Incapabilă ... de: ... independenţă - mi se pare de bun simţ să te descurci singur, chiar dacă asta presupune, vaiii, foc şi groază, să iei un taxi de la / până la gară, în loc să pretinzi victimoso-îngrozit să fii luat/dus, în mijlocul zilei lucrătoare, când deţii două mâini şi două picere apt-combatante şi când, evident, nu vorbim de vizite prin locaţii nemaivăzute gen junglă, tundră, mlaştina lu’ Shrek ori alte colţuri pitoreşti.
... separare - starea fuzională e valabilă pentru bebeluşie, când simţim toţi ca unul. pe urmă, ar trebui să intervină oarece spaţiu pentru desfăşurările proprii, liber alese.
... frână (auto-cenzură) - e aberant să stai de capul cuiva sărit de pubertate, sănătos şi ne-emaciat (eventual dimpotrivă!) şi să-l pisezi la creieri pe teme pe care le poate gestiona singur. cum ar fi ... mâncatul. sau dormitul!
... toleranţă & de a face distincţii: ce-mi place mie nu e obligatoriu să placă şi celor înrudiţi cu mine. ce mi se potriveşte sau nu, cu atât mai puţin.
... respect - pentru, măcar, opiniile altora. dacă pentru ei ca persoane nu iese...
... a gândi: căci zic că e nasol să ai sub ochi, recurent, consecinţele acţiunilor tale şi să nu faci nicio sinapsă. să fie de la ei, sau (mai rău!) din categoria dar nu avem problema asta.
În general, n-aş vrea să ajung a deborda de strădanii de tip emfatico-demonstrativ - indiferent de conţinutul lor. De pasiv-agresiv nici nu mai zic, că n-are sens. (dacă ajungi să dai din astea... e jenant)
Toate cele de mai sus au legătură cu mine. Şi se-aplicau, la dezirabil, şi-n epoca pre-muţunautică. (să le zicem, dară, prinţipuri!)
Se cer scrise pen’ că parcă-parcă mi s-au telescopat ochii-n cap ca la melci de câte situaţii dureros de contrare am văzut recent. De câţi părinţi-deveniţi-bunici dau dovadă de comportamente care-ţi fac păru’ măciucă indiferent dacă eşti din familia aia sau nu.
Bon, fiecare şi le ştie pe-ale lui. Că doar punctele sensibil(izat)e există în mai toate familiile.
Da-mi pare că văz o serie de chestii care par a fi, aşa, un fel de greaua moştenire pentru anumite generaţii. De la atitudini cretin-dictatoriale şi chestii din categoria nu stau să-ntreb despre ce e vorba da’ mă bag că doar ştiu eu mai bine până la crize infantile cu înspumări de genul nu mă mai iubeşti, copil nerecunoscător (când copilu’ are deja patruj’ de anişori şi e, eventual, plecat de-acasă de vreo 20-25)
Da, bine, e, în bună măsură, un corolar al propriilor insecurităţi netratate. Are legătură cu năpastele istorice ale unor generaţii.
Da’ parcă-i o boală.
Drept care, separat de discuţia referitoare la eventualele contracarări de moment, apare întrebarea: bre, da’ dacă se ia? Dacă, mai rău, e genetică, şi-am luat-o deja?
N-aş vrea să se declanşeze şi să devin toxică.
Mi ia ameţeala numai când mă gândesc cât sânge rău e prin iţele alea tembel şi inutil încurcate.
Şi am scris asta ca să am pe baza a ce să-mi trag un cap în gură peste 10 ani (cu, desigur, speranţa semi-mărturisită că n-o să fie cazul!)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
7 comentarii:
brrr! mamituni, fii barbata!
in contrast cu restul mamiferelor: maternitatea e normala (fiziologica) si toate instinctele ne imping spre incolo. scatoalecele sunt normale (obisnuite) si le poti vedea la orice pisica, catelusha sau vacutza care are toddler de disciplinat. probabil ca tot instinctele atavice ne dau ghes in directia asta.
desigur, noi avem constiintza, cel putin, daca inteligentza n-a avut cum sa creasca, avem sisteme de valori, percepte inalte si putem filozofa pe orice tema. ceea ce pe mamiferele mai blanoase nu pare sa le preocupe.
e o binecuvantare mintea omeneasca, si nu cred ca trebuie sa lasam analiza si introspectia sa devina poveri. eu cred ca viatza mea e minunata, desi sunt multi oameni care se gandesc cu jale la destinul meu si "ma admira" pentru puterea bla ba. puterea de a trai si de a te bucura de fiecare zi. de a-ti cenzura acele instincte pe care simti ca trebuie sa le cenzurezi, de a te lasa pe valurile altora.
copiii vor creste pe langa noi si vor invata sa traiasca dupa cum le-o fi norocul. poate vor fi fericiti ca au avut mame minunate, poate vor fi compexati ca n-au avut tati aproape. poate vor fi genii sclipitoare sau poate vor lucra 40 de ani intr-un birouas de functionari. eu sper ca isi vor gasi si ei linistea si fericirea. datoria noastra e sa fim in echilibru cu propria persoana, sa-i iubim si sa-i ingrijim cat ne tin puterile in fiecare zi. pentru ca vor veni si zile cand nu ne vor mai tine, sau cand vom uita cum ne cheama si nu putem sa controlam asta.
eu am invatat sa spun "imi place" si "nu imi place" in loc de " e bine" "nu e bine" destul de greu dar mi-a prins foarte bine. imi vad cu jale parintii imbatranind si pierzandu-si flexibilitatea intelectuala odata cu cea a incheieturilor. c'est la vie, nu inseamna ca au devenit mai rai. si nu promit ca n-am sa ajung ca ei. dar intre timp, ma preocupa doar sa am cea mai frumoasa viata cu putinta.
Mamițuni, nu se ia!! Pentru că dacă s-ar lua, eu m-aș sinucide! :)) Serios vorbind, văd cu bucurie mulți oameni ai generației noastre care și-au conștientizat traumele copilăriei și, nu știu dacă instinctiv sau "lucrat", au devenit mai buni. Mai corecți față de ei înșiși, mai buni părinți, parteneri mai echilibrați. Așa că eu vreau să cred că nu se ia!
Mie mi-a plăcut mult articolul ăsta: http://www.damaideparte.ro/index.php/despre-normalitate-si-anormalitate-in-familie/688/
Anonim,
multumesc pentru comentariul detaliat :)
Conform unui test psiho aici de fata (patratu' colorat din dreapta) sunt deja relativ barbata :))
Marturisesc ca n-am vazut scatoalce de pisica, desi miorlaucele mele au avut niste promotii de pui. Or fi fost ele mai bune educatoare :))
In rest: de acord, esentialul e sa credem fiecare dintre noi ca viata proprie e faina. Cu aia cu "vor invata sa traiasca cum le-o fi norocul" nu-s tocmai de acord, fibra mea autodeterminista e ceva mai tare si protesteaza vehement.
Cat despre imbatranire si inflexibilizare: nici eu n-am promis ca nu ajung asa (mi se pare nerealista promisiunea... ca batranetea ne paste, teoretic, pe toti). Nu vreau s-ajung sa adopt comportamentele descrise de mine (si ma straduiesc sa nu...) dar nu-s sigura c-o sa-mi si iasa.
Anca,
dragut din partea ta sa ma incurajezi, multumesc:). Si multumesc si pentru link, articolul e, intradevar, de citit.
De acord ca, odata constientizate obiceiurile nedorite, se pot produce schimbari. Doar ca am o perspectiva ceva mai sumbra in privinta asta: nu e destul sa vrei, mai trebuie sa si poti, ceea ce e alta mancare de peste.
Pentru cine vrea cu orice pret sa nu repete propria istorie si pentru cine are acum cat de cat ceva confort si nu e teribil de presat de situatia in care traieste, lucrurile-s mai simple. Doar ca, de cate ori situatia se inrautateste, ma tem ca lucrurile tind sa revina la proastele maniere vazute in copilarie...
"...mi se pare de bun simţ să te descurci singur [...] când deţii două mâini şi două picere apt-combatante..."
Corect - sub rezerva analizarii destinatiei / duratei / scopului / imprejurarilor deplasarii, precum si a numarului si situatiei celor care eventual calatoresc impreuna cu dumneata si care (din indiferent ce motiv) depind de dumneata. (Este posibil ca cele DOAR DOUA maini - si picioare - din dotare sa se vadeasca a fi insuficiente.)
"Da’ parcă-i o boală."
CHIAR ESTE - acest gen de dezechilibru, astfel manifestat, reprezinta o boala psihica mai usoara, si MAI ALES ale carei urmari le suporta mai putin cel in cauza si mai mult cei din jurul sau (cu atat mai mult daca sunt si dependenti - fie si numai emotional - de persoana in cauza).
"Dacă, mai rău, e genetică, şi-am luat-o deja?"
Felul in care este formulata intrebarea / indoiala sugereaza existenta unor oarecari asemenea... "trasaturi de caracter" in ascendenţa directa, deci faptul ca ai fost supusa DUMNEATA (in perioada din viata cand erai dependenta de adulti) unor asemenea atitudini.
In princpiu, suportarea acestui tip de atitudine conduce la stari de stres - in caz-limita chiar de trauma - in urma carora este FOARTE greu de revenit (in respectivele privinte) la o atitudine echilibrata - de obicei intr-adevar dezechilibrul se transmite pe aceeasi cale si generatiei urmatoare, in una din doua variante: fie - prin mimetism comportamental - se "copiaza" (neintentionat, instinctiv, reflex) situatia... "incriminata", fie - prin supracompensare - se trece in extrema cealalta: "daca mie asa mi-a fost dat, sa n-am parte / sa suport, macar copilul meu SA AIBA / sa nu suporte acelasi lucru".
Se pare ca pe cale nu sentimentala ci rationala dumneata ai reusit sa ajungi - poate nu chiar la o stare complet echilibrata (impresia mea este ca esti putin exagerata cu ingaduinta fata de mutunau, probabil ca o supracompensare fata de o strictete exagerata de care sa fi avut parte dumneata candva) dar macar la constientizarea necesitatii realizarii acestui echilibru.
Felicitari - este un prim pas foarte important!
(Partea cea mai grea este sa gasesti pe cineva - sau poate sa ajungi sa fii tu insuti - suficient de obiectiv incat sa poti discerne CARE este starea de echilibru optim pe care sa tinzi sa o atingi; majoritatea celor care exhiba asemenea comportamente au cele mai bune intentii si sunt convinsi ca ei au dreptate si ca procedeaza corect.)
VictorCh,
apreciez lectura minutioasa si comentariile punctuale!
Mutunau insa si-ar manifesta vehement dezacordul cu privire la dimensiunea ingaduintei mele fata de el (mult prea redusa, daca l-am intreba) :))
DE CAND LUMEA tanara generatie testeaza si "forteaza" limitele (afirmatie care este valabila nu numai pt oameni, ci pt majoritatea speciilor de mamifere, in special pt cele cu dezvoltare / invatare (copilarie) mai lenta / indelunga: este o parte importanta din procesul de invatare) - TOCMAI DE ACEEA este bine ca limitele sa fie cat mai bine si mai clar precizate (si nemodificate in timp), pt ca reprezentantul tinerei generatii sa invete CLAR ce sa NU faca. Si este bine ca acele limite sa fie trasate cat mai "din timp": cu cat limitele respective sunt deprinse mai timpuriu in viata, cu atat mai bine si mai adanc se fixeaza ele in minte, atat in constient cat si in subconstient, devenind o a doua natura, si DUPA aceasta etapa a deprinderii ele nici nu mai sunt percepute ca ingradiri, ci personalitatea se dezvolta "liber si neingradit" (dar inauntrul limitelor deja deprinse, pe care nu mai simte nevoia / dorinta sa le incalce).
Momentan nu am timp disponibil, da' as mai avea de comentat cate ceva...
VictorCh,
cred ca avem pareri nuantat diferite despre limite.
Spun asta gandindu-ma si la faptul ca din multe limitele existente acum 10 ani sunt acum incalcate de mult - in foarte multe domenii.
Trimiteți un comentariu