponibilitatea de-a fi sunată şi-n creierii nopţii - evident, în virtutea experienţei proprii; că eu am beneficiat de suport 24 din 24 şi taaaare bine mi-a prins!).
Am aşteptat. La telefon, n-am vorbit niciodată de alăptare.
În rest, da, faţă în faţă, pentru că... bebe aducea în discuţie subiectul!
Şi, nu, n-a sunat niciodată noaptea. Deşi pe urmă mi-a mărturisit că i-ar fi folosit! (dar n-a-ndrăznit, etc)

A reuşit să alăpteze numai până pe la vreo 3 luni. Pe urmă, peste muuuultă vreme (muuuultă în termeni de an de bebeluşie!) a zis că, uite, dac-ar fi ştiut asta... poate că i-ar fi fost mai simplu şi ar fi putut alăpta mai mult...

Greu de spus dacă, sunând şi având parte de mai multe încurajări şi informaţii, ar fi reuşit.


Stop cadru. Imagine multiplicată. Intră în scenă mamele care n-au alăptat şi care-şi apără feroce opţiunea, dând-o drept cea mai bună.

Aici ar trebui s-apară din nou linia. Liniile, de fapt.

Cine sunt eu, să le spun că experienţa lor nu-i validă? Copilul lor nu e copilul meu, treaba lor cum îl cresc.
Cine sunt ele, să combată alăptarea? Oameni care vorbesc despre ceva ce n-au experimentat, de fapt. N-au putut, din varii motive, experimenta. Şi care se declară sub asediu din partea „celor care vor să le facă să se simtă vinovate”.
De ce ne-ncontrăm? (în afară de faptul că, simbolic, e vorba de acelaşi teritoriu...)



Şi ăsta e doar un exemplu.
Câte linii dintre mai există?
Câte străbatem zilnic?

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Altamira la mine-acasă

Căci a găsit creionul. Singurul pe care-l avem.



Urmează etapa de colorare, sub directă supervizare mamiţunească. Că doar n-am să las pereţii aşa, neterminaţi!

(Şi după aia poate mă-nvrednicesc să pun şi bec în încăperea cu pricina!)

vineri, 26 noiembrie 2010

Am spus demult o poveste

Am asistat, mai demult, la relatarea unui incident: povestea unei tentative de viol. Dejucată nu mai ţin minte exact cum, dar, din fericire, dejucată.

M-au şocat mai ales comentariile pe seama relatării:
- Da, păi la cum se îmbracă unele din ziua de azi...
- Cu ce era îmbrăcată fata?
zic.
- De un’ să ştiu, cu vreo haină de-asta de fufă.
- Bre, ştii, sau nu ştii?
- Nu ştiu, dar n-o fi sărit ăla degeaba la ea.


Deci haina face violenţa. Iar dovezile nu contează, totul e aprioric lămurit.
Bizar. Şi, pe loc, extrem de contestabil.
De exemplu, eu aş fi sărit la interlocutor să-l verific la dinţi (mai exact, la gradul de dispunere instantanee pe pardoseală) fără să-mi pese cu ce şi cum se îmbrăcase.


Cât de stâlcit pe dinăuntru trebuie să fii ca să scuzi agresorul?

„Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe mâncatu’ originar de mere. Şi pe presupunerea, zilnic acţionată fără verificare, că, daca nu iereai tu, muiere, şi-acu’ o duceam bine mersi, in Rai.

Şi cât de lipsit de sinapse ca să nu vezi gaura de logică?
Să zicem că X fumei se echipează... bizar. Ce legătură are asta cu restu’, care-s îmbrăcate diferit? „Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe noţiunea de păstorit turme.

Şi cât de ... subţire la neuron ca să nu pricepi că, daca presupunerea că femeile fac ce vor din bărbaţi, chiar împotriva voinţei acestora, e validă, asta nu complimentează deloc masculii, ci-i reduce, în materie de aprecieri de intelect, la un stadiu vecin cu amiba?


M-am aventurat în schimb, ceva mai paşnic, într-o relatare.
- Auzi, să zicem că mergi cu tramvaiul, şi că vezi o gaşcă de băieţaşi amatori de senzaţii tari, cu ochii ieşiţi din cap după fete.
- Da...
i se telescopează ochişorii cuviosului.
- Şi să zicem ca-n tramvai sunt două fete cu fustă scurtă. De-aia, de zici matale că nu-i bună.
- Dăă...
mormăie omu’, captivat de-a binelea.
- Să zicem că una din ele e firavă, şi ailaltă e lucrată, atletă, cu muşchi pe ea.
- Da,
tresare omu’, scos din reverie de imaginea nouă.
- De care din ele crezi tu că se ia gaşca?
- De aia firavă,
scoate prompt cetăţeanu’ concluzia.
- Aha. Da’... de ce?
- Păi, logic. E mai simplu.


Da. Logic.

Pentru că elementul cheie nu e şi n-o să fie niciodată lungimea fustei, ci vulnerabilitatea.
Violenţa e, întotdeauna, despre vulnerabilitate.
Întotdeauna.

Mă-ntreb de ce-o fi atât de greu de priceput aspectul ăsta de extrem de mult popor aiurea comentator. Şi cam cât o să ia până se-nţelege.


A! Şi aştept cu interes ca onor BOR să ia o scurtă pauză din ctitoritu’ faraonic de catedrale (prielnic, se ştie, pe vreme de criză & implicit orientat ferm spre opinia că statu’n garaj te face maşină). Cât să emită o poziţie fermă şi clară, de condamnare, corect ancorată în doctrină (ca să nu-i zic dogmă) cu privire la violenţa împotriva femeilor.

Şi să binevoiască să-i şi verifice propagarea de la vlădică până la opincă.

Că eu m-am săturat de interlocutori de-ăştia & de efectele discursurilor lor cu-ntorsu' obrazului & altele de profil.

Să ne-nţelegem: nu arborez drapele extremist feministe (cel mult, declarat mamiţuniste, da’ ăsta e alt curent, de tip esenţialmente narcisist cu tente megalomane), şi nici atee sau anti-religioase.

Dar nu suport tolerarea violenţei. Indiferent că e declarată sau tacită. Pen' că, la blană, dacă nu eşti declarat contra violenţei, implicit o susţii.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Trei poveşti interactive: c-o ţară, o terapie şi oarece maimuţe

A fost odată ca nişodată o ţară pretins frumoasă şi mare, populată nu de cea mai spectaculoasă faună şi floră (după cum li se părea unor cetăţeni umblaţi numa’ pân’ la Caracal) ci şi de o specie bipedă care credea ferm în virtuţile educative ale bătăii.
- Că doar noi aşa am crescut şi uite ce bine am ieşit!
Sau ce greu ne e să ne facem boi singuri. Drept care, evident, la nevoie (a interpretării...) tot universul e strâmb - numai noi, nu, ci, ca brazii!


Şi a fost odată o tante doctor numită Beverly Funderbunk. Numele şi ocupaţia-i seamănă întrucâtva cu cel al destrămatei formaţii Marky Mark and the Funky Bunch. En fin.
Această tante, neocupându-se ea de cântat, se ocupa totuşi de adunături ciudăţele: părinţii care îşi caftesc copiii.
Cucoană, eu n-aş vrea, da’ trebuie, nu vezi cum se poartă? Ce-o să zică lumea? Şi mă mai şi 'nnervează!
Copiii cu probleme comportamentale („adunate” de-a lungul ţopăielilor prin case-adăpost) aveau şi ei locul lor la acest program...
Şi toată această ocupare, vezi bine, se făcea prin Terapia de Interacţiune Părinte-Copil, care decurgea cam aşa:
În prima parte, se lua părintele cel bătăuş şi se punea să steie nas în nas cu copchilu’su’, să se joace vreme de 5 minute neîntrerupte de nimic.
- Cucoană, da’ asta fac toată ziua, stau de stricăciunea asta mică, şi mă ocup, uite, mă şi doare mâna dreaptă de cât m-am ocupat!
Mucles şi treci la gioacă.

Care gioacă nu e aşa, oricum, ci condusă de copil. Ce vrea copilul, aia se face.
- Ptiu, fir-ar!!! Adică cum adică, s-ascult eu de copil? Păi ce ştie ăsta? Că eu de aia-l bat, să-nveţe să se poarte, să nu mă mai bată la cap, că toată ziua mă scoate din minţi, să fac om din el, aşa, cum trebe!
Mucles şi fă ce zice ăsta micu’. Vrea creionul tău verde, i-l dai. Îl vrea şi pe următorul, i-l dai. Hai, că nu crăpi 5 minute. La valoarea ta...

Ietă, cică nu crăpi, da’ mult nu mai ai.
Rezultatele (aparent) suprinzătoare erau că părinţii bătăuşi erau realmente extenuaţi după numa’ 5 minute.
De ce? Pen’ că, poate, le era extrem de greu să-şi iasă din rutina controlatoro-cenzuratoro-caftitoare?
Pentru că pur şi simplu nu ştiau să se poarte altfel decât agresiv?
Pentru că ajungeau implicit să contemple lucruri neplăcute şi nu neapărat rezolvabile despre ei înşişi?

Partea interesantă e că se pare că părinţii cu pricina nu s-au apucat să le dea omoru’ copchiilor de cum au ajuns acasă, ca să suplinească alea 5 minute în care mi-am muşcat limba şi mi-am frânt mânurili să fac ce zici tu, bestie mică şi nerecunoscătoare!
Fraieri.

În partea a doua a terapiei, părinţii învăţau cum să transmită clar informaţii copilului. Cum să-i spună ce şi de ce să facă, în ce fel să-i arate copilului cum anume să facă (sau cum să nu facă), cum să-l laude ca să obţină repetarea comportamentelor dorite.


Buuuun.
Aşa, şi?

Din povestea asta mie mi-au atras atenţia două aspecte. Una e o expunere a lu’ madam doctor, care zice:
„Am constatat, de-a lungul timpului, că părinţii care-şi bat copiii au aceleaşi scopuri ca şi părinţii normali; metodele şi ideile lor, însă, sunt greşite. Când i-au spus micuţului de 3 ani să se joace în curte şi el a ieşit în stradă, ei cred despre copil că îi sfidează. Şi părinţii aceştia nu înţeleg că un copil de 3 ani poate să uite instrucţiunile primite, sau că pur şi simplu nu se poate controla, că e curios, aşa că ei consideră că trebuie să-i pedepsească pe copii, pentru binele lor, pentru că au fost neascultători şi s-au expus pericolelor”

În traducere, eu-s tâmpit, dar te bat pentru binele tău. Zi mersi.

A doua frază nu e a lu’ madam doctor, ci a lu’ nişte frăţiori (Chip & Dan Heath) care o citează şi comentează şi zic aşa:

„Cei mai mulţi dintre noi cred, în adâncul sufletului, că părinţii care îşi bat copiii sunt „defecţi” şi nu mai pot fi „reparaţi”. Cine, în afară de o persoană cu probleme grave şi profunde, ar putea lovi un copil?”
- Iote, bre, americanii ăştia, ce prostovani! Păi cum să nu-ţi baţi copilul? Cin' l-a făcut, ei? Păi cum să-l educi, altfel? Ce, vrei să ţi se suie-n cap? Păi eu dacă nu mă ţineau ai mei în frâu, cine ştie unde ajungeam... rău, nu aşa!

- Şi... ia stai, 're-ai a'.. Doamne-iartă-mă, adică pe cine faci tu deranjat? Cum adică să am probleme? Tu ai probleme, fraiere, ai o grămadă, vai de capul tău! Şi o să ai şi mai multe, numa’ să pun eu mâna pe tine, să-ţi ard una, că altfel nu-ţi bagi minţile-n cap! Needucatu' şi nesimţitu' naibii!”



Şi... a mai fost odată un experiment cu maimuţe... Maimuţe adevărate, cimpanzei bonobo.
Se ia una bucată bonobo flămând şi i se dă drumu’ într-o cameră cu banane. Nehalitul poate alege să se îndoape solitar sau să deschiză o altă uşă, ca să invite alt maimuţache bonobo la ospăţ...
Întrebare de cinci catralioane de puncte: ce au făcut cele patruj’ (parcă...) de maimuţe?
Articolul BBC nu dă chiar toate detaliile.
Păi... au invitat la masă, de fiecare dată, cealaltă maimuţă.
Aulio, ce maimuţe proaste! Poi cum să dai, maică, aşa, mâncarea? Ce, erau neamuri, fraţi de cruce?

Eeee... în afară de altruism înnăscut şi de ipoteza unor favoruri viitoare (adică te scriu, ele, maimuţele la catastif, şi, ehehe, vine scadenţa!) savanţii presupun că generozitatea bonobă (considerată, până la acest experiment, a fi o trăsătură strict umană) se datorează faptului că-n regiunea unde trăiesc aceste maimuţe e abundenţă de resurse. Nu duc lipsă de mâncare, adică.
A.... poi de aia le arde de cioace, maică!!! Ia să vază ei cum e să n-ai, e???
(taci, bre, că ne-am prins, eşti.. submaimuţă...)


Eu văz aici oarece legături. Între aceste 3 poveşti, adică. Stai, să mă frec la ochi.
Dap, tot acolo-s.
Nasol.

marți, 23 noiembrie 2010

Alăptarea, altfel

În medie, pierzi anual aproape o lună din viaţă pregătind, aşteptând şi spălând sticluţele de lapte praf.
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)

Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.

Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.

Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.

Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)

Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.

Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.

Se adună. Rău.



Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.

Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.

Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.

Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.


Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?



Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?


Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.


Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.


Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:

- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.

- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)

- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.

- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)



Ce e de făcut?

Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.

Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)

Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!


Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.

La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?



PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere -... altcineva )

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Vorbe & fapte

- Ce literă e aia? întreabă Bunica, indicând spre sigla Carrefour.
Precizare: din motive de enervare antică şi de demult, Mamiţuni nu calcă în Carrefour. Preferă magazinoaiele unde să n-aibă constant senzaţia că, odată cu calitatea de client, ţi-ai „câştigat-o” şi pe aia de ciuca bătăilor de joc.
Deci nu mică fu mirarea când Muţunau, după primul răspuns prompt:
- Cîîîî!
a adăugat, subit:
- Ca’fu’!
- Hă??? s-a exprimat inteligent (ca de obicei!) Mamiţuni. De unde ştii tu de Carrefour, musiu?
- Ăăă... Ca’fu’! Pe’tu o viaţă ma’ bună!



Discuţie-povestitoare cu Bunica, pe tema Punguţei cu doi bani. Muţunau susţine:
- A fo’t odată o găină, ca’ie avea un moş.
- Alooo!!!
intervine corector Bunica. Baba avea o găină, şi moşul avea un...
- Cocoş!!! Şi cocoşul făcea ouţe!
Corecturile continuă:
- Găina făcea ouă, puiule. Cocoşul cânta...
- Cânta...
- Cu-cu...
- Cocoşul cânta la pian!




Sub influenţa desenului animat cu Cenuşăreasa, din când în când Muţunau anunţă că „se duce să plângă!” (şi se întinde pe vreun pat sau pe jos, cu mâinile strategico-ostentativ amplasate la ochi).

Sub nu se ştie încă a cui influenţă, acelaşi personaj trânteşte uşile cu o dăruire care o face pe Mamiţuni să se întrebe dacă nu cumva într-o zi o să-l găsească, Doamne fereşte, pe Muţunau cu geamul uşii la gât. Niciun fel de intervenţie n-a dat roade: nici explicaţiile şi demonstraţiile mamiţuneşti, nici interdicţiile şi confiscările inchizitorialei Bunici.

Drept care, evident, Mamiţuni s-a trezit cu capul prins în uşă. (evident, prima şi singura dată când a omis să proptească piciorul salvator în uşă înainte de-a-şi introduce şi mecla).
- Uite, Muţunau, se vaită autentic Mamiţuni, i-ai prins capul lui mami în uşă! Şi o doare!
Muţunau, sincer impresionat, empatizează:
- Mă duc să plâng!

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Ultimele ştiri, iar

Am dat (de nevoie!) de sinonimie:
- Ce e acolo?
- Dâ’boviţa!
- Şi ce e Dâmboviţa?
-...
- Un râu?
- O apă!



L-am descoperit pe „nu vreau!”...

- Uite, ceai!
- Nu v’ieau!

- Mai ai puţin!
- Nu v’ieau!

- Hai, urcă repede scările, ne grăbim!
- Nu v’ieau, nu v’ieau, nu v’ieau!!



... şi facem „progrese” la exprimarea nemulţumirii: când şi dacă nu-i convine ceva, se duce să se trăntească instant cu burta-n jos, eventual direct pe podea, ca să „p'ângă ca Cenuşă’iasa” (noţiunea de cacofonie, cu implicaţiile aferente, a rămas încă nedescoperită!)


Noul său nume este „Chi’iuţă” (cheliuţă). Post ras în cap, evident. De data asta la numărul 1, nu la 0. Dar tot chi’iuţă se cheamă că e!


Abia aşteaptă să reia mersul la g’ădiniţă ca „să se joace cu multe copii”.


S-a prins care e treaba cu strâmbăturile: recurge la ele ca să se amuze!


A început să ceară oliţa (pentru pipi) - da’n rest, mari progrese nu facem. O exista, la vreun moment dat, un declic salvator?


... şi (pe fundalul acestei harababuri) Mamiţuni se întreabă cum s-o facă pe Bunica să mai renunţe la tona de fraze care încep, toate, apoteotico-autoritaro-inchizitoro-îngrozit cu Nuuuuuuuu!!!

marți, 9 noiembrie 2010

Leapşa Ayandarică

Mulţumesc pentru leapşă, mă străduiesc s-o onorez. Iartă-mi dispoziţia cârcotaşă. Foarte cârcotaşă.
(adaug şi că nu m–am împăcat niciodată prea bine cu întrebările ipotetice)

1.Eşti într-o situaţie unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilinţă şi Bătaie. Tu ce alegi şi de ce?
Dacă drepturile individului nu există, atunci nici alegerea asta nu există. Adică ţi-o furi cu spume indiferent ce ai alege. Mi-e indiferent, tot naşpa ies.

2. 3+4=5 este posibil?
Aritmetic vorbind, nu.
În rest, depinde cu ce fel de beţe de chibrit ne jucăm...

3.Daca cineva mâine îţi pune pe masă 1 milion de euro şi îţi spune să omori pe cel mai bun prieten/ă, ai face-o?
Bre, leapşa asta e făcută de-un plictisit care visează cai verzi pe pereţi! Nu, nu omor pe nimeni.

4.Eşti la un pas să îţi realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuşi trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reţinut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru todeauna. Ce faci?
Compromisul necesar.

5.Ai înşelat, furat vreodată?
Da. Cel mai des, de la / pe mine.

6.Ce parere ai despre zicala: ¨Creează-i unui om DORINŢA şi se va fute pe ele de principii, vise, etc” ?
E prost formulată.

7. Spui întotdeauna adevarul?
Evident. Că nu. Mai şi tac!

8. Ţi s-a facut vreodată o observaţie negativă în pat? Daca da, care a fost aceasta?
Da. „Auuuuu!!!”

9. Eşti în situaţia de a decide într-o situatie fără ieşire. Trebuie să ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alţi 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toţi. Care e decizia ta?
Aşa ceva nu există.

10. Ce aplicatie/formula matematica ne poate da raspunsul =123456789 ?
ăăă.... adunarea 123456780+9?

11. Pentru ce sumă ţi-ai închiria timp de o saptamana partenera/ul?
N-am închiriatul în profilul de activitate! Şi parteneru’ n-are obedienţa presupusă de situaţia descrisă mai sus. Deci, nu ţine.

12. Dacă nu ai avea ce manca ai da în cap cuiva?
Datul în cap nu ţine de foame.

13. Cand ai făcut ultima oara sex şi cu cine?
Să zic, eventual, şi cum/cât?

14. Îţi prinzi partenerul in pat cu o alta persoana in timpul actului sexual. Cum reactionezi?
Era un banc: soţia ideală e aia care, venind acasă şi prinzându-şi bărbatul în pat cu alta, decide să li se alăture. Soţul ideal e ăla pe care-l mai ţine instalaţia...

15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar primele 7 lucruri pe care le-ai face?
Primul lucru pe care l-aş face ar fi să mă intitulez Dumnezeu pentru mai mult timp, ca să am vreme să meditez cu atenţie la restu’ de 6 iniţiative!
(da’ printre restu' sigur s-ar număra inspirarea oamenilor spre a legifera un număr minim de 10 zile plătite, neobligatorii şi netransmisibile, de concediu anual de mahmureală!)

16. Dai bani la cersetori?
Rar.

17. Maine e sfarsitul lumii. ai 24 de ore la dipozitie. Ce ai face in aceste 24 de ore?
Dorm.

18. Esti intr-o celula de 2/2 cu inca un partener de 10 ani. In tot acest timp ai fost pus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Intr-o zi ti se ofera posibilitatea de a scapa de toate acestea. Trebuie doar sa-i oferi cele mai goaznice chinuri colegului de celula timp de 2 ani. Ce alegi? Sa te chinuie in continuare sau sa-l chinui tu pe colegul de celula?
Ce e ăsta, experimentul Piteşti? Acolo au cedat alţii mai zdraveni ca mine.

19. Intr-o zi te suna cineva si iti spune ca stie cel mai groaznic secret al tau. Daca nu-i dai ce si cat vrea, va spune tuturor. Daca s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai cladit, ai pierde totul. Ce vei face in continuare?
Ridic din umeri. Neinteresant.

20. O parere personala obiectiva despre autorul care ti-a trimis leapsa. minim 50 de caractere.
Şi personală, şi obiectivă? hm.... Personală şi subiectivă merge?
N-o cunosc de pe Amira decât de pe blog. Îmi place că e hotărâtă şi ambiţioasă - şi, în acelaşi timp, că-i foarte sensibilă în unele privinţe. Că are curaj să recunoască asta şi s-o împărtăşească şi celorlalţi. Că are un parcurs interesant de viaţă.

OK?

luni, 8 noiembrie 2010

Capra cu trei iezi se întoarce

... şi se pare că se şi răzbună!

De vreo două săptămâni încoace, povestea diurnă a devenit poveste de seară post-sticloanţă de mers în pat (da, nu l-am dezvăţat de biberon. nici măcar n-am elaborat strategia de dezvăţare!)

Evident că Bunica îi povesteşte ... fix Capra cu trei iezi! Versiunea editată, fără decoraţiuni sângeroase. Da, lupul tot mănâncă iezii, dar accentul se pune pe alt aspect - cuminţenia! (de ce oare...? pentru că onor junele dă şi el prin băţ de obraznic? tehnic vorbind, da, deşi Mamiţuni pretinde că iniţiativele muţunautice lesne dătatoare de atacuri de cord, gen urcatu' pe lustră, sunt o dovadă de imaginaţie şi autonomie)


Ce înţelege copilul?
Că trebuie să spele vase cu buretele şi să măture dedicat pe jos - pentru că aşa face iedul cel mic. Care e cuminte.

Mamiţuni, cusurgioaică şi pricinoasă, tot are un dinte împotriva poveştii - adică ce, să fie cuminte de frică?

duminică, 31 octombrie 2010

... în care Mamiţuni umblă fleaura, şi pe deasupra se mai şi laudă cu asta

Nu stau grozav la capitolul planificare. Pe vremuri eram ceva mai pricepută, mais ou sont les neiges d’antan? Iaca, nu-son’-pliu, ca să parafrazez un clasic în viaţă.

Rezultatul este că-s mai mereu pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, rareori măcar vag odihnită şi/sau nehăituită de varii aspecte casnice de mai mare sau mai mică importanţă/urgenţă. În capul meu este (numai) un gigantic tabel al cărui unic dar copleşitor scop este să m-ajute să jonglez cu priorităţile (la mine funcţionează binişor faza cu reprezentarea vizuală). Generos fiind el (tabelul) apuc zilnic un număr de minute în care să fac chestii de dragul meu. (cum ar fi blogăreala).


Dar o zi numai a mea, cum am avut ieri, nu mi s-a mai întâmplat de mult. Fără presiuni, fără termene limită, cu plimbat şi pozat solitar, cumpărături & mâncat în oraş c-o prietenă (şi ea evadată, la insistenţele soţului, voluntar viteaz rămas acasă cu cele 2 fete ale lor).

Cum am senzaţia că nici n-am să mai pup curând, consemnez.

Iaca poze. Ratate, evident, da' lămuritoare.




Zoom digital dat aiurea la maxim:





Pe-aia cu căruciorul de supermarket trosnind de greutatea bulendrelor pe care urma să le probăm apoteotic am ratat-o.

Pe asta artistu’ nu ştie exact când a făcut-o!

sâmbătă, 30 octombrie 2010

miercuri, 27 octombrie 2010

Pe un ton mai vesel, despre Grumpiloi

... altfel spus, iacătă ce face un om serios, pe care-l mai citesc din când în când, (mai rar, că nu pot ţine pasul, Turambar scrie mai mult decât am eu vreme să citesc) în dulcele stil blogăresc, adică fără să-l fi întâlnit vreodată, dintr-o carte de poezii pentru copchii.

Detalii şi imagini despre Grumpiloi, aici.

marți, 26 octombrie 2010

Despre agresiune




De-o vreme încoace, mă tot îngrozesc sistematic observând cam câtă violenţă e adânc încrustată / întreţesută în cultura noastră, şi cam la ce adâncime.
(Când zic „noastră”, mă refer la populaţia umană din emisfera vestică. Europa, SUA, de-astea...)

De la ce m-am luat?
De la desene animate, evident. Sunt (cam fără speranţă) în căutarea unui desen animat fără scatoalce. Şi fără teroare, fără spaime. N-am găsit încă.
(Alba ca Zăpada abundă de ghionturi şi răutăţi, unele mai vizibile, altele nu.
101 dalmaţieni, la fel.)

M-am uitat mai atent la poveşti. Capra cu 3 iezi e sinistră (capetele iezilor aranjate în geam... sânge pe pereţi... brrr!!! pot pricepe apetenţa pentru oroare a vremurilor de demult, dar nu perpetuarea ei). Punguţa cu 2 bani nu e nici ea departe (cu baba care bate găina pân-o omoară...)
Hansel şi Gretel îţi explică blajin c-ai putea, la o adică, să fii abandonat în pădure şi că nu-i tocmai greşit să comiţi un asasinat, fiind matale cumva în legitimă apărare.
Etc.


Ce le transmitem, astfel, prin poveşti, copiilor noştri?


Că violenţa e, obligatoriu şi cu frecvenţe ridicate, parte din viaţă. Că funcţionează, în lipsă de orice altceva, ca mijloc de expresie. Că e, eventual, vehiculul spre succes. Că de ea depinde supravieţuirea.

Când, de fapt, violenţa reduce, distruge şi dezumanizează.

Nu-mi place perspectiva actuală. La o privire mai atentă, când vezi dimensiunile porţiei fără crâcnire acceptate zilnic, e absolut îngrozitoare.
Încep să mă mir cum de nu ne cotonogim sistematic pe stradă. Şi cât de aproape, suntem, de fapt, de asta. Cât de subţire e geamul protector care ne desparte de sărituri diurne la beregată.


Pe unde ieşim de aici?

Din lumea asta dezumanizată unde, în plus faţă de „bunele” maniere anterior menţionate, te mai şi poţi trezi eventual prins în uşile lu’ Metrorex, din motive de „reduceri de buget şi de personal”?

Nepăsarea e tot o formă de violenţă. Fie şi numai pentru simplul fapt că ucide consideraţia.
O prima manieră de apărare ar fi protestul. Ceea ce face Zoozie.

Care-s restul?

duminică, 24 octombrie 2010

Învăţăm să dactilografiem - cu BBC!

Şi aşa numai BBC ascultăm în maşină (pentru că Mamiţuni se fandoseşte)
- când cineva anume nu umblă liber la butoane...

Site-ul e grozav - şi pentru cei mai mari, şi pentru cei mici.

joi, 21 octombrie 2010

Momo



Există o taină foarte mare şi totuşi foarte obişnuită. Toţi oamenii iau parte la ea, fiecare o cunoaşte, dar numai foarte puţini se gândesc vreodată la ea. Cei mai mulţi o ia ca atare şi nu se miră câtuşi de puţin cu privire la ea.

Taina aceasta e timpul.


Există calendare şi ceasuri pentru a-l măsura, ceea ce înseamnă însă prea puţin, căci oricine ştie că o singură oră poate părea o veşnicie, uneori poate trece însă într-o clipită - depinde de ceea ce trăieşti în ora respectivă.

Căci timpul e viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în inimă.

Citiţi-o. Este minunată.

luni, 18 octombrie 2010

De studiat. De experimentat. De făcut.

(nu neapărat în ordinea priorităţilor)



Limba germană.

Constelaţiile.

Recunoaşterea copacilor după frunziş.

Un pic de echitaţie.

Plantele medicinale.

Desene şi pictură.

Poate şi pian...

Canto?

Arte marţiale. Sau scrimă, ca Shmeny. Sau şi, şi.

Cursuri de dans.

Mers pe munte.

Înot.

Construcţia de jucării.

Mersul pe Power Wing.

Role. Mai des.

Biclă. Tot mai des...



Aceasta este egoista agendă mamiţunească.

Muţunau vine şi el din urmă, da’ cu alte preocupări.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Schimburi de replici

- Cine te iubeşte pe tine mult-mult-mult?
- Mutulică!!!


Deschide uşa dulapului şi trage jos cravate şi curele. Solicitat ulterior, dă o mână de ajutor la colectarea loc - dar pleacă înainte de re-aşezarea tuturor.
- Păi... au mai rămas cravate pe jos! Cu astea ce facem?
- Le călcăm!


- Me’gem, me’gem! Me’gem şi culegem toatăăă viiiaaa!!!


PS. Am ajuns cineva. Junele zbiară reverenţios (şi) după mine:
- ’timată maaaaamiiiii!!!

luni, 11 octombrie 2010

Spre hlizeală adunate

Copil de 7 ani:
- Ce e acela homosexual?
- Păi
, zice mumă-sa, un bărbat care se îndrăgosteşte de alt bărbat şi se căsătoreşte cu el.
- Ce scârbos
, zice puştiul.
Muma e pe fază şi cere lămuriri:
- Ce anume zici că e scârbos?
- Păi, cine mai face mâncare?
Ptiu, ce familie sexistă! îi zice Mamiţuni mumei în cestiune.


Copil de 5 ani, supărat c-a pierdut nu’ş ce joc în faţa calculatorului, trânteşte nervos tastatura şi înjură:
- În pivniţa mă-tii!!

...şi via Mamiţuni cea obosito-greşit-cetitoare: pe marginea drumului dintre Făgăraş şi Braşov sunt panouri pe care scrie „ciorbe deosebit de periculoase”...

joi, 7 octombrie 2010

Epopee de grădinilă şi răceală

Vineri seara, săptămâna trecută:
- Vrei să mergem mâine la zoo, să vedem muuuulte animale?
- Nu! Me’gem ’a g’ădiniţă!


A doua zi, loooogic, muci la nas cât lumânările de botez. După cum decurg răcelile muţunautice, nici vorbă de grădi săptămâna asta, dacă nu vrem să cadă laţi toţi pe-acolo (şi nu ne-am propus).
Momentele de debut mucesc sunt, la noi, cam ca alea de prin filmele cu aviatori/astronauţi, de pregătire pentru impact iminent. Pen’că adio somn noaptea, bun venit urlete, vise urâte şi scandal. Dacă am fost senilă şi-am uitat să-ncep din timp doparea Muţunaului cu imunostimulante...

Drept care iată arsenalul curent, prescris de doctor Mamiţuni, în colaborare cu doctor Google şi alţi câţiva savanţi celebri, pentru muci şi oarece tuse (fără febră, c-acolo am intra deja în alt film):

- nebulizator (Norditalia, că de ăsta avem), dotat cu ser fiziologic şi, eventual, Pinosol (n-am stat decât patruj’ de minute cu masca pe nas ca să-l conving pe june, pe sistemul psihologie inversă, s-o accepte măcar 5 minute);

- batista bebeluşului (cu aspiratorul aferent) - această unealtă de tortură omologabil-medievală a ajuns să ne devină cel mai bun prieten; Muţunau, care a ajuns să-i simtă utilitatea, o cere, şi e cel mai important din lume când ţine el partea care merge spre nas; concluzia este că mami aduce mucii! (adică batista...)

- candelă de aromoterapie, „umplută” cu ulei volatil de pin şi de brad şi amplasată strategic sub patul muţunautic, cât să-i vină drept la ţintă aromele-de-nas desfundătoare;

- capsule Karvol (sau Carmol, sau Inhalant Baby, de la Biofarm) sparte şi picurate pe pernă, respectiv pijama;

- balsam Wick şi Himalaya, masat pe piept(W), respectiv frunte şi nas(H);

- lăptişor de matcă, 1 linguriţă mică-mică, rasă, dimineaţa;

- apă de băut dopată cu Paragrippe şi Coryzalia (eu nu reacţionez deloc la Oscillo, nici dacă iau 3 săptămâni la rând, în schimb cu Paragrippe mă fac bine mai repede decât prevede norma)

- vitamina C (când picături, conform prospectului, când sub formă de comprimat Calciu-Sandoz portocaliu, rupt strategic în două şi botezat fâs-fâs)

- sirop de tuse ayurvedic Cough End (ultima dată făcuse minuni... acu’ nu mai pare să rezolve cine ştie ce... şi are şi un parfumel deosebit, adică-mi mută nasul)

- sirop de echinacea (Echinaid sau altele)

- faimosul ceai de ceapă.



Au mai concurat, dar nu s-au calificat în semifinale din motive de refuz isteric, următoarele:

- ceaiul de ghimbir;
- limonada fierbinte; (mă rog, caldă; lămâi şi chitre date prin blender, cu miere, cuişoare şi alte arome, încălzite puţin)
- propolisul şi polenul;
- cătina (scuipată direct între ochii îndopătorului)


Până una-alta, e mai bine. N-a fost nevoie de anti-termice, pentru că n-a făcut febră. Are un pic de roşu în gât. Am fost la medic şi acum stăm în aşteptare cu un tratament ceva mai ţintit. Eu mă încăpăţânez să nu-i dau antibiotic fără rezultate clare la antibiogramă, şi alea n-au venit încă.

Am putea, desigur, să ne lansăm şi într-o aventură homeopată (cu unitare!), moment din care vom face scurtă la mână zguduind granule, pentru că nici nu poate fi vorba să accepte să le ţină sub limbă. Să le scuipe, da, desigur.

uuuf.

miercuri, 6 octombrie 2010

Soborul zeiţelor

Am văzut mai demult fotografia asta.

(sursa)

M-am trezit uitându-mă lung la ea, cu sentimente greu de definit. Era acolo şi familiaritate, şi apartenenţă, şi linişte, şi râsete, şi uimire, şi afinităţi... şi viaţă!

(e-adevărat, de la oboseală, am început să am un soi de vedere secundă, sesizez lucruri acolo unde ele, de fapt, cică nu-s. chestie care mă îmbogăţeşte, mă amuză şi-mi pigmentează plăcut existenţa)

Ce-am înţeles eu din imagine, la prima vedere, a fost că un grup de mame îşi urmăresc copiii cum se joacă. Lucru care, fireşte, poate să n-aibă nici o legătură cu ansamblul. Dar mie asta mi-a sugerat - la „pachet” cu sentimentele de mai sus.

Statuetele au fost descoperite în satul Poduri - Dealul Ghindari din judeţul Bacău. Pentru că am dat peste surse care afirmă chestii contrarii, n-am reuşit să mă prind dacă statuetele ţin de cultura Cucuteni sau o preced. (nu mă opreşte nimeni să mai sap după informaţii, pe viitor)



Apoi, după alte câteva săptămâni, m-am pomenit într-un grup de doamne (mie, de aproape 3 luni încoace, mi se întâmplă rar să ies, darmite să mă pomenesc socializând). Nu mai ştiu exact cum, discuţia s-a „dus” înspre maternitate. Înspre spaimele de început, momentele alea când te sperii din orice, când eşti cocktail molotov de vulnerabilitate şi putere, când ştii despre copilul tău lucruri pe care alţii (fie ei şi medici pediatri) trebuie să se străduiască un pic să le deceleze.

Ce-a urmat a fost incredibil.

O izbucnire de poveşti, suspine, râsete, amintiri şi lacrimi. Ecouri de încrâncenări şi de naivităţi. O conexiune uimitoare.

Suntem, într-un foarte misterios şi sublim fel, împreună. În legătură. Poate nu-i atât de vizibilă, dar există.

Şi mi-am adus aminte iar de statui. Şi de şezătorile de pe vremea bunicii. Am amintiri sclipitoare de fote şi ii înflorate şi ţesute cu fire aurii, fremătând viu în lumina lămpilor.

Şi apoi am văzut fotografiile de la întâlnirea de la Izvor. De la care m-am autoexclus (deşi mi-ar fi plăcut să vin) pentru că nu mai alăptez.
Lăsând deoparte comentariile aberante (şi, pe alocuri, înfricoşătoare) de pe varii site-uri (la adresa întâlnirii de alăptare): vorba lui Zoozie, de ce o fi nevoie să milităm pentru alăptare? Că e normală, naturală, profund umană.


Hai să privim în jur. Cu ochi de ... turist. De necunoscător.

E normal să văd atâta mizerie pe jos? Oameni scuipând, aruncând mucuri de ţigară şi alte resturi pe jos, la întâmplare? Copii plesniţi prin parcuri? Câini alergându-se în haite, tot prin parcuri?

Eu n-am senzaţia că mai avem normalitate. Cred că ea, în legătură cu profunzimea umană, vine din aceeaşi sursă de demult ca şi statuile zeiţelor. Din noi, dar că ne-am îndepărtat prea tare, c-am pierdut legătura, că ne-am alienat.


Cred că în fiecare dintre noi e foarte multă energie, lumină şi blândeţe. Suntem binecuvântate cu harul de a da viaţă şi de a o întreţine. Primim, de fiecare dată, darul renaşterii. Depinde de noi să echilibrăm spaimele şi îndoielile şi epuizarea, cu balanţa acestui adevăr.

Suntem zeiţe. Trebuie doar să ne-o reamintim.

Şi, pentru asta, merită militat. Zilnic.

marți, 5 octombrie 2010

Comedie bufă cu rocker, turn, scuze şi pisică

(Acţiunea debutează în sufragerie.)

- M-am prins cu cine seamănă, zice Nanamanu, încă hipnotizată de participarea la concertu’ lu’ Guns.
- Cu cine? rânjeşte Mamiţuni, habarnist-convinsă c-o paşte vreun compliment.
- Cu Axl Rose.

Moment în care Muţunau salvează momentu' & dărâmă ostentativo-apoteotic, cu un gest de mare rocker, turnul gigantic pe care tocmai ce-l gătase de construit.
Un cub atinge, în cădere, pisica.

- Uite, ai lovit-o pe Tipsy. Te rog să-i ceri scuze şi data viitoare să fii mai atent!

Muţunau se lasă pe vine şi contemplă victima, retrasă din timp, strategic da' dijaba, sub masă, la niciun metru de el. Expresia vag nefericită de pe mecla felină îl convinge (suprinzător!) să dea curs, ad-litteram, cerinţei maternele.

Începe o cursă şerpuită cu obstacole, mai ceva ca-n Cascadorii Râsului - căci mâţa, inadecvat informată, fuge.
- Ia’tă-mă! N-a v’ut!

Mâţa o şterge pe hol.
- ’cuză-mă! Pa’don!

Ultragiata, exasperată, încearcă să se refugieze-n baie. Muţunau, convins că Tipsy e şi supărată, şi surdă, grăbeşte pasul şi ridică tonul.
- IA’TĂ-MĂ! ’CUZĂ-MĂ! PA’DOOON!!!

Mâţa cre’ că trage un număr record de înjurături în vreme ce-l fentează cu succes pe scuzător şi reuşeste să se scufunde greu accesibil sub masa din bucătărie.

Împricinatul perseverează încă vreo 10 secunde, după care Mamiţuni intervine expiator, anunţănd că pisica, desigur, l-a iertat, dar se mai ascunde până-i trece de tot supărarea.

Râsetele pe înfundate continuă o vreme.
Lungă.

duminică, 3 octombrie 2010

Inspiraţie. Admiraţie. Meditaţie

Vorbeam acum ceva vreme de Signing. Pentru varianta de la FTK, s-a dovedit că nu vom avea timp. Mi-am propus să caut pe net informaţii suplimentare, dar tot n-am avut vreme. Până azi. Când am dat, absolut din întâmplare, peste Baby Signing Time şi respectiv povestea aferentă.

Rachel Coleman provine dintr-o familie cu 9 copii şi este mama a două fetiţe, Leah şi Lucy.
Fotografia ei de familie este aici.

Leah este surdă. Părinţii n-au ştiut asta până când Leah a împlinit un an. Au aflat din întâmplare. Se pare că nu-şi făcuseră nici un fel de griji - se bazaseră pe un screening programat să aibă loc în maternitate - dar care, în luna în care s-a născut Leah, dintr-un variu motiv n-a avut loc. Copiii ne-testaţi nu au fost luaţi apoi în nici un fel în evidenţă.
Rachel spune că tocmai această întârziere în diagnosticare a fost de natură să-i inspire şi să-i ghideze, pe ea şi pe soţul ei, în a-şi trata copilul altfel decât cum le impunea societatea (prin intermediul specialiştilor din serviciile dedicate persoanelor cu deficienţe de auz).
Spune că nu s-a putut împăca deloc cu ideea că, la vârsta de 18 ani, Leah ar fi putut citi la nivelul unui copil de 8 ani. Căutarea a direcţionat-o spre a intra în contact cu persoane surde care s-au instruit până la nivel de doctorat. De la ele a căpătat indicii şi sfaturi care au ajutat-o să lucreze în sprijinul lui Leah, atât de bine încât când Leah a ajuns la 18 luni, abilităţile ei de comunicare în limbajul semnelor le depăşeau pe cele verbale ale copiiilor de vârsta ei.


Dificultăţile legate de creşterea lui Leah n-au împiedicat-o pe Rachel să dorească să devină mamă pentru a doua oară.
Doar că ecografia de 18 săptămâni a indicat că Lucy avea hidrocefalie. Şi malformaţia Chiari (ceea ce probabil i-a cauzat hidrocefalia). Şi suspiciune de spina bifida (apoi confirmată).
Rachel şi soţul ei s-au hotărât să păstreze sarcina şi să înveţe să se adapteze şi nevoilor celui de-al doilea copil al lor. Spina bifida a fost corectată intrauterin. Lucy s-a născut 10 săptămâni mai târziu, cu 8 săptămâni înainte de termen.

Cu toate astea, problemele lor nu se terminaseră. La vârsta de 9 luni Lucy a fost diagnosticată cu paralizie cerebrală. La vârsta de 2 ani neurologul a declarat-o retardată, precizând că nu credea că Lucy va putea vorbi sau comunica vreodată, fie şi prin semne.

Acum, la vârsta de 6 ani, Lucy (în scaun cu rotile) merge la şcoală, vorbeşte, comunică prin semne. Toate astea, spune Rachel, datorită limbajului semnelor.


Mă îndoiesc că Rachel n-a avut zile grele, sau proaste, sau nopţi nedormite, sau momente de derută şi depresie. Nu am de unde şti cât de fericită ar zice că e.

Dar are toate motivele din lume să fie mândră de ea şi de familia ei. Ceea ce a reuşit să facă a fost de ajutor, în mod sublim, unui număr mare de oameni, care altminteri n-ar fi primit de nicăieri altundeva un sprijin.



În lumini diferite:

Pun povestea lui Rachel în context românesc. Ce ar fi diferit?

Totul.

Trist, aş zice. Pentru noi, cei de aici.


Îmi imaginez însă "la lucru" inspiraţia dată de povestea lui Rachel.
În fiecare din poveştile cunoscute mie.
Şi în cele necunoscute.
Oare câte vieţi a schimbat, şi va mai schimba?


Mulţumesc, Rachel. Fără să ştii, povestea ta mi-a atins viaţa şi mi-a dat unul dintre impulsurile de care a(vea)m nevoie.

Post-scriptum: iaca, de pe youtube:





Restul, multe, sunt tot pe-acolo.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Ce-ar fi dacă...

...toate locuinţele ar fi construite în aşa fel încât să includă din start/proiect montarea de toalete pentru copii?
Fie având două-trei săli de baie, fie doar una, dar mai mare? Deja dotată cu vas de WC, chiuvetă şi oglindă pentru cei mici?

...blocurile ar avea, de la un etaj la altul, şi tobogan, nu doar scări şi lift?

... în mijloacele de transport în comun ar fi şi rânduri-rânduri de scaune mici şi frumos colorate?

... ar exista nu doar biblioteci, ci şi jocoteci şi bicicloteci?

... ar fi normal să mergi şi la servici cu copil cu tot?

...scopul principal al poliţiei ar fi păstrarea curăţeniei, nu a legii şi ordinii sociale? (uşor prea artificioasă pentru gustul meu...)

...fiecare administrator de bloc ar avea ca scop principal în viaţă îngrijirea plantelor din jurul blocului şi găzduirea unui număr cât mai mare de rândunele?

...la modă ar fi să ai cât mai mulţi copii sănătoşi şi veseli, nu cât mai multe posesiuni materiale?

...scopul real al întregii societăţi ar fi realmente bunăstarea copiilor? Grija faţă de mediul în care îi creştem şi pe care li-l lăsăm?


Cred că, într-o primă fază, primăriile ar începe să ia şpagă pentru din ce în ce mai multe leagăne, plasate din ce în ce mai aproape unele de altele.
Că, tot în această primă fază ocupaţia majoră ar fi nu înlocuirea bordurilor, ci desenarea de şotroane şi table de şah.
Că oamenii ar merge sistematic la servici sărind coarda şi/sau dându-se cu sania. Oprindu-se, eventual, să ronţăie vreo acadea sau să joace o miuţă.

Că mult mai multă lume ar zâmbi. Pentru că multe din lucrurile care ne deranjează ar dispărea, nemaigăsindu-şi locul.


Ah, dar ce rost are? Doar ăştia mici cresc atât de repede. Doar nu putem schimba nimic cu adevărat. Doar ne petrecem cea mai mare parte din viaţă ca adulţi, nu sub formă de copii.

În ani calendaristici, desigur.

În anii număraţi în emoţii, aş zice că lucrurile stau cu totul altfel.

vineri, 1 octombrie 2010

De ce ne-a devenit simpatică Poliţia Română

(ştiam eu că mai rămăsese ceva de povestit din weekend!)


În creierii nopţii, control de rutină. Un poliţai extrem de vioi (cu, aparent, baterii noi, sau ceva de genul...), se apropie de maşină şi zice tare şi clar:
- Bună seara, sunt agentul cutărică, efectuăm un control de rutină, actele, vă rog frumos!

Şofereasa Mamiţuni, cu un deget la buze, îl admonestează discret, prin geamul prompt deschis:
- Şşşttt! Imediat, un pic mai încet, vă rog!

Poliţaiul bâţâie adolescentino-energic câteva secunde (timp în care Mamiţuni cotrobăie furibund după acte), apoi îl zăreşte pe Muţunau dormind pe bancheta din spate.

Mamiţuni se întoarce cu plastifiatele acte personale-n dinţi, ca să se scuze că mai durează un pic până poate scoate talonul, fix la momentul în care poliţaiul, cuprins de regrete&spaime, ducea mâna la gură, speriat c-ar putea trezi copilul.

- Poftim, dă Mamiţuni să-şi scoată buletinul dintre incisivi.

- Nu, nu, zice omul legii şi ordinii. Vă rog frumos să circulaţi, circulaţi, nu e nevoie!

joi, 30 septembrie 2010

Câte ceva despre întoarcerea la servici. Şi despre oboseala aferentă

Lucrez cu normă mai mult sau mai puţin întreagă (a se citi "mai chiulesc") de la începutul anului, aşa că am avut suficient timp la dispoziţie pentru concluzia că m-am săturat până peste urechi. Şi asta, cu toate că locul de muncă nu mai e cel de dinainte de naştere (inutil solicitant, cu şedinţe aberante începute la 16.30 sau, eventual, la 18.00, şi la prea mare distanţă de casă) ci unul mult mai prietenos cu mămicia.

Aş vrea să mă pot întoarce acasă unde să mămicesc de zor şi să mă ocup, în cele câteva milisecunde care mi-or mai rămâne, de lucrurile care-mi plac. Nu mai vreau să ma simt non-stop contra cronometru şi să am în fiecare dimineaţă senzaţia că încerc zadarnic să mă deghizez în om serios. (încă n-am reuşit să fac nimic ca să depăşesc definitiv prejudecata cum că, în mediile corporatiste, haina face pe om).

Nu vreau să-mi mai pese de trafic şi să mă terorizeze faptul că, din pricină că 3 cetăţeni cu volan s-au gândit să înfunde o intersecţie, timpul meu de călătorit se triplează.

Nu m-am văzut niciodată casnică (gătesc ca o cizmă şi-s uber-leneşă) şi nu mai departe de acum un an şi jumătate îmi plănuiam minuţios evadările periodice spre lumea adulţilor, care mă umpleau de calm şi energie.
Acum vreau 'napoi.

Acum, când am parte din plin de conversaţii anoste cu persoane majore care nu pot sau nu vor să tacă, da’ greu reuşesc să aibă predicat în propoziţii, dar’mite idei interesante, îl prefer de departe pe Muţunau, recitând peltic, dar cu patos, Un pitic /foarte mic/făcea baie/-ntr-un ibric. (versiunea lui prezintă unele litere lipsă)

Aş vrea să am casă şi curte şi să cresc vreo 3-4 copii. Momentan, obiectivul pare total nerealizabil.


Drept care mă-ntorc la manierele în care întoarcerea la servici poate fi făcută suportabilă.

În primul rând, dacă munca e una considerată plăcută, iar colegii pricep prin ce treci, totul e mult mai simplu.

Am avut zile-n care, din pricina nopţilor agitate, n-am putut ajunge mai devreme de 11.00 la birou, şi, când am făcut-o, mă clătinam mai ceva ca piftia; am avut momente-n care a fost clar şi pentru marţieni că-mi pierdusem şirul ideilor şi că uitam de la mână până la gură; am avut parte de sprijin, de oameni care mi-au suplinit, din proprie, iniţiativă, responsabilităţile, fără comentarii (că m-or fi bodogănit ei in petto ori cu glas tare e altă poveste).

Am avut (şi am) parte de discuţii interesante şi utile despre copii, pentru că, judecând după numărul de copii ai colegilor, ne-am putea deschide lejer o grădiniţă. De un castron de salată, foarte util în zilele-n care-ţi uiţi mâncarea acasă, la fel ca şi portofelul. De înţelegere în zilele-n care trebuia să plec înainte de 5.

Cu toate astea.... nu mai pot. Nu-mi mai place. Am, periodic & prea des, episoade de tipul „cine mi-a stins lumina”. Când mormăi dimineaţa în maşină nu-mai-pot-nu-mai-pot-nu-mai-pot. Şi, ce să vezi, chiar ăsta e adevărul.

Nu m-am refăcut niciodată după (prea) multele nopţi nedormite. N-a fost vreme.

Nu mi-am regăsit ritmul. Eram extrem de iute şi binişor structurată înainte de naştere. N-aveam nimic împotriva lucratului în plus. Volumele mele de muncă puteau ajunge să fie impresionante. Mă puteam concentra în mod absolut sublim.
Toate astea ţin de trecut. Cred că-s ascunse bine în aceeaşi cutie maaare în care-mi sunt şi încălţările mărimea 36 care nu mă mai încap. (şi-n care m-am cam resemnat că, dacă nu cumva aleg să le tai vârful, tălpoanţele mele de hobbit nu vor mai putea încăpea niciodată. în calitate de stăpână a susnumitelor tălpoanţe, încă sunt în căutarea explicaţiei ştiinţifice pe deplin lămuritoare. aia cu îngrăşatul nu ţine)

Nu pot face faţă tuturor rolurilor pe care trebuie să le umplu. Angajat, contribuabil la stat, mamă de copil energic, patron de bonă şi/sau coordonator de bunică, manager de bârlog personal, şef peste aprovizionare, reparator de giucării şi rezolvitor de probleme, etc. M-am săturat să curgă toate cele înspre mine, şi eu să sfârşesc prin a fi, invariabil, cocoşător de obosită, irascibilă, neatentă şi în urmă cu toate cele.
(Pretind că nu mă vait, doar constat)

- Da' ce-i aşa de greu?

Iaca, pentru mine e. Totul. Nu era, da' din când în când, devine. Cam des, zic.

Mă simt ca şi cum aş fi pusă s-alerg nişte metri garduri fără să mi se dezlege în prealabil picioarele.

Mă mai descarc ici şi colo (de exemplu aici). Da’i doar un paleativ... Nu am dat peste formula de echilibru.
Ce mă-ngrijorează e faptul că nu cred c-o să se termine / schimbe vreodată în (mai) bine.

marți, 28 septembrie 2010

Ştirile pe scurt, iar

Am debutat grădiniţeşte. Cred. Asta pentru că-n prima zi (luni) am ajuns preţ de 2 ore, iar în cea de-a doua, deloc. Prezic un viitor luminos!
Ce să vezi, copilul s-a trezit târziu (se dusese la culcare inadmisibil de târziu, ce-i drept) şi am scăpat şi tramvaiul ăla care vine rar, a zis Bunica, deloc, dar absolut deloc pasiv-agresivă pe teme de grădiniţă (pfffiiuuuuu...)

Se prefigurează nevoia de-a angaja din nou bonă, ceea e nu mă umple de extaz.

Nu mai vreau la servici. Dar, despre asta, într-o postare viitoare.

În rest, ninge cu nori, pisica Tifsy (Tipsy) a p’ecat ’a g’ăădiniiiţăăă (când nu e în raza vizuală) şi ne-am apucat de ceea ce tehnic vorbind se numeşte spus minciuni.
Spre pildă, omuleţul a explicat detaliat cum a mâncat el orez cu lapte la grădi. În condiţiile-n care avem martori şi dovezi că meniul nu a conţinut aşa ceva.

Şi cred că mai erau de povestit varii chestii (din categoria „cum să faci 700km într-o singură zi, pe şoselele patriei”, din categoria „sper ca peste 20 de ani să am mai multă minte de-atât” şi din altele), dar, de obo, nu mi le mai amintesc momentan.

vineri, 24 septembrie 2010

... în care Mamiţuni filosofează încâlcit despre stereotipurile de gen (I)



- A, dar evident că trebuia să ai băiat! Eşti exact genul de mamă de băiat!
- ... ???
- Da, da, e foarte clar!
- Hă?


Dacă în loc de "răspunsul" de tip Standard-Gâgă aş fi putut emite-n timp util o întrebare ceva mai articulată, poate c-aş fi aflat dacă există realmente tipologii de mame, frumos separate pe căprării în funcţie de sexul progeniturii. Aş fi putut chiar spera, eventual, la lămuriri detaliate referitoare la caracteristicile esenţialmente distincte ale categoriilor.

Doar că m-am blocat instantaneu la auzul sentinţei. (bu-hu-huuuuuu!)


Există mame de băiat/băieţi şi, disjunct, mame de fete?
E, aşa, vreo predestinare la mijloc? O calificare anume? Vreo marcă distinctivă? Un quelque chose?
Eşti mai jmecheră când eşti ici sau colo?
Le descalifică asta pe mamele care au şi fată, şi băiat? Ar trebui cumva să dea unul sau mai mulţi dintre copii? Să-i schimbe?
Există, atunci, şi alte tipologii, gen mamă-de-copil-unic, mamă-de-doi-copii (cu sau fără disjuncţiile suplimentare pe sexe), mamă-de-trei...? Mamă de copil blond/şaten? De copil cu păr creţ/păr drept? De preşcolar/şcolar/licean/student... etc?

Uşor Orwell, îmi pare. Dac-ar fi să luăm lucrurile în serios.

Tratându-le însă cu bunul simţ din dotare, mai aproape, adică, de justa lor valoare (destul de scăzută...) îmi vine-n minte (ah, analogiile astea...) următoarea discuţie, purtată (desigur, la masă) între două cetăţence, una subţirică, una, nu tocmai:
- A, păi asta cu greutatea e genetică! Dacă n-ai genele [bune], te-ngraşi!
- Şi, fireşte, asta n-are nici o legătură cu cât bagi în tine, nu?

Nu e greu de ghicit cine avea farfuriuţa cu porţia ’a mai mare.
Aş presupune cinic că (în cazul dolofancei) scuza „genetică” îi servea drept carte blanche în a putea păpa tot timpul „ceva” mai mult.

Nu cumva asta facem şi când vorbim despre creşterea copiiilor? Operăm, adică, din plin şi nu mereu explicit, via obişnuinţă care substituie nefericit şi imprecis reperele validate?
Căci, ca să existe mama-de-băiat şi mama-de-fată, ar trebui ca la baza dihotomiei să stea conceptul că băieţii sunt complet altceva decât fetele. O specie distinctă.

Desigur, fetele diferă de băieţi. Cel puţin anatomic vorbind!
Da-n rest sunt oare diferenţele (de orice fel) sistematic mai mari între sexe, sau în cadrul unuia dintre ele?
Ce anume zicem că ştim? Mai precis/specific...?
De unde anume ştim concret?

Nu cumva suntem sistematic (că doar pare mai simplu... şi viaţa e oricum greu) portdrapele de stereotipuri?

Desigur, clasificările şi etichetările servesc la ceva. În doza potrivită, susţin cunoaşterea. În exces şi depărtate de conţinut, se iau de mânuţă cu ipocrizia.
Nu cumva ajung, la un moment dat, să ne consume?

Mă uit în jur la exemplele de adulţi aparent competenţi social (şi profesional) care, la ei acasă, au nevoie de asistenţă pen’că nu ştiu unde li-s şosetele. Care n-au intrat niciodată în şcoala copilului. Care ştiu să mănânce, dar nu să se obosească să-şi strângă farfuria. Pentru că nu e nevoie/nu e treaba mea.
Care, la o privire detaşată, se disting esenţialmente nu prin apartenenţa la un anumit sex (cum ar fi uşor de ştampilat), ci prin neajutorare, prin dependenţă. Ipocrit deghizată, desigur, în putere - nu fac asta, că doar are cine face în locul meu.
Care nu-s nici întregi, nici (cu, eventual, excepţia extazelor inchizitoriale produse de simpla aderenţă la normă) fericiţi.
Pentru că nu-şi sunt niciodată pe deplin suficienţi (nu au cum), ci veşnic aşteaptă validări externe, în absenţa cărora reacţionează de parcă li s-ar fi furat butelia. (într-un fel demenţial de ironic, aşa şi e).


Nu cumva, în „virtutea” unor stereotipuri de gen, ajungem să creştem drept fete nişte momâi utile, decorative şi, dacă s-ar putea, nederanjante, şi, drept băieţi, nişte loaze incapabile, veşnic& gratuit cu coada sus, gata de scandal?

Fetele „sunt responsabile”, „gătesc”, „fac curat”, „spală”, „se poartă frumos”, „alină”, „nu vorbesc urât”, „au grijă”, „nu riscă”.
Şi nici nu câştigă. Şi nici n-au destulă încredere în sine. Şi nici nu ştiu să se aprecieze - pentru că n-au fost deloc învăţate-n direcţia asta, ci doar descurajate feroce.
De parcă le-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 20-30 de ani militează în spatele aceluiaşi geam gros de ignoranţă, pentru fix aceleaşi comportamente? Că se sacrifică inutil? Că nu ştiu decât să se plângă sau să critice, nu să se bucure? Că n-au curaj? Că se consideră proaste / cetăţeni de rangul doi? Că le ia ani întregi să se scuture de ce li s-a inculcat? Că se ofilesc prematur?

Băieţilor nu li se cere, concret, mai nimic. Se presupune că sunt, precum celebutantele de la Hollywood, faimoase prin simplul fapt că-s deja faimoase, deja suficienţi, de la/prin naştere.
Poate, dat fiind că treburile casnice nu-i privesc, li se mai solicită să se ducă s-alerge pe-afară, ca să nu încurce/spargă/rupă în casă.
De parcă i-am iubi mai puţin.
Te mai miri că după 30 de ani unii tot acolo sunt? Incapabili să facă legătura între prezenţă, maturitate şi îndatoriri într-un cămin?
Că, dac-au tot fost sistematic suflaţi în fund de mamiţa, n-au habar de politeţe & de consideraţie? (chiar, cine-or fi cucoanele astea, "politeţe" şi "consideraţie"? stau la scara cealaltă?) Ba chiar le sancţionează?
Că, dacă tot nu-şi pot purta integral de grijă, intră în relaţii bizare, doar de dragul celei mai palide asemănări /nostalgii?


Că nu prea ne înţelegem? Că ne diferă radical abordările... şi aşa mai departe?


Cred că-i posibil să fim în situaţia de-a perpetua (fără sens) reperele unor vremi trecute, când, din motive tehnologice, forţa fizică şi implicit vulnerabilitatea (temporară sau aparent permanentă) erau singurele baze pentru specializare şi rol. Repere internalizate via familiaritate.

Nu vreau s-o fac, din postura de mamă, şi eu.
Am avut mai mult de câştigat de pe urma neaplicării stereotipurilor ("regula" a fost, mai curând, să-mi urmez experienţial curiozitatea înainte să decid ce mi se potriveşte).

Caut metode să transmit libertatea şi deschiderea.



Post-scriptum: printre altele, şi de aici mi s-a tras imboldul de-a scrie despre stereotipurile de gen.