Acest site.
Habar n-aveam că pe iluştrii fugăritori (de-acum) heptagenari îi chema, la
prima strigare, Jasper (Jasper?!?!) si Jinx...
(dreptu-i, mâţu’ cam avea faţă de Jasper...)
Se afișează postările cu eticheta Desene. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Desene. Afișați toate postările
luni, 18 martie 2013
luni, 19 noiembrie 2012
Când îţi crapă măseaua....
....nicio alta decât cea necrozată acu’ vreun an jumate...
(dar, evident, crăpată acum pe partea cealaltă, nu pe cea reparată anterior. fireşte, ronţăirea perseverentă, de dată recentă, a unui pungoi de porumb prăjit e o pură coincidenţă).
Pe scurt, du-te cu copchilul la dentist. (că e din scurt, că alte programări nu mai sunt, că nu-l poate prelua, tot din cauză că e din scurt, fără a se da peste cap de cinci milioane de ori şi cu fundu’ de pământ, odată, nimeni)
Ei, hai să-ncercăm.
Am luat un set de carioci groase (4 lei) de pe la ceva magazin obscur dintr-o piaţă mică.
Am printat circa două kile de foi desemnate colorării. Care de la PicGifts, care de la Supercoloring, care de la Kaboose (nu puteau lipsi piraţii).
Tangledcoloringpages e, iar, un site util & interesant.
Am explicat din timp junelui care-i treaba. Ce facem, unde mergem, ce se întâmplă şi cum e de aşteptat să se poarte fiecare dintre noi. (in linii mari, eu să nu urlu, să nu dau din picioare şi să nu bat dentista, el, nici atât)
La faţa locului, junele s-a comportat exemplar. De pus la icoană, cu busuioc.
A avut răbdare să aşteptăm; a răspuns de 5 ori în 3 minute setului standard de interogări (cum te cheamă? câţi ani ai? mergi la grădi? - ocazie cu care m-am gândit serios să-i fac un tricou cu toate răspunsurile astea; când mai creşte, pun pătrăţele noi; sau, la o adică, scriu cu marker-ul de textile, cifră după cifră); odată intraţi în cabinet (doamna doctor în chestiune posedă oarece nepoţel, un pic mai mic, deci a fost încântată să-l studieze în paralel cu cavernele din dantura pacientei) s-a pus netulburat pe desenat.
Atât de netulburat că nu s-a sinchisit de criticile acerbe ale audienţei scandalizate de culoarea (mmm... tehnic vorbind, culorile) alocată(e) mâţei.
(inexplicabil, bostanul parţial mov n-a şocat pe nimeni)
Am rezolvat pretins-diplomatic situaţia:
- E o mâţă de Halloween! E şi ea deghizată!
(devin brusc creativă în preajma aparaturii stomatologice)
Apogeul situaţiei n-a fost atins însă când Muţunau, debordând de siguranţă de sine, a răspuns (neconform cu realitatea) un „da!” hotărâto-indignat la întrebarea „da’ tu te speli pe dinţi, nu-i aşa?” (răspunsul mai complet ar fi putut fi „da, da’ ştii cât mă zbat să nu?”), ci când a venit să studieze cam ce se întâmplă între fălcile mumă-sii şi i-a făcut cu ochiul stomatoloagei cum că „bine!”
(dar, evident, crăpată acum pe partea cealaltă, nu pe cea reparată anterior. fireşte, ronţăirea perseverentă, de dată recentă, a unui pungoi de porumb prăjit e o pură coincidenţă).
Pe scurt, du-te cu copchilul la dentist. (că e din scurt, că alte programări nu mai sunt, că nu-l poate prelua, tot din cauză că e din scurt, fără a se da peste cap de cinci milioane de ori şi cu fundu’ de pământ, odată, nimeni)
Ei, hai să-ncercăm.
Am luat un set de carioci groase (4 lei) de pe la ceva magazin obscur dintr-o piaţă mică.
Am printat circa două kile de foi desemnate colorării. Care de la PicGifts, care de la Supercoloring, care de la Kaboose (nu puteau lipsi piraţii).
Tangledcoloringpages e, iar, un site util & interesant.
Am explicat din timp junelui care-i treaba. Ce facem, unde mergem, ce se întâmplă şi cum e de aşteptat să se poarte fiecare dintre noi. (in linii mari, eu să nu urlu, să nu dau din picioare şi să nu bat dentista, el, nici atât)
La faţa locului, junele s-a comportat exemplar. De pus la icoană, cu busuioc.
A avut răbdare să aşteptăm; a răspuns de 5 ori în 3 minute setului standard de interogări (cum te cheamă? câţi ani ai? mergi la grădi? - ocazie cu care m-am gândit serios să-i fac un tricou cu toate răspunsurile astea; când mai creşte, pun pătrăţele noi; sau, la o adică, scriu cu marker-ul de textile, cifră după cifră); odată intraţi în cabinet (doamna doctor în chestiune posedă oarece nepoţel, un pic mai mic, deci a fost încântată să-l studieze în paralel cu cavernele din dantura pacientei) s-a pus netulburat pe desenat.
Atât de netulburat că nu s-a sinchisit de criticile acerbe ale audienţei scandalizate de culoarea (mmm... tehnic vorbind, culorile) alocată(e) mâţei.
(inexplicabil, bostanul parţial mov n-a şocat pe nimeni)
Am rezolvat pretins-diplomatic situaţia:
- E o mâţă de Halloween! E şi ea deghizată!
(devin brusc creativă în preajma aparaturii stomatologice)
Apogeul situaţiei n-a fost atins însă când Muţunau, debordând de siguranţă de sine, a răspuns (neconform cu realitatea) un „da!” hotărâto-indignat la întrebarea „da’ tu te speli pe dinţi, nu-i aşa?” (răspunsul mai complet ar fi putut fi „da, da’ ştii cât mă zbat să nu?”), ci când a venit să studieze cam ce se întâmplă între fălcile mumă-sii şi i-a făcut cu ochiul stomatoloagei cum că „bine!”
duminică, 8 iulie 2012
Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă
Mă declar, oficial, tembelizată de căldură.
(Muţunaul pare mai rezistent, eu, în mod cert, am îmbetranit - e
momentul să mă trag mai pe la munte. Unu’ însorit & răcoros. Realist
vorbind, perspectiva pare îndepărtată, chestie care mă duce-n zona „aceste
cuvinte ne doare”)
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).
Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.
Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.
Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...
În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.
Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:
(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”
În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.
Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.
Recomandăm acest film, recent descoperit:
Varianta calupist-fragmentată începe de aici:
În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:
Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....
Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.
Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)
Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!
Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.
Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.
Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).
Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.
Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.
Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...
În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.
Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:
(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”
În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.
Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.
Recomandăm acest film, recent descoperit:
Varianta calupist-fragmentată începe de aici:
În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:
Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....
Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.
Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)
Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!
Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.
Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.
Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.
duminică, 3 aprilie 2011
Duminică de aprilie
Teatru. Mica Sirenă. Spectator, eu, că Muţunau era ori în picioare pe bancă, uitându-se-n sală, ori pe sub scaune.
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
(operele au crăpat când le-am pus la cuptor - pentru că, logic, ele-s pentru cuptor de olar, nu de aragaz)
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
(dracaena ar fi dus-o aproape bine, dacă nu interveneau în viaţa ei oarece patrupede blănoase, din când în când teribil de doritoare de vegetale!)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
(dintr-un variu motiv, la final operele se sfâşie. Măcar un pic, aşa... )
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
Altamira la mine-acasă
Căci a găsit creionul. Singurul pe care-l avem.
Urmează etapa de colorare, sub directă supervizare mamiţunească. Că doar n-am să las pereţii aşa, neterminaţi!
marți, 1 iunie 2010
1 iunie, circ, figurine şi cutia Pandorei
Să zicem, întâi, „La mulţi ani!” întregului popor copilos (şi nu numai...), cu ocazia zilei dedicate.
Apoi, circ.
Am fost la circ. La Medrano. (40 Ron /adult, cel mai mic preţ. Se vede bine şi din tribunele laterale. La unele numere (unde perspectiva contează), poate chiar mai bine.) De unde am plecat pe la 22.15, după aproape 3 ore, înainte de final (era deja destul de târziu pentru toţi căscălicii din preajmă, unu’ mai mofturos ca altul!) - deşi durata spectacolului fusese anunţată la 2 ore jumătate...
Am văzut cai, cămile, tigri, şi iar cai, şi iar tigri, şi acrobaţii, şi jonglerii. Şi obişnuitele scălâmbăieli de clovn, care de obicei nu prea-mi plac cine ştie ce. (n-am nimic cu clovnii, doar că foarte puţini mă încântă realmente).
Muţunaul a stat suprinzător de cuminte la unul din numerele cu cai (din păcate pentru mumă-sa, la cel mai puţin spectaculos!) şi la oarece acrobaţii. E adevărat că şi fusese mituit în prealabil cu jucărioare, banane şi popcorn... După care a trebuit să ne-apucăm să dăm obişnuitele ture şi să aruncăm cu pietre...
Celălalt număr cu cai, cel care nu i-a stârnit interesul - dar care realmente merită toate aplauzele - a fost unul de călărie acrobatică. E greu să faci şi la bară fixă ce făceau oamenii ăia pe cai în goana mare...
În rest, toate aplauzele pentru trio-ul de acrobaţi (Stoian), pentru jongleurul Daniel şi pentru oarece cetăţeni ruşi, care meştereau destul de multe pe-acolo.
Nu mi-au plăcut nici numărul cu cămile, care mi s-au părut frumos pieptănate, da’ prost hrănite, nici cele cu tigri, de care mi-a fost, sincer, milă. Într-un fel visceral... E evident că i-au bătut măr ca să-i facă să asculte, pentru cele câteva chestii pe care îi pun ei să le facă...
Eu, una, n-o să sufăr prea tare când s-or interzice numerele de dresură realizate prin cafteală.
(despre călăria acrobatică, de pildă, trăiesc cu impresia că n-o poţi „construi” dacă te-apuci să baţi calul; că, nu de alta, dar eşti la „mâna” lui, şi, la o adică îţi arată el ţie... sper să nu mă înşel!)
Dacă e să-l compar cu altă reprezentaţie de circ recent văzută, cea de la Orlando (unde nu sunt nici pe departe atâtea animale, dar lucrurile sunt făcute cu mai mult suflet...), aş înclina (zdravăn!) spre Orlando.
Nu neapărat datorită spectacolului în sine, ci pentru că la Orlando (unde spectacolul e mai dedicat copiilor, motiv pentru care e OK că se şi termină la o oră decentă...) am simţit ceva mai multă atenţie pentru public. Un exemplu banal: la Orlando, tribunele erau podite integral. La Medrano, chiar şi mega-păzit, tot a călcat Muţunaul în gol de două ori, şi n-a lipsit mult să se accidenteze mai zdravăn, pentru că oamenii făcuseră economie serioasă la scânduri... una, da, una, nu.
Pentru adult, nu e o problemă că-i dai numai pista pe care să calce. Dar pentru un copil alergăreţ şi insuficient coordonat... cam da.
Apoi, figurine.
Am tot vrut să-i iau Muţunaului figurine cu diverse animale. (am dat zdravăn în damblaua jucăriilor, dar asta e altă poveste, care merită un spaţiu mai larg, într-un alt moment, dedicat...)
M-am uitat lung la cele de la Schleich şi la cele de la Safari. Mi-au plăcut ceva mai mult cele de la Safari (mai ales vieţuitoarele lor marine). Dar nu şi preţurile la care se vând (de la 13-15 Ron în sus, pentru o figurină mică, de 10-15cm). Aşa că am ezitat.
Între timp, am văzut în Cora un set drăguţ de pictat, tot de la Safari (doi rechini albi, relativ mici, modele de culori şi vopsele), la vreo 45 Ron. Oricum, nu e de noi, că încă nu pictăm. Ezitarea s-a menţinut.
Aproape că abandonasem. Până ce-am dat nas în nas cu realitatea chinezească prezentată la pungă într-un chioşc de jucării de la metrou (staţia Gara de Nord, da’ presupun că or mai fi...).
Drept care acum calc pe o girafă şi un rinocer. Şi sub fund cred că am o raţă. Sau gâscă. Şi-o bucată de gard, că astea vin cu decor cu tot.
(evident, nu-s din filmul cu prinţesa şi bobul de mazăre, dimpotrivă!)
Pe covor e plin de jivine.
Şi am pregătite două cadouri dinozauristice (pe noi încă nu ne-ntere, că n-avem referinţă, preferăm cocoşul, găina, calul şi tigrul - animalele noastre familiare...)
13, respectiv 15 lei punga. Unele au 6-7 figurine, unele 9-10 şi decor.
Sunt, la nivel de detalii, binişor turnate (presupun că, după ce-a livrat comanda la jmecheri, chinezul Jiao a mai pus el nişte material oarecare de pe la întreprinderea dumisale şi-a mai trântit o tură de fiare, mai ’eftin). Materialul e, pentru unele, prost de-a dreptul (unele figurine, prea presate, nu mai au, din cauza materialului prea moale, stabilitate) iar finisajele color sunt... să zicem, creative. Adică poţi da peste animale a căror parte stângă să nu se-asemene foarte mult cu dreapta, sau peste vieţuitoare colorate foarte... contemporan! - dinozaur negru cu pete mov... eee? da?
Despre vopsea nici n-am curaj să mă pronunţ. Nici cât de sigură e, nici cât o ţine.
Dar, cu ele, am dat lovitura!
Muţunau, ochi în ochi cu cocoşul cel foarte roşu de la fermă, este, pentru moment, din când în când, suprinzător de potolit şi cooperant. Oricum, semnificativ mai mult decât înainte, în epoca pre-figurinică. Ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!
Cutia Pandorei... e aia care, pentru moment, conţine plastilină, carioci, creioane, cretă colorată...
Pân-acu’ vreo lună nici nu l-au interesat.
Doar că între timp s-au schimbat atât de multe (cum ar fi faptul că Mutulică de atunci acu’ vorbeşte în propoziţii - e drept, ultra simple, de tip afa’ă p’ouă, copii câ’tă (cântă), nu mai mult), încât mai că m-aş aventura să am pereţii altamiraţi rupestru şi mochete împănate cu opere modelate abstracto-aruncăreţo-călcătoriu....
S-o deschid... să n-o deschid...
...să insist... (că doar pofta vine mâncând)...
...să mai aşteptăm...
Cred că mai întâi am să strâng samavolnic 90% din jucării, întru educarea spartană a junelui care le tot aruncă pe jos, văd cum stăm cu executarea sistematică a comezii „pune la loc!” (pe care mai nou o ignoră...) şi încerc pe urmă marea cu degetul...
Apoi, circ.
Am fost la circ. La Medrano. (40 Ron /adult, cel mai mic preţ. Se vede bine şi din tribunele laterale. La unele numere (unde perspectiva contează), poate chiar mai bine.) De unde am plecat pe la 22.15, după aproape 3 ore, înainte de final (era deja destul de târziu pentru toţi căscălicii din preajmă, unu’ mai mofturos ca altul!) - deşi durata spectacolului fusese anunţată la 2 ore jumătate...
Am văzut cai, cămile, tigri, şi iar cai, şi iar tigri, şi acrobaţii, şi jonglerii. Şi obişnuitele scălâmbăieli de clovn, care de obicei nu prea-mi plac cine ştie ce. (n-am nimic cu clovnii, doar că foarte puţini mă încântă realmente).
Muţunaul a stat suprinzător de cuminte la unul din numerele cu cai (din păcate pentru mumă-sa, la cel mai puţin spectaculos!) şi la oarece acrobaţii. E adevărat că şi fusese mituit în prealabil cu jucărioare, banane şi popcorn... După care a trebuit să ne-apucăm să dăm obişnuitele ture şi să aruncăm cu pietre...
Celălalt număr cu cai, cel care nu i-a stârnit interesul - dar care realmente merită toate aplauzele - a fost unul de călărie acrobatică. E greu să faci şi la bară fixă ce făceau oamenii ăia pe cai în goana mare...
În rest, toate aplauzele pentru trio-ul de acrobaţi (Stoian), pentru jongleurul Daniel şi pentru oarece cetăţeni ruşi, care meştereau destul de multe pe-acolo.
Nu mi-au plăcut nici numărul cu cămile, care mi s-au părut frumos pieptănate, da’ prost hrănite, nici cele cu tigri, de care mi-a fost, sincer, milă. Într-un fel visceral... E evident că i-au bătut măr ca să-i facă să asculte, pentru cele câteva chestii pe care îi pun ei să le facă...
Eu, una, n-o să sufăr prea tare când s-or interzice numerele de dresură realizate prin cafteală.
(despre călăria acrobatică, de pildă, trăiesc cu impresia că n-o poţi „construi” dacă te-apuci să baţi calul; că, nu de alta, dar eşti la „mâna” lui, şi, la o adică îţi arată el ţie... sper să nu mă înşel!)
Dacă e să-l compar cu altă reprezentaţie de circ recent văzută, cea de la Orlando (unde nu sunt nici pe departe atâtea animale, dar lucrurile sunt făcute cu mai mult suflet...), aş înclina (zdravăn!) spre Orlando.
Nu neapărat datorită spectacolului în sine, ci pentru că la Orlando (unde spectacolul e mai dedicat copiilor, motiv pentru care e OK că se şi termină la o oră decentă...) am simţit ceva mai multă atenţie pentru public. Un exemplu banal: la Orlando, tribunele erau podite integral. La Medrano, chiar şi mega-păzit, tot a călcat Muţunaul în gol de două ori, şi n-a lipsit mult să se accidenteze mai zdravăn, pentru că oamenii făcuseră economie serioasă la scânduri... una, da, una, nu.
Pentru adult, nu e o problemă că-i dai numai pista pe care să calce. Dar pentru un copil alergăreţ şi insuficient coordonat... cam da.
Apoi, figurine.
Am tot vrut să-i iau Muţunaului figurine cu diverse animale. (am dat zdravăn în damblaua jucăriilor, dar asta e altă poveste, care merită un spaţiu mai larg, într-un alt moment, dedicat...)
M-am uitat lung la cele de la Schleich şi la cele de la Safari. Mi-au plăcut ceva mai mult cele de la Safari (mai ales vieţuitoarele lor marine). Dar nu şi preţurile la care se vând (de la 13-15 Ron în sus, pentru o figurină mică, de 10-15cm). Aşa că am ezitat.
Între timp, am văzut în Cora un set drăguţ de pictat, tot de la Safari (doi rechini albi, relativ mici, modele de culori şi vopsele), la vreo 45 Ron. Oricum, nu e de noi, că încă nu pictăm. Ezitarea s-a menţinut.
Aproape că abandonasem. Până ce-am dat nas în nas cu realitatea chinezească prezentată la pungă într-un chioşc de jucării de la metrou (staţia Gara de Nord, da’ presupun că or mai fi...).
Drept care acum calc pe o girafă şi un rinocer. Şi sub fund cred că am o raţă. Sau gâscă. Şi-o bucată de gard, că astea vin cu decor cu tot.
(evident, nu-s din filmul cu prinţesa şi bobul de mazăre, dimpotrivă!)
Pe covor e plin de jivine.
Şi am pregătite două cadouri dinozauristice (pe noi încă nu ne-ntere, că n-avem referinţă, preferăm cocoşul, găina, calul şi tigrul - animalele noastre familiare...)
13, respectiv 15 lei punga. Unele au 6-7 figurine, unele 9-10 şi decor.
Sunt, la nivel de detalii, binişor turnate (presupun că, după ce-a livrat comanda la jmecheri, chinezul Jiao a mai pus el nişte material oarecare de pe la întreprinderea dumisale şi-a mai trântit o tură de fiare, mai ’eftin). Materialul e, pentru unele, prost de-a dreptul (unele figurine, prea presate, nu mai au, din cauza materialului prea moale, stabilitate) iar finisajele color sunt... să zicem, creative. Adică poţi da peste animale a căror parte stângă să nu se-asemene foarte mult cu dreapta, sau peste vieţuitoare colorate foarte... contemporan! - dinozaur negru cu pete mov... eee? da?
Despre vopsea nici n-am curaj să mă pronunţ. Nici cât de sigură e, nici cât o ţine.
Dar, cu ele, am dat lovitura!
Muţunau, ochi în ochi cu cocoşul cel foarte roşu de la fermă, este, pentru moment, din când în când, suprinzător de potolit şi cooperant. Oricum, semnificativ mai mult decât înainte, în epoca pre-figurinică. Ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!
Cutia Pandorei... e aia care, pentru moment, conţine plastilină, carioci, creioane, cretă colorată...
Pân-acu’ vreo lună nici nu l-au interesat.
Doar că între timp s-au schimbat atât de multe (cum ar fi faptul că Mutulică de atunci acu’ vorbeşte în propoziţii - e drept, ultra simple, de tip afa’ă p’ouă, copii câ’tă (cântă), nu mai mult), încât mai că m-aş aventura să am pereţii altamiraţi rupestru şi mochete împănate cu opere modelate abstracto-aruncăreţo-călcătoriu....
S-o deschid... să n-o deschid...
...să insist... (că doar pofta vine mâncând)...
...să mai aşteptăm...
Cred că mai întâi am să strâng samavolnic 90% din jucării, întru educarea spartană a junelui care le tot aruncă pe jos, văd cum stăm cu executarea sistematică a comezii „pune la loc!” (pe care mai nou o ignoră...) şi încerc pe urmă marea cu degetul...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
