Poate un pic prea prinşi de lumile din afara calculatorului...
Poate un pic prea staţi pe la birou...
Poate un pic prea devreme treziţi dimineaţa, din motive de mers la noua
grădi, care e depaaarteee...
Poate cu un pic prea multe pe cap...
Poate un pic mai atenţi la aici şi acum...
Prea prinşi într-un dans excentric al ţopăielilor cotidiene...
Poate acoperiţi un pic de zăpada nedezgheţată...
Poate cam obosiţi... un pic fornăiţi... dar bine.
Sau aşa ni se pare.
Se afișează postările cu eticheta Organizatorice. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Organizatorice. Afișați toate postările
joi, 23 februarie 2012
marți, 24 ianuarie 2012
Sub semnul celor 4 „s”
Bliiiiuffff, am revenit!
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!
O să revin trişor-retroactiv cu detalii.
Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).
În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.
(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)
A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!
O să revin trişor-retroactiv cu detalii.
Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).
În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.
(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)
A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.
joi, 20 octombrie 2011
Dilemă
Datele broblemei:
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.
Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?
Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.
Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.
Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.
Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.
Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?
Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.
Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.
Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.
Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.
miercuri, 19 octombrie 2011
Să nu zici hop, căci praguri sunt (tot mai) multe
Când, după răceli aproape neîntrerupte pe perioada de vară, mă minunam şi eu că de vreo lună Muţunaul nu pare să mai aibă nimic şi poate, în ritmul ăsta, i se mai vindecă aparatu' respirator, a venit frigu'.Nu singur.
Momentan, două din nasurile noastre curg intens.
Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.
De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?
În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.
Momentan, două din nasurile noastre curg intens.
Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.
De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?
În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.
miercuri, 12 octombrie 2011
Imagine & gând tembel & somn
Îngropată pân' la gât şi peste în bulendre (de dat, de spălat, de luat de / întins la uscat, de călcat, de-mpachetat, de vidat, de.. nu mai ştiu exact ce, de ceva), cărţi (de citit, de ordonat, de lipit, de recondiţionat, de înapoiat, de pus undeva), cumpărături (de sortat, de amplasat, de gătit, de mâncat) liste cu chestii de făcut şi nelipsitele jucării,
... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...
... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...
... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.
Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.
Somn uşor, deci.
... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...
... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...
... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.
Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.
Somn uşor, deci.
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Detalii... sau răbufneli
Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.
Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...
... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.
Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.
... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.
... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.
Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.
Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.
Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.
Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)
Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.
Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...
... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.
Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.
... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.
... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.
Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.
Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.
Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.
Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)
Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.
miercuri, 7 septembrie 2011
Îmi mai trebuie o zi
Bine, mie mi-ar mai trebui zilnic câte o zi, ca s-o dorm, dar asta e altă poveste.
Şi eu tot nu sunt gata. Uf. Şi nu voi fi niciodată. Nu m-am împăcat cu asta, da' măcar nu mă mai agit. Am acceptat veşnicele întârzieri ca pe-o stare de fapt. Ceea ce, oricât ar părea de ciudat, a simplificat lucrurile.
Deşi tot simt cum timpul mi se scurge printre degete. La modul fizic.
Aşa încât am prelungit vacanţa muţunautică, amânând începerea grădiniţei, nu cu o zi, ci chiar cu o săptămână (deşi plătesc, să fim bine-nţeleşi).
duminică, 28 august 2011
Ultima, dar nu cea din urmă
Postarea asta ar fi trebuit să conţină câte ceva despre faptul că azi e ultima mea zi de libertate.De eu cu mine, fără nimeni altcineva prin preajmă. Cu somn de voie. Fără presiuni, fără program. Doar cu chef sau nechef.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
Cumva, am reuşit (iar!) să şterg textul (chit c-aş fi jurat că-mi aminteam cum îl salvasem...), semn că nesomnul nu-mi prieşte (dăăăăă). Nu era mare lucru... un mic calcul legat de cât timp ar mai putea trece pân' mai prind eu o zi de-asta, (de Crăciun? la anul pe vremea asta? niciodată?)
Ironia e că azi de dimineaţă, în ultima mea zi de libertate, sub influenţa vagii dureri de cap de tip am dormit prea mult, (una din părţile proaste ale oboselii fiind că, atunci când prinzi o durată normală de somn, reacţionezi ca şi cum ai fi înţepenit, letargic, mult prea mult!) m-am apucat, desigur, de treabă.
De sortat hainele muţunautice (în rămase mici, mai merg o tură, bune şi încă mari), de plănuit spălări şi depozitări (am să încerc pungile de compresie, alea care se videază, de la Jysk).
De făcut agende: a mea, personală, de muncă, plus aia de întâlniri de socializare de pe lângă muncă, plus aia de şcolire muţunautică (dat fiind că, deşi va continua să meargă la grădiniţă, ne-apucăm de şcolit acasă, în continuare, în paralel sau pe lângă...), plus, plus, plus.
De făcut liste cu, desigur, de făcut. Cum ar fi de deprins arta planificării meselor (şi, implicit, sau mai ales, a cheltuielilor aferente) şi a activităţurilor de aproape orice fel.
De pus dulceaţa în borcane... printre picături (motiv pentru care, desigur, n-am terminat încă).
De făcut ordine.
De unde reiese că pierderea textului n-a fost ea, aşa, chiar întâmplătoare...
'Estimp, la instigarea bunicească "hai s-o sunăm pe mami”, Muţunau sărise, iute, cu replica:
- Nuuu! Că mami e foahrte sensibilă!
Pe care mi-a relatat-o tot el, ulterior, într-un soi de vorbire indirectă.
Mhâmh.
vineri, 5 august 2011
Despărţiri
Prima dată ne-am despărţit, desigur, medicalo-prostesc (inutil, pentru noi!) imediat după naştere (un start nu tocmai grozav, din punctul meu de vedere).
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
Pe urmă, când şi când, câteva ore, în perioada de şantier -de zugrăvit & rearanjat prin casă (care, la noi, din varii motive, printre care şi un număr semnificativ de nehotărâri şi întârzieri, s-a petrecut post-naştere).
Pe urmă... să fi avut el vreo 7-8 luni, când eu am plecat de-acasă pentru două zile, înarmată cu pompa manuală de muls. Am folosit-o seara şi dimineaţa, privind mai mult în gol. Deşi avea sens (menţinerea lactaţiei), manevra părea complet absurdă.
La întoarcere, mi s-a părut schimbat, şi parcă şi lui i-a luat o vreme să mă recunoască (asta cât eram jos, în faţa blocului; sus, acasă, deja redeveniserăm cei mai apropiaţi!)
Pe urmă ne-am despărţit câte o săptămână-două când, din lipsă de bonă (prima o zbughise în Italia) a trebuit să-l las la bunici.
În unul din weekend-urile de separare am plecat la mare, la ziua unui prieten. Am petrecut toată noaptea, iar dimineaţa, la răsărit de soare, vag trezită din beri & tequile, făceam schimb de impresii puericulturnice c-un alt invitat, şi-ăla fugit de-acasă, tatăl unei fetiţe cu vreo lună-două mai mici decât Muţunau. Căci lumea e mică şi preocupările i-s înguste.
Au mai urmat, cred, vreo câteva ocazii de despărţiri când-şi-când-ice.
Pe urmă a venit grădiniţa. La care Muţunau a reacţionat cât se poate de normal şi de lin (n-a plâns niciodată. le-o mai fi făcut el mofturi şi mutre educatoarelor, dar nici vorbă de crize. mai degrabă s-a crizat, pasiv-agresivo-enervant, nenecesar şi stresant, onor Bunica, pe care mi-a fost imposibil s-o lămuresc că nu-i furase nimeni butelia şi că ea, singură, oricât de capabilă, nu putea oferi pluralitate de persoane).
Nu e mămos, după cum nici eu nu sunt fanul statului etern nas în nas. Cred că fiecare din noi are dreptul la propriile experienţe.
Acum suntem iar despărţiţi, pe motive de vacanţă grădiniţească, oboseli mamiţuneşti, dorinţe buniceşti, călduri bucureştene şi altele.
Muţunau e vag mucoso-tuşitor (de la o răceală care nu mai trece odată...), altfel, cu toate grijile mele de tip cele-patru-sute-de-mii-de-reclame-învăţate-pe-dinafară-din-cauza-televizorului-lăsat-aiurea-deschis (eu şi aparatu' ăla nu mai suntem de mult buni preteni), e pe mâini bune şi se simte cât se poate de bine la Bunica.
Dar mă simt ciudat fără el.
Şi stau pe gânduri cu privire la separările viitoare.
miercuri, 13 iulie 2011
O altfel de seară
Mă duc cu curca în oraş (la masaj, că la raze am mai fost). Uraaaa!
Beibisiter-şef (şi unic, de altfel) rămâne Mătuşa-cu-acte-în-regulă - varză de chioară de somn, de felul ei, dar promptă la apel.
Zic:
- Vezi să beie tincturile astea, şi dacă e nevoie, aspiră-i nasul, că vezi că-i ajung mucii până la genunchi. Sau călcâi, că din uşă nu prea mai văd bine.
Plec. Mă pocnesc peste cap în parcare că nu i-am zis să-i pună şi nebulizatorul.
Mă-ntorc, într-un târziu, acasă. Copchilul doarme. Sforăie un pic.
- N-am găsit vârfu' de la batista bebeluşului, şi n-am ştiut cum să-l aspir altfel.
Vina mea, că n-am avut destui neuroni să spun unde am pus la uscat agregatu'.
Post-plecare beibisiter, ma uit pe masă.
Resturi de lipie (astea rămân zilnic).
Un şerveţel pus la murat în cana mare cu apă în care răcesc, la nevoie, laptele uitat la încălzit.
Şi tincturile.
Eh. Data trecută, când Mătuşa-cu-acte-în-regulă a făcut curat şi ordine în frigiderul Fukushima (în care eu, hârciog, tot băgam, da' uitam să mai şi scot integral), a fost bine, nu mi-am batut capu'.
Post-scriptum
Ca-n bancu' ăla cu "eu am vrut să mă fac geniu, da' părinţii mei s-au opus", la faza cu tincturile, Muţunau s-a opus. Atât de hotărât încât nu i-ai fi putut descleşta dinţii nici cu ranga.
Cred, pentru c-am văzut filmu'.
Beibisiter-şef (şi unic, de altfel) rămâne Mătuşa-cu-acte-în-regulă - varză de chioară de somn, de felul ei, dar promptă la apel.
Zic:
- Vezi să beie tincturile astea, şi dacă e nevoie, aspiră-i nasul, că vezi că-i ajung mucii până la genunchi. Sau călcâi, că din uşă nu prea mai văd bine.
Plec. Mă pocnesc peste cap în parcare că nu i-am zis să-i pună şi nebulizatorul.
Mă-ntorc, într-un târziu, acasă. Copchilul doarme. Sforăie un pic.
- N-am găsit vârfu' de la batista bebeluşului, şi n-am ştiut cum să-l aspir altfel.
Vina mea, că n-am avut destui neuroni să spun unde am pus la uscat agregatu'.
Post-plecare beibisiter, ma uit pe masă.
Resturi de lipie (astea rămân zilnic).
Un şerveţel pus la murat în cana mare cu apă în care răcesc, la nevoie, laptele uitat la încălzit.
Şi tincturile.
Eh. Data trecută, când Mătuşa-cu-acte-în-regulă a făcut curat şi ordine în frigiderul Fukushima (în care eu, hârciog, tot băgam, da' uitam să mai şi scot integral), a fost bine, nu mi-am batut capu'.
Post-scriptum
Ca-n bancu' ăla cu "eu am vrut să mă fac geniu, da' părinţii mei s-au opus", la faza cu tincturile, Muţunau s-a opus. Atât de hotărât încât nu i-ai fi putut descleşta dinţii nici cu ranga.
Cred, pentru c-am văzut filmu'.
marți, 5 iulie 2011
Cu ce mă mai ocup în prezent & trei noi perle muţunautice
Cu ... deruta, în varianta prelungit-chiaună.Am o listă luuuuungăăăă de lucruri pe care se amestecă chestii pe care vreau / aş vrea / trebuie să le fac. Unele (deşi-mi pare greu de crezut...) chiar se întâmplă. Undeva pe lângă ea, lista, sunt şi eu, uşor zob.
Dacă există conceptul de astenie de vară, eu-s posterul.
E-o combinaţie de nesomn (iar...) căldură, supărări, mofturi, intoleranţe, programe date peste cap, amânări, neprevăzute, jonglerii inutile şi neplăcute, cu mici raze de speranţă printre pietrele de moară pe care am ajuns să le simt în piept. Unele lucruri merg înainte, altele-s blocate prosteşte în nu-se-mai-ştie-ce dar nu-merge-aşa.
Se impune o vacanţă. A mea. Înainte de o altă vacanţă, a noastră. Plănuiesc ca, timp de o săptămână, să duc copilul la grădi (cu noaptea-n cap) şi pe urmă să mă întorc acasă să dorm. (ceea ce, fireşte, nu-mi va ieşi, pentru că vor suna telefoanele, îmi voi aduce aminte că am de făcut aia şi ailaltă, va fi de mers şi ici, şi colo...dar speranţa mă ţine la post - ia uite, parcă-s vie!)
Sunt în căutarea timpului (pierdut) în care lucrurile păreau mai uşoare. Când eşti deja foarte obosit, de prea mult timp, totul poate părea istovitor.
Partea bună e că, atunci când mai reuşesc să dorm ceva mai adânc, visez spectaculos, în culori, în 3D, în stil film de acţiune. Motiv pentru care pot pretinde că scutesc banii de cinema! (ahhh, compensaţiile zgârciţilor... câtă voluptate neexprimată!)
Învăţătura de minte e că, în viaţa unei mame, primul job (în ordinea crucială a priorităţilor!) e să doarmă. Ca să poată funcţiona coerent în toate celelalte jdemii de privinţe, nu puţine.
(inutil de precizat, eu n-am făcut aşa, pen’că, deşi zilnic/sistematic contrazisă de evidenţe, încă mă mai cred perpetuum mobile)
Dac-aş putea găsi, pe undeva, calea de acces spre nişte pungi de timp în care să petrec (pentru început, dormind) vreo 5 zile, în timp ce-n lumea normală trec 5 minute, ei bine, asta chiar m-ar face extrem de fericită.
Boooon. Lămentăţiunile la o parte, iaca mult promisele perle:
(în bucătărie, cu mine & cu Bunica, scurt-vizitatoare)
- Suntem numai noi toţi!
(ţopăind în pat, cu comparaţiile oarecum epuizate)
- Uite! Sunt cât mine de înalt!
(tot în pat, în plină sesiune de jiu-jitsu cu mami, croit să înşface pătura pe care mă aşezasem)
- Ia mâna! Dă mâna la o pahrte!
Mă execut, rânjind la gândul că tot nu poate să ridice pătura. Muţunau nu se lasă:
- Dă şi coasta!
Dacă există conceptul de astenie de vară, eu-s posterul.
E-o combinaţie de nesomn (iar...) căldură, supărări, mofturi, intoleranţe, programe date peste cap, amânări, neprevăzute, jonglerii inutile şi neplăcute, cu mici raze de speranţă printre pietrele de moară pe care am ajuns să le simt în piept. Unele lucruri merg înainte, altele-s blocate prosteşte în nu-se-mai-ştie-ce dar nu-merge-aşa.
Se impune o vacanţă. A mea. Înainte de o altă vacanţă, a noastră. Plănuiesc ca, timp de o săptămână, să duc copilul la grădi (cu noaptea-n cap) şi pe urmă să mă întorc acasă să dorm. (ceea ce, fireşte, nu-mi va ieşi, pentru că vor suna telefoanele, îmi voi aduce aminte că am de făcut aia şi ailaltă, va fi de mers şi ici, şi colo...dar speranţa mă ţine la post - ia uite, parcă-s vie!)
Sunt în căutarea timpului (pierdut) în care lucrurile păreau mai uşoare. Când eşti deja foarte obosit, de prea mult timp, totul poate părea istovitor.
Partea bună e că, atunci când mai reuşesc să dorm ceva mai adânc, visez spectaculos, în culori, în 3D, în stil film de acţiune. Motiv pentru care pot pretinde că scutesc banii de cinema! (ahhh, compensaţiile zgârciţilor... câtă voluptate neexprimată!)
Învăţătura de minte e că, în viaţa unei mame, primul job (în ordinea crucială a priorităţilor!) e să doarmă. Ca să poată funcţiona coerent în toate celelalte jdemii de privinţe, nu puţine.
(inutil de precizat, eu n-am făcut aşa, pen’că, deşi zilnic/sistematic contrazisă de evidenţe, încă mă mai cred perpetuum mobile)
Dac-aş putea găsi, pe undeva, calea de acces spre nişte pungi de timp în care să petrec (pentru început, dormind) vreo 5 zile, în timp ce-n lumea normală trec 5 minute, ei bine, asta chiar m-ar face extrem de fericită.
Boooon. Lămentăţiunile la o parte, iaca mult promisele perle:
(în bucătărie, cu mine & cu Bunica, scurt-vizitatoare)
- Suntem numai noi toţi!
(ţopăind în pat, cu comparaţiile oarecum epuizate)
- Uite! Sunt cât mine de înalt!
(tot în pat, în plină sesiune de jiu-jitsu cu mami, croit să înşface pătura pe care mă aşezasem)
- Ia mâna! Dă mâna la o pahrte!
Mă execut, rânjind la gândul că tot nu poate să ridice pătura. Muţunau nu se lasă:
- Dă şi coasta!
duminică, 26 iunie 2011
Obo. Amândoi.
Mamiţuni, de la bizarele-i şcoliri sfârşit-săptămânale, Muţunau, de la schimbat medii, tovărăşii, ambianţe, ţopăieli &co.
Muţunau, febril. Iar.
Mamiţuni, chioară de somn, proaspătă &perpetuă autoare de friptură de lapte. Varianta afumat-flambată.
Să zicem că ne ducem la somn şi revenim azi-mâine cu detalii.
Ca post scriptum: Casa Presei Libere, fostă Scânteii, are, de ieri, un nou nume. Casa Dior.
(de unde a scos-o, nu ştiu! i s-o trage e la un body Dior purtat la venerabila vârstă de 3 luni?)
Muţunau, febril. Iar.
Mamiţuni, chioară de somn, proaspătă &perpetuă autoare de friptură de lapte. Varianta afumat-flambată.
Să zicem că ne ducem la somn şi revenim azi-mâine cu detalii.
Ca post scriptum: Casa Presei Libere, fostă Scânteii, are, de ieri, un nou nume. Casa Dior.
(de unde a scos-o, nu ştiu! i s-o trage e la un body Dior purtat la venerabila vârstă de 3 luni?)
luni, 6 iunie 2011
Ce mai fac Muţunau şi Mamiţuni
Muţunau haleşte pipete.
Partea lipsă, desigur, e cea ronţăită de tânărul cercetător. Sau mestecător. Sau ambele.
- Da’ spune-mi şi mie, ce ţi-a venit de te-ai apucat s-o mănânci?
- Aşa t’ebuia!
În consecinţă, Mamiţuni haleşte calmante.
Din fericire, tratamentele iniţiale par să fi dat roade. (nu cele legate de calmante!) Ceea ce nu înseamnă că nu tre’ să stea toată lumea geană pe el în următoarele 2-3 săptămâni, de orice eventualitate...
În camera cu bile de la Ikea, Muţunau navighează precaut prin mormanele colorate şi, odată urcat sus, la tobogan, sare. Pe lângă. Nu chiar din prima, căci mai întâi a alunecat şi-a trebuit să se dea jos tot pe tobogan. Din a doua sau a treia, căci om avea lipsă multe la inventar, însă perseverenţa nu e printre ele.
Probabil ar fi indicat:
- să acceptăm realitatea şi să-l facem fachir
- să-i pregătim de ziua lui un tort corespunzător, cu cioburi, sârmă ghimpată, zeamă de cuie şi-un aruncător de flăcări (de ultimul nu s-a legat până acum, dar nu e nicio îndoială că va face-n curând progrese).
Acasă, Mamiţuni se trezeşte c-a lansat (involuntar) şi episodul de dezvăţare nocturnă de chiloţi absorbanţi - căci am uitat complet şi să mai cumpărăm alţii, şi să ne schimbăm seara de cei de pânză. Asta-n pofida (sau poate tocmai datorită ...) faptului că la grădinilă au aterizat de curând doi copii noi, mai mici, iar Muţunau a găsit de cuviinţă să regreseze (dar numai acasă!) şi să mureze constant canapeaua.
Pe blog, Mamiţuni scrie, cu geniul caracteristic din dotare, o postare minunată pe-o temă de mare actualitate. Apoi, între şapte mii de ferestre de net şi cam tot atâtea urlete muţunautice, din greşeală, o şterge / pierde. Fie-i întoarcerea în eter uşoară - că altă urare mai inspirată momentan n-avem. Postării, desigur.
Muţunau, escroc, a-nvăţat să urle la comandă (aia proprie) întru cerşeala supremă de atenţie. Mamiţuni, care nu-i exact surdă, s-a-nfăţişat prompt, c-un aer sictirit şi l-a informat pe Petrică-şi-Lupu-reîncărcatul, versiunea ţopăitoare de apartament, că procedează greşit umblând după felul acesta de atenţie şi că riscă multe (în special ignorare când i-e lumea mai dragă) dac-o ţine tot aşa. Muţunau a rânjit sardonic. Tema, pe moment aparent tranşată, s-a mutat de fapt iute între zonele de conflict deschise în prezent - deci o vom mai revedea...
Mamiţuni se gândeşte să se convertească la hinduism - poate-poate, dacă dă dovadă de suficientă devoţiune, capătă (fie şi temporar!) numărul suficient de mâini care-ar ajuta-o s-o scoată la capăt şi-n absenţa unor zile de lucru de 60 de ore.
Partea lipsă, desigur, e cea ronţăită de tânărul cercetător. Sau mestecător. Sau ambele.
- Da’ spune-mi şi mie, ce ţi-a venit de te-ai apucat s-o mănânci?
- Aşa t’ebuia!
În consecinţă, Mamiţuni haleşte calmante.
Din fericire, tratamentele iniţiale par să fi dat roade. (nu cele legate de calmante!) Ceea ce nu înseamnă că nu tre’ să stea toată lumea geană pe el în următoarele 2-3 săptămâni, de orice eventualitate...
În camera cu bile de la Ikea, Muţunau navighează precaut prin mormanele colorate şi, odată urcat sus, la tobogan, sare. Pe lângă. Nu chiar din prima, căci mai întâi a alunecat şi-a trebuit să se dea jos tot pe tobogan. Din a doua sau a treia, căci om avea lipsă multe la inventar, însă perseverenţa nu e printre ele.
Probabil ar fi indicat:
- să acceptăm realitatea şi să-l facem fachir
- să-i pregătim de ziua lui un tort corespunzător, cu cioburi, sârmă ghimpată, zeamă de cuie şi-un aruncător de flăcări (de ultimul nu s-a legat până acum, dar nu e nicio îndoială că va face-n curând progrese).
Acasă, Mamiţuni se trezeşte c-a lansat (involuntar) şi episodul de dezvăţare nocturnă de chiloţi absorbanţi - căci am uitat complet şi să mai cumpărăm alţii, şi să ne schimbăm seara de cei de pânză. Asta-n pofida (sau poate tocmai datorită ...) faptului că la grădinilă au aterizat de curând doi copii noi, mai mici, iar Muţunau a găsit de cuviinţă să regreseze (dar numai acasă!) şi să mureze constant canapeaua.
Pe blog, Mamiţuni scrie, cu geniul caracteristic din dotare, o postare minunată pe-o temă de mare actualitate. Apoi, între şapte mii de ferestre de net şi cam tot atâtea urlete muţunautice, din greşeală, o şterge / pierde. Fie-i întoarcerea în eter uşoară - că altă urare mai inspirată momentan n-avem. Postării, desigur.
Muţunau, escroc, a-nvăţat să urle la comandă (aia proprie) întru cerşeala supremă de atenţie. Mamiţuni, care nu-i exact surdă, s-a-nfăţişat prompt, c-un aer sictirit şi l-a informat pe Petrică-şi-Lupu-reîncărcatul, versiunea ţopăitoare de apartament, că procedează greşit umblând după felul acesta de atenţie şi că riscă multe (în special ignorare când i-e lumea mai dragă) dac-o ţine tot aşa. Muţunau a rânjit sardonic. Tema, pe moment aparent tranşată, s-a mutat de fapt iute între zonele de conflict deschise în prezent - deci o vom mai revedea...
Mamiţuni se gândeşte să se convertească la hinduism - poate-poate, dacă dă dovadă de suficientă devoţiune, capătă (fie şi temporar!) numărul suficient de mâini care-ar ajuta-o s-o scoată la capăt şi-n absenţa unor zile de lucru de 60 de ore.
miercuri, 1 iunie 2011
O nouă mostră de ticăloşie mamiţunească
- Ieeeeu duc gunoooiiiuuuul! Ieeeeeeuuuuu!
- Nu ştiu, mă mai gândesc.
- P’omit că la baie nu mai dau apă pe gioooos!!!
Drept care primeşte, după intense negocieri, permisiunea (şi onoarea!) de-a duce gunoiul.
De spălat vase, din păcate, s-a lăsat de mult (cam după a cinşpea farfurie spartă - probabil speriat de răcnetele mele de protest), iar în materie de strâns haine nu l-am convins nici în ziua de azi.
- Nu ştiu, mă mai gândesc.
- P’omit că la baie nu mai dau apă pe gioooos!!!
Drept care primeşte, după intense negocieri, permisiunea (şi onoarea!) de-a duce gunoiul.
De spălat vase, din păcate, s-a lăsat de mult (cam după a cinşpea farfurie spartă - probabil speriat de răcnetele mele de protest), iar în materie de strâns haine nu l-am convins nici în ziua de azi.
joi, 26 mai 2011
Obosită, somnoroasă, ocupată şi trişoare
... sunt eu.
(suprinsă aici, în exerciţiul foncţiunii, de către paparaţul Muţunau)
Azi, în mod miraculos, ’mnealui, (încă mucos, fir-ar!) a închinat steagul înaintea mea, astfel încât îmi pot resuscita un număr de postări nefinalizate (toate, retroactiv înfipte-n blog, au ora de postare 22:07!).
Poate fac chiar şi salata pentru mâine. (sau poate nu)
Am constatat că mi s-au întors şi comentariile pierdute, ceea ce, pe de o parte, mă bucură, şi pe de alta-mi accentuează un sentiment oareşcum orwellian la adresa lu’ blogspot. Mda.
(suprinsă aici, în exerciţiul foncţiunii, de către paparaţul Muţunau)
Azi, în mod miraculos, ’mnealui, (încă mucos, fir-ar!) a închinat steagul înaintea mea, astfel încât îmi pot resuscita un număr de postări nefinalizate (toate, retroactiv înfipte-n blog, au ora de postare 22:07!).
Poate fac chiar şi salata pentru mâine. (sau poate nu)
Am constatat că mi s-au întors şi comentariile pierdute, ceea ce, pe de o parte, mă bucură, şi pe de alta-mi accentuează un sentiment oareşcum orwellian la adresa lu’ blogspot. Mda.
miercuri, 4 mai 2011
Căutarea s-a terminat
(cel puţin, una din ele, prima de pe listă. aia lungă. de căutări.)
Avem cască.
Kiddy basic.
Desigur, nu vrea s-o poarte. Dar am 15 strategii în acest scop, una dintre ele trebuie să dea roade. S-ar putea să fie aia legată de, hm, mituirea cu ciocolată. Dar cauza e nobilă! (şi ciocolată nu pupă prea des. nu apucă. o mănânc eu cu prea mare viteză!)
Avem biclă. (încă neasamblată. mă ocup ’mediat... sper să-mi şi iasă, că-n magazin, la repetiţia generală, am avut oarece dificultăţi...)
B’Twin Run Ride.
Fără pedale. A fost, uf, un soi de cheltuială inutilă şi neamortizabilă, întru aprobarea căreia au tras greu în balanţă, simultan, greutatea scăzută a agregatului (care, astfel, nu va rupe nici genunchii muţunautici, nici şalele mamiţuneşti, căci ghiciţi cine va avea cinstea şi onoarea de-a fi mai des în contact cu ţoacla...), preţul relativ rezonabil şi (tre’ s-o recunoaştem) un zdram de nebunie temporară.
Avem şi set de înot/scufundări.
Tribord Caraibe 100 Junior.
Ei, aici zdramul de nebunie a virat, simultan, spre tonă şi spre permanenţă. Două destinaţii, nu-i aşa, pitoreşti.
Ce ziceam zilele trecute de cămaşa aia de forţă în culori drăguţe?
Din fericire, la Decathlon n-au.
Dar ce n-avem...?
N-avem, căci n-am reuşit să-l conving să stea la probat, şi fără, nu risc, cască de înot.
Nici de-asta:
(casca Dino - pe raft era versiunea portocalie, mai atrăgătoare şi, teoretic, mai bună, ca vizibilitate)
Nici de-asta:
(cască simplă)
N-avem (pen' căci n-avem nici unde-o pune-n casă, nici cum o căra, zilnic, până jos, cu tot cu biclă, nici curaj spre a o folosi) remorcă.
Pitoresc denumită, mai demult, troşcaletă.
(da’ poate nu se vinde şi-o iau la iarnă, la promoţie!)
Avem cască.
Desigur, nu vrea s-o poarte. Dar am 15 strategii în acest scop, una dintre ele trebuie să dea roade. S-ar putea să fie aia legată de, hm, mituirea cu ciocolată. Dar cauza e nobilă! (şi ciocolată nu pupă prea des. nu apucă. o mănânc eu cu prea mare viteză!)
Avem biclă. (încă neasamblată. mă ocup ’mediat... sper să-mi şi iasă, că-n magazin, la repetiţia generală, am avut oarece dificultăţi...)
Fără pedale. A fost, uf, un soi de cheltuială inutilă şi neamortizabilă, întru aprobarea căreia au tras greu în balanţă, simultan, greutatea scăzută a agregatului (care, astfel, nu va rupe nici genunchii muţunautici, nici şalele mamiţuneşti, căci ghiciţi cine va avea cinstea şi onoarea de-a fi mai des în contact cu ţoacla...), preţul relativ rezonabil şi (tre’ s-o recunoaştem) un zdram de nebunie temporară.
Avem şi set de înot/scufundări.
Tribord Caraibe 100 Junior.
Ei, aici zdramul de nebunie a virat, simultan, spre tonă şi spre permanenţă. Două destinaţii, nu-i aşa, pitoreşti.
Ce ziceam zilele trecute de cămaşa aia de forţă în culori drăguţe?
Din fericire, la Decathlon n-au.
Dar ce n-avem...?
N-avem, căci n-am reuşit să-l conving să stea la probat, şi fără, nu risc, cască de înot.
Nici de-asta:
Nici de-asta:
N-avem (pen' căci n-avem nici unde-o pune-n casă, nici cum o căra, zilnic, până jos, cu tot cu biclă, nici curaj spre a o folosi) remorcă.
Pitoresc denumită, mai demult, troşcaletă.
(da’ poate nu se vinde şi-o iau la iarnă, la promoţie!)
luni, 2 mai 2011
Muncă grea
Uraaaaa!!!! Muţunau a adormit de la 7 seara!!!!(culcat de paznicul de serviciu, desigur; căci în prezenţa mamiţunească acest lucru nu s-ar fi putut realiza decât, desigur, post primele sforăituri maternele, fie ele mimate au ba).
Deci am vacanţăăăăă!!!! Timp de spălat pe jos în baieeee!!! De spălat vaseeeee!!! De strâns de pe jos jucăriileeee!!! De umplut (pentru mâine, c-acu-i târziu, şi-n nocturnă nu dăm chiar concerte de-astea...) maşina de spălat bulendreeee!!!
Semnul suprem că m-am ţăcănit iremediabil - sar în sus de bucurie pentru că am timp de corvezile domestice. (nu cred că mă mai fac bine. tot ce pot face e să-mi iau o cămaşă de forţă cu imprimeuri chic).
Mda.
Zilele trecute-mi ziceam (în timp ce pe alt canal, sonor, îi răspundeam, ca de obicei, nu-mai-ştiu-ce Muţunaului-cel-etern-netăcătoriu) că taaare bine mai era pe vremea bebeluşiei. (da; daca mi-aş fi zis eu asta mie în anumite zile de-atunci... ar fi urmat un soi de auto-dafé).
Da, neştiinţa, temerile şi durerile (fizice) de-nceput la o parte, numa’ beneficii:
Unde puneai copilul, acolo stătea. Nu tu rupt de fugă, pierdut, chestii de-astea.
Adora mâncarea furnizată - care, lucru mare, venea gata gătită, cu proprietăţi terapeutice incluse - şi mai şi slăbeam fără să fac nimic! (visul vieţii mele...)
Zâmbea la toate replicile materne, fără să se-ncrunte mafiot şi să zbiere „nuuuu!!!!”
Te plimbai cu el pe unde voiai tu, spre deosebire de toţi boscheţii misterios decretaţi drept scopul nostru-n viaţă.
Pus în pat, seara, adormea (bine, poate după 5 minute de giugiuleală...da’ nu după 50!!!). Aveam măcar 2 ore libere.
... şamd.
Îmi amintesc distinct iluziile-mi rămase necontrazise, cum că, deşi acum (atunci, la 10 kile) e greu de dus, mai târziu, când va merge singur, va fi muuuult mai bine... (desigur, acum, când nu fug să-l scot din faţa maşinii/maşinilor, car 18 kile. Ce e drept, numai până la primul trosnet de disc intervertebral (al meu!), când am o scuză să-l dau jos şi să-i explic, cu cea mai sobră meclă din lume, că acu’ mergem pe jos, de mână, da? da, pentru următoarele 5 milisecunde).
Şi tocmai le-am mai dat o lovitură - pen’ că nici acum nu se termină. Îndată, încep înscrierile la diverse opţionale la care va mai şi trebui să ajungem. După grădi, peste vreo 3 ani, vine şcoala, vin temele, supravegherile, tot tacâmul. (deja mi s-a făcut părul măciucă auzind cam cum decurg înscrierile şi cam care-s pretenţiile şi fiţele la şcolile de stat; de-mi vine să pun de pe acum bani deoparte pentru versiunea privată... unde măcar (îmi imaginez!) ştiu că plătesc odată şi gata, nu de n-şpe mii de ori la fondul clasei, şi am ce cere (sper!) în schimbul banilor daţi).
Oare eu de-ale mele când o să mai am timp? De alea, de adult serios, de dat vreun examen, de-nvăţat vreo chestie nouă, utilă pe plan profesional... că de beri şi cârciumi nu cred c-o să-mi mai fie dor vreodată! (prea mi-ar lua din timpul (propriu) de somn!)
Din mormanu’ prezent de-ndatoriri domestice, se vede numai puţin loc, ici şi colo, pentru câte o mini-evadare. În rest, reguli de fier. Cu consecinţe de beton armat, la-ncalcare.
Muncă grea. Şi n-am decât unul...
Deci am vacanţăăăăă!!!! Timp de spălat pe jos în baieeee!!! De spălat vaseeeee!!! De strâns de pe jos jucăriileeee!!! De umplut (pentru mâine, c-acu-i târziu, şi-n nocturnă nu dăm chiar concerte de-astea...) maşina de spălat bulendreeee!!!
Semnul suprem că m-am ţăcănit iremediabil - sar în sus de bucurie pentru că am timp de corvezile domestice. (nu cred că mă mai fac bine. tot ce pot face e să-mi iau o cămaşă de forţă cu imprimeuri chic).
Mda.
Zilele trecute-mi ziceam (în timp ce pe alt canal, sonor, îi răspundeam, ca de obicei, nu-mai-ştiu-ce Muţunaului-cel-etern-netăcătoriu) că taaare bine mai era pe vremea bebeluşiei. (da; daca mi-aş fi zis eu asta mie în anumite zile de-atunci... ar fi urmat un soi de auto-dafé).
Da, neştiinţa, temerile şi durerile (fizice) de-nceput la o parte, numa’ beneficii:
Unde puneai copilul, acolo stătea. Nu tu rupt de fugă, pierdut, chestii de-astea.
Adora mâncarea furnizată - care, lucru mare, venea gata gătită, cu proprietăţi terapeutice incluse - şi mai şi slăbeam fără să fac nimic! (visul vieţii mele...)
Zâmbea la toate replicile materne, fără să se-ncrunte mafiot şi să zbiere „nuuuu!!!!”
Te plimbai cu el pe unde voiai tu, spre deosebire de toţi boscheţii misterios decretaţi drept scopul nostru-n viaţă.
Pus în pat, seara, adormea (bine, poate după 5 minute de giugiuleală...da’ nu după 50!!!). Aveam măcar 2 ore libere.
... şamd.
Îmi amintesc distinct iluziile-mi rămase necontrazise, cum că, deşi acum (atunci, la 10 kile) e greu de dus, mai târziu, când va merge singur, va fi muuuult mai bine... (desigur, acum, când nu fug să-l scot din faţa maşinii/maşinilor, car 18 kile. Ce e drept, numai până la primul trosnet de disc intervertebral (al meu!), când am o scuză să-l dau jos şi să-i explic, cu cea mai sobră meclă din lume, că acu’ mergem pe jos, de mână, da? da, pentru următoarele 5 milisecunde).
Şi tocmai le-am mai dat o lovitură - pen’ că nici acum nu se termină. Îndată, încep înscrierile la diverse opţionale la care va mai şi trebui să ajungem. După grădi, peste vreo 3 ani, vine şcoala, vin temele, supravegherile, tot tacâmul. (deja mi s-a făcut părul măciucă auzind cam cum decurg înscrierile şi cam care-s pretenţiile şi fiţele la şcolile de stat; de-mi vine să pun de pe acum bani deoparte pentru versiunea privată... unde măcar (îmi imaginez!) ştiu că plătesc odată şi gata, nu de n-şpe mii de ori la fondul clasei, şi am ce cere (sper!) în schimbul banilor daţi).
Oare eu de-ale mele când o să mai am timp? De alea, de adult serios, de dat vreun examen, de-nvăţat vreo chestie nouă, utilă pe plan profesional... că de beri şi cârciumi nu cred c-o să-mi mai fie dor vreodată! (prea mi-ar lua din timpul (propriu) de somn!)
Din mormanu’ prezent de-ndatoriri domestice, se vede numai puţin loc, ici şi colo, pentru câte o mini-evadare. În rest, reguli de fier. Cu consecinţe de beton armat, la-ncalcare.
Muncă grea. Şi n-am decât unul...
sâmbătă, 16 aprilie 2011
Despre absenţă. Cea de lângă noi
Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).
Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).
Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)
Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.
Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.
Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).
Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...
Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...
Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...
Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.
Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...
Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)
Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.
Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.
Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.
Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.
Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.
Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.
Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...
Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.
Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).
Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)
Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.
Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.
Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).
Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...
Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...
Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...
Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.
Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...
Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)
Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.
Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.
Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.
Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.
Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.
Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.
Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...
Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.
duminică, 3 aprilie 2011
Duminică de aprilie
Teatru. Mica Sirenă. Spectator, eu, că Muţunau era ori în picioare pe bancă, uitându-se-n sală, ori pe sub scaune.
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
(operele au crăpat când le-am pus la cuptor - pentru că, logic, ele-s pentru cuptor de olar, nu de aragaz)
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
(dracaena ar fi dus-o aproape bine, dacă nu interveneau în viaţa ei oarece patrupede blănoase, din când în când teribil de doritoare de vegetale!)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
(dintr-un variu motiv, la final operele se sfâşie. Măcar un pic, aşa... )
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
Apoi, parc. Unde, (în sfârşit!) am văzut Veveriţa. Nu veveriţele, că era numai una. Suficient de amabilă cât să ne acorde atenţie, să preia nuca azvârlită ca la bowling (n-a vrut să vină după ea; sau poate n-am avut noi destulă răbdare & nemişcare).
Muţunau a studiat intens toate artezienele pe care le-am putut găsi în parc. Eu m-am bucurat de mirosul discret de primăvară încă neameţitoare şi de flori.
Apoi am mers acasă. Unde au început figurile...
Argumentate, nu oricum.
- Fac ca toate animalele pent’u că acum e timpul meu. Ai înţeles asta, mami?
(mai puţin partea cu „e timpul meu”, pe care-o bănuiesc sintetizată de pe la vreo „vine ea şi vremea ta”, restul sunt, desigur, din categoria na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o, ţine minte şi le-ntoarce. apăsat)
- Nu v’eau să mă fac bine. (se întindea de pe jos, post-smuls papucei &şosete)
- Nu v’eau să c’hiesc ma’ie. (bun motiv de-a refuza şi mâncarea, şi somnul)
- Da’ eu v’eau să am fundul i’itat! (desigur, lene de cerut oliţa... tre’ să mă fac poliţaiul mersului la toaletă, că altfel văd că nu merge)
Buuuun. Interdicţia explicată văd că naşte monştri. (sau, după caz, figuri de stil). Arta ne va scoate din belele.
Tura asta, via mulaje.
Din plastilină ieftină şi proastă de la Cora, altminteri lipicioasă şi de nemodelat.
Din lut pentru roata olarului, de la D-toys:
Am încercat şi cu lut (argilă) de la Das, ((care se usucă la aer, nu trebuie copt, cumpărat de la Real) dar mi se pare prea uscat şi crăpăcios. Nu i-am nimerit încă proporţia de udare / amestecare cu apă... mai încercăm.
Ne-am supravegheat şi relocat proiectele botanice... despre care nu mai suntem aşa de siguri ce vor produce!
Aici pusesem ghinde.
Ele au "produs", majoritatea, rădăcini multiplu ramificate, tulpină şi frunze.
Moment în care intervin întrebările de tip „da’ ce plantă e asta”- cu atât mai mult cu cât vezi, pe aceeaşi tulpină, frunze aparent diferite!
Până la noi ordine / lămuriri, au avut loc transplantările.
După care ne-am uitat un pic şi la chiriaşii mai vechi - cum ar fi dracaena pe care şi-a „cumpărat-o” mai demult Muţunau, dându-i un şut. (pentru că, nu-i aşa, la florăriile-chioşc plantele se mai pun şi pe jos)
Şi ne-am pozat cele mai reprezentative opere plastice.
Obsesia amprentelor:
Un cap de operă pe bază de culori accidental vărsate pe foaie.
Ne-am lansat şi-n puţină gastronomie. În vreme ce Mamiţuni arunca-n cuptor o tavă cu oarece amestecătură suspectă pe bază de broccoli, Muţunau concota un pre-smoothie de lapte, broccoli şi ghimbir.
Desigur, a fost nevoie şi de puterea magico-calmantă a aparatului de fotografiat.
Rezultatele?
Absconse.
... precum şi-un autoportret!
vineri, 18 martie 2011
Ultimele ştiri, iar
Eu mi-s în plină astenie de primăvară. Sau anemie. Sau ce-o fi. Caracterizată în special prin cearcăne, prin pungi (de en-gross) sub ochi, prin neprietenoşenie instant, veşnic şi puternic răbufnindă, de tip gheizer, prin lipsă crasă de orice elan (cerb, antilop, etc) şi prin gânduri pestriţo-aberante, cum ar fi, de pildă, faptul că-n post ar trebui să se impună, pe lângă alimentaţia selectivă şi purtările (mai) reţinute şi îndatoritoare, şi norma de odihnă. Adică dacă-i post, tre’ să dormim cu toţii mai mult. (e evident de ce am luat-o razna...)
Mă tratez cu leurdă natur. O plăcere pen’ cin’ vrea dup’aia să stea de vorbă cu mine.
Ultimele fapte de arme includ:
- întrebări încuietoare de tipul
„de unde vin flutu’ii?”, pentru care m-am executat cu poze de pe aici.
„ce are omul/pensonul/căpşuna înăuntru?” de mă gândesc tot mai serios să investesc într-un joc tip Corpul Uman 3D.
Noroc cu Google body, (demo aici) Visible Body şi alţii la fel ca ei.
Ghinion cu netul meu, care merge ca melcu’.
Aştept cu interes corespondentele animale şi vegetale ale proiectului, că de când tot tai căpşuni, Muţunau aproape c-a-nvăţat şi fracţiile.
- proiectul de ştiinţă „Zambila” (ghiveci mic de la Ikea, dublu-nflorat, zilnic analizat).
- operaţiunea „Veveriţa" (mers în Herăstrău după veveriţele-de-negăsit. pocnit zadarnic nuci. judecând după covorul de ghinde de pe jos, jivinele ori îs în staţiune, la dietă, ori...n-om fi mers noi de partea potrivită a parcului!)
- găsirea cif’ei 6 de la cias (mare eveniment, c-o căutăm de câteva luni; era, previzibil dar nu imediat detectabil, în cutia unui alt set de jucă’ii)
- vizionări de piese ţăndăriceşti (recomandăm călduros vizionatul pieselor, da' nu şi pe tantele cumetre plasatoare, care, la final, se poartă cu copiii care vor să se urce pe scenă de parcă ăştia mici le-ar fura butelia/le-ar pune peltea pe clanţă/ şi-ar şterge ghetele de perdelele lor etc, simultan),
Notă specială pentru Ţăndărici: o fi aşa de greu să mai pui în program juma’ de oră de admirat decorul? Dinainte anunţată/rezervată? Desigur, programul s-ar prelungi. Da' nu dramatic.
Refuz să cred că puştimea ordonat plimbată pe scenă ar putea provoca distrugeri notabile. În definitiv, muzeele rezistă unor astfel de asalturi.
(asta ca să nu zic că onor actorimea păpuşărească s-ar putea plimba, dimpreună cu plasatorimea ţăndăricească, să prezinte prin sală păpuşile)
- episoade de dormit în patul ma’ie, ca apărare (aparent eficace) împotriva variilor coşmaruri muţunautice (cu debut de pe la ora 3 AM, că pân’ atunci nu concepea să-şi abandoneze reduta)
- mofturi la mâncare, (n-am nimic împotrivă să fac/încălzesc/pun pe masă mai multe feluri de mâncare, da’ de pe la al cincilea cerut-insistent-şi-apoi-refuzat-fără-a-fi-gustat (eventual aruncat pe jos în semn de protest) mă cam enervez)
- instituirea unei noi jucării favorite (băţul parfumat, care e-n stare să-l ţină ocupat până la jumătate de oră!),
- planuri de socializare sportivă (piscină, echitaţie, când o ieşi soarele, odată, da’ de preferinţă înainte de sezonu’ canicular)
- serialul de poveşti nocturne moralizatoro-recapitulative cu girafa Rixi (care se-ntâmplă să facă peste zi fix ce face Muţunau, da’ cu oarece nuanţe-n plus, şi căreia, la rândul ei, i se spun, fireşte, poveşti cu Muţunau)
- şi alte diverse dume, cum ar fi:
... cântecelul ad-hoc de auto-adormire „feeeeluuul doooooiiii, feeeeluuul doooooiiii” (compozitor şi solist, cantautoru' Muţunau);
... accentele din plin adaptate umorului involuntar:
- Mami, pleacă de aici!
- OK. Dacă vrei, plec. Mă gândisem să-ţi ţin companie la masă, dar ..
- Coooompááááánieee!!!
... accesele de şefie de la grădiniţă:
- Izabela, te ’og să vo’beşti mai încet, că mă de’ianjiezi!
... negocierile:
- Da’ dacă mă ’păl pe dinţi, me’gem afa’ă!
... mima:
- Ce faci acolo? (dădea ciudat din mâini, la masă)
- Cânt Itsy-bitsy! zice, după ce reuşeşte să-nghită chintalul de sfeclă furgăsit din ciorba altuia.
Adică (logic pentru cunoscătorii treji &atenţi) căţărarea păianjenului pe burlan.
... magia:
La o masă de familion unde toată lumea dosea pâinea (că dacă se-nfige Muţunau în ea, nu mai haleşte nimic altceva), ne-am petrecut, 7 capete luminate, nu mai puţin de 15 minute să încercăm (fără succes) să lămurim cum anume a ajuns Muţunau să aibă o bucată de pâine-n mână.
Mă tratez cu leurdă natur. O plăcere pen’ cin’ vrea dup’aia să stea de vorbă cu mine.
Ultimele fapte de arme includ:
- întrebări încuietoare de tipul
„de unde vin flutu’ii?”, pentru care m-am executat cu poze de pe aici.
„ce are omul/pensonul/căpşuna înăuntru?” de mă gândesc tot mai serios să investesc într-un joc tip Corpul Uman 3D.
Noroc cu Google body, (demo aici) Visible Body şi alţii la fel ca ei.
Ghinion cu netul meu, care merge ca melcu’.
Aştept cu interes corespondentele animale şi vegetale ale proiectului, că de când tot tai căpşuni, Muţunau aproape c-a-nvăţat şi fracţiile.
- proiectul de ştiinţă „Zambila” (ghiveci mic de la Ikea, dublu-nflorat, zilnic analizat).
- operaţiunea „Veveriţa" (mers în Herăstrău după veveriţele-de-negăsit. pocnit zadarnic nuci. judecând după covorul de ghinde de pe jos, jivinele ori îs în staţiune, la dietă, ori...n-om fi mers noi de partea potrivită a parcului!)
- găsirea cif’ei 6 de la cias (mare eveniment, c-o căutăm de câteva luni; era, previzibil dar nu imediat detectabil, în cutia unui alt set de jucă’ii)
- vizionări de piese ţăndăriceşti (recomandăm călduros vizionatul pieselor, da' nu şi pe tantele cumetre plasatoare, care, la final, se poartă cu copiii care vor să se urce pe scenă de parcă ăştia mici le-ar fura butelia/le-ar pune peltea pe clanţă/ şi-ar şterge ghetele de perdelele lor etc, simultan),
Notă specială pentru Ţăndărici: o fi aşa de greu să mai pui în program juma’ de oră de admirat decorul? Dinainte anunţată/rezervată? Desigur, programul s-ar prelungi. Da' nu dramatic.
Refuz să cred că puştimea ordonat plimbată pe scenă ar putea provoca distrugeri notabile. În definitiv, muzeele rezistă unor astfel de asalturi.
(asta ca să nu zic că onor actorimea păpuşărească s-ar putea plimba, dimpreună cu plasatorimea ţăndăricească, să prezinte prin sală păpuşile)
- episoade de dormit în patul ma’ie, ca apărare (aparent eficace) împotriva variilor coşmaruri muţunautice (cu debut de pe la ora 3 AM, că pân’ atunci nu concepea să-şi abandoneze reduta)
- mofturi la mâncare, (n-am nimic împotrivă să fac/încălzesc/pun pe masă mai multe feluri de mâncare, da’ de pe la al cincilea cerut-insistent-şi-apoi-refuzat-fără-a-fi-gustat (eventual aruncat pe jos în semn de protest) mă cam enervez)
- instituirea unei noi jucării favorite (băţul parfumat, care e-n stare să-l ţină ocupat până la jumătate de oră!),
- planuri de socializare sportivă (piscină, echitaţie, când o ieşi soarele, odată, da’ de preferinţă înainte de sezonu’ canicular)
- serialul de poveşti nocturne moralizatoro-recapitulative cu girafa Rixi (care se-ntâmplă să facă peste zi fix ce face Muţunau, da’ cu oarece nuanţe-n plus, şi căreia, la rândul ei, i se spun, fireşte, poveşti cu Muţunau)
- şi alte diverse dume, cum ar fi:
... cântecelul ad-hoc de auto-adormire „feeeeluuul doooooiiii, feeeeluuul doooooiiii” (compozitor şi solist, cantautoru' Muţunau);
... accentele din plin adaptate umorului involuntar:
- Mami, pleacă de aici!
- OK. Dacă vrei, plec. Mă gândisem să-ţi ţin companie la masă, dar ..
- Coooompááááánieee!!!
... accesele de şefie de la grădiniţă:
- Izabela, te ’og să vo’beşti mai încet, că mă de’ianjiezi!
... negocierile:
- Da’ dacă mă ’păl pe dinţi, me’gem afa’ă!
... mima:
- Ce faci acolo? (dădea ciudat din mâini, la masă)
- Cânt Itsy-bitsy! zice, după ce reuşeşte să-nghită chintalul de sfeclă furgăsit din ciorba altuia.
Adică (logic pentru cunoscătorii treji &atenţi) căţărarea păianjenului pe burlan.
... magia:
La o masă de familion unde toată lumea dosea pâinea (că dacă se-nfige Muţunau în ea, nu mai haleşte nimic altceva), ne-am petrecut, 7 capete luminate, nu mai puţin de 15 minute să încercăm (fără succes) să lămurim cum anume a ajuns Muţunau să aibă o bucată de pâine-n mână.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
