Uraaaaa!!!! Muţunau a adormit de la 7 seara!!!!(culcat de paznicul de serviciu, desigur; căci în prezenţa mamiţunească acest lucru nu s-ar fi putut realiza decât, desigur, post primele sforăituri maternele, fie ele mimate au ba).
Deci am vacanţăăăăă!!!! Timp de spălat pe jos în baieeee!!! De spălat vaseeeee!!! De strâns de pe jos jucăriileeee!!! De umplut (pentru mâine, c-acu-i târziu, şi-n nocturnă nu dăm chiar concerte de-astea...) maşina de spălat bulendreeee!!!
Semnul suprem că m-am ţăcănit iremediabil - sar în sus de bucurie pentru că am timp de corvezile domestice. (nu cred că mă mai fac bine. tot ce pot face e să-mi iau o cămaşă de forţă cu imprimeuri chic).
Mda.
Zilele trecute-mi ziceam (în timp ce pe alt canal, sonor, îi răspundeam, ca de obicei, nu-mai-ştiu-ce Muţunaului-cel-etern-netăcătoriu) că taaare bine mai era pe vremea bebeluşiei. (da; daca mi-aş fi zis eu asta mie în anumite zile de-atunci... ar fi urmat un soi de auto-dafé).
Da, neştiinţa, temerile şi durerile (fizice) de-nceput la o parte, numa’ beneficii:
Unde puneai copilul, acolo stătea. Nu tu rupt de fugă, pierdut, chestii de-astea.
Adora mâncarea furnizată - care, lucru mare, venea gata gătită, cu proprietăţi terapeutice incluse - şi mai şi slăbeam fără să fac nimic! (visul vieţii mele...)
Zâmbea la toate replicile materne, fără să se-ncrunte mafiot şi să zbiere „nuuuu!!!!”
Te plimbai cu el pe unde voiai tu, spre deosebire de toţi boscheţii misterios decretaţi drept scopul nostru-n viaţă.
Pus în pat, seara, adormea (bine, poate după 5 minute de giugiuleală...da’ nu după 50!!!). Aveam măcar 2 ore libere.
... şamd.
Îmi amintesc distinct iluziile-mi rămase necontrazise, cum că, deşi acum (atunci, la 10 kile) e greu de dus, mai târziu, când va merge singur, va fi muuuult mai bine... (desigur, acum, când nu fug să-l scot din faţa maşinii/maşinilor, car 18 kile. Ce e drept, numai până la primul trosnet de disc intervertebral (al meu!), când am o scuză să-l dau jos şi să-i explic, cu cea mai sobră meclă din lume, că acu’ mergem pe jos, de mână, da? da, pentru următoarele 5 milisecunde).
Şi tocmai le-am mai dat o lovitură - pen’ că nici acum nu se termină. Îndată, încep înscrierile la diverse opţionale la care va mai şi trebui să ajungem. După grădi, peste vreo 3 ani, vine şcoala, vin temele, supravegherile, tot tacâmul. (deja mi s-a făcut părul măciucă auzind cam cum decurg înscrierile şi cam care-s pretenţiile şi fiţele la şcolile de stat; de-mi vine să pun de pe acum bani deoparte pentru versiunea privată... unde măcar (îmi imaginez!) ştiu că plătesc odată şi gata, nu de n-şpe mii de ori la fondul clasei, şi am ce cere (sper!) în schimbul banilor daţi).
Oare eu de-ale mele când o să mai am timp? De alea, de adult serios, de dat vreun examen, de-nvăţat vreo chestie nouă, utilă pe plan profesional... că de beri şi cârciumi nu cred c-o să-mi mai fie dor vreodată! (prea mi-ar lua din timpul (propriu) de somn!)
Din mormanu’ prezent de-ndatoriri domestice, se vede numai puţin loc, ici şi colo, pentru câte o mini-evadare. În rest, reguli de fier. Cu consecinţe de beton armat, la-ncalcare.
Muncă grea. Şi n-am decât unul...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
4 comentarii:
No, nu e dracul atat de negru, zic in calitate de mama de copil de o luna si alt copil de sase ani. Am inscris plodul la scoala fara interventii, fara spagi, e scoala de stat si n-am murit, m-am dus, am depus cererea si basta. Desigur, pe "doamna" am cunoscut-o la gradi, cand a venit sa ne povesteasca despre ce calitati trebuie sa aiba un potential scolar. Acum inca e greu, dar va fi mai bine. La 6 ani Irina e foarte independenta, poate si pentru ca am incurajat-o sa fie independenta. E asa de independenta ca iese in oras cu prietenii (si parintii lor, evident) si are o viata sociala mai intensa decat mine. Deci nu dispera, mamituni, o sa fie bine. zau. In plus, cand te mai ia depresia, gandeste-te ca nu mai dureaza mult si n-o sa mai vrea sa il pupi de fata cu colegii sau sa-l tii de mana pe strada sau sa mearga cu tine la cinema. Si pe la 16 ani or sa ne traga un sut in fund si or sa uite sa mai dea pe-acasa si n-or sa mai spuna nimic, nimic din ce li se intampla. Deci, bucura-te cat inca esti importanta.
Hai ca si asa aveam parte de o zi plangacioasa rau, orice as face starnesc numai tipete si suspine. Ca sa nu mai zic ca mi-e din ce in ce mai frica de intorsul la munca.
haide, haide, ca prea ne plangem de la o vreme (pluralul autorului, desigur). e doar UN copil, dupa cum se observa prea bine in final, si are sub 18 ani in tot cazul. daca sucombam de pe acum, ce ne-om face cand or ajunge la o varsta cu adevarat problematica? e de notat si de memorat ca la momentul asta inca mai producem solutii care chiar functioneaza. iar momentul trebuie savurat! asadar, sa savuram mai mult si ne plangem mai putin!
Ada,
cu scoala, poate n-o fi.
Aud povesti de groaza pe ici, pe colo, da' sper ca fenomenul e izolat si ca, pana ajunge Mutunaul la scoala, lucrurile se mai schimba in bine...
Stiu ca Iri e autonoma - te-ai straduit zdravan pentru asta!
Multumesc pentru incurajari...
Ce ma-ngrijoreaza e, odata, ca mi se pare ca iau suturile de pe acum!
'Mnealui nu vrea nici acum sa mearga de mana (la pupat sta pentru ca ma pupa el pe mine, pe frunte; nu va mai dura mult, dar eu nu-s asa pupacioasa... drept care nu ma vad afectata de asta)
Pe urma, incurajarea autonomiei cere energie, timp, si, eventual, bani. Iar eu stau prost la toate, ceea ce ma face sa ma simt prinsa-ntr-un cerc vicios.
Gabi,
imi pare rau...
Intorsul la munca, pentru mine, a fost dificil. Pentru ca eram obisnuita sa fac multe, repede, eventual si sa lucrez acasa, si, evident, m-am trezit ca merg la munca chioara de somn si, in unele zile, mai mult decat complet inutila, daunatoare.
Dar nu e la toata lumea si mai ales nu peste tot asa. Exista o prima perioada de adaptare (in timpul careia poti avea program redus), dupa care lucrurile ar trebui sa reintre in normal.
Anonim,
nu prea inteleg intentia din spatele comentariului tau...
Am sa presupun ca vrei sa ma incurajezi. Desi, sincer, nu asta reiese din ce scrii.
Trimiteți un comentariu