duminică, 16 octombrie 2016

Hlizeli mai vechi şi mai noi

Mai de prin primăvară:

Muţunau mai plimbă cu el, din când în când, un săculeţ de plastic în care şi-a pus discurile de Mega Image. Poate le mai schimbă şi-şi întregeşte colecţia...
Desigur, nu se uită unde pune sacul, care, invariabil, ajunge ud / pătat / agăţat.
 

- Iar e sacul ud! Pe lumea asta totul e ud?!?!
Mă hlizesc cât încape. Muţunau, nepricepând exact motivul ilarităţii, argumentează:
- Sacul e ud, limba e udă, ...
în nas e ud, ...creierul e ud...  

***


Muţunau solicită (cam imperativ, aşa) nu-ştiu-ce de pe lista (lungăăă) de vezi-să-nu.
Deloc suprinzătoriu, răspunsul nu e favorabil.
- Asta nu-mi dai, aia nu mă laşi... Nu eşti de acord cu nimic din ce propun eu!
- Propune lucruri din categoria pe care ştii că o accept. Ia începe tu prin a face curat...

Muţunau e din ce în ce mai întunecat la faţă:
- Mda, sigur, curat... aia nu, aia nu... Viaţa e foarte greu!




Recente:
- Pot să mă uit un pic la Lego Scooby?
- Răbdare!
- Muuulţuuumesc foaaaaarte mult că n-ai zis nu!

***

- Mi-e foame! Foarte foame!
Eu, preocupată de oarece amenajări interioare, încurc borcanele:
- Îţi dau gresie cu mozzarella?
- Ăăăă...mulţumesc, nu chiar acum!

***

- Minecraft?
- Nu. Ştii că eu nu te las la Minecraft.
- Dar eu şperam... se bâlbâie Muţunau
- Şperai degeaba. Jadarnic, cum ar veni. 
- Haide, că eu şperam din tot şufletul... 


***

Mă uit la un film şi Muţunau, curios, se bagă să vadă despre ce e vorba fix când doi se găsesc să se bată ca chiorii. 
- De ce se bat ăia?
- C-atâta cap au.
- Cap da, da’ creier nu. 


miercuri, 12 octombrie 2016

Victima îşi aminteşte


Muţunau are, la sala de escaladă, o serie de amici de toate înălţimile.
Suprinzător pentru mine e că ăia de vârste mai mari se lasă agresaţi - ciupiţi de fund, pocniţi, etc, ca şi când ar fi al dracului de greu (spre imposibil) să spui, fără istericale da’ ferm, în timp ce priveşti în ochi micul bandit: „Stop! M-ai lovit / ciupit / pocnit. Nu îţi permit să faci asta.

O fi, ce să zic, că, în timp ce-i vorbeşti calm şi ferm zurbagiului, ai eventual de gestionat, simultan, propriile poveşti interioare contradictorii: sentimentul de victimuţă (la pachet cu ruşine, jenă, şi altele asemenea), aerul de potenţial pedepsitor (nu neapărat la nivel de adult) al ofensei şi, de asemenea, sentimentul de mare om bun care nu-i arde una omuleţului.
La care, după caz, se poate adăuga şi durerea fizică propriu-zisă.

Dar ce s-a petrecut de fapt, stimaţi telespectatori?
S-a petrecut că Muţunau s-a gândit să facă o glumă şi să-i tragă una peste sticla de apă unui cetăţean (adult, da’ cu aparat dentar...) care bea şi el nişte apă. Nu i-au sărit omului nici dinţii, nici aparatul, da’ nici mult nu mai era...
Iar eu am intrat în pământ la auzul povestirii - că, nu de alta, ştiu cum e să-ţi iei sticle-n dinţi în timp ce bei.

Pe drum, conferinţă de presă cu agresorul.
- Dar ne distram! Era o glumă!
- Nu, musiu, tu te distrai. Ei nu. Mai ştii cum a fost la şcoală, când ai vrut să-i închizi în baie pe cei doi mici, şi ei s-au speriat? Pentru tine o fi fost amuzant, pentru ei, nu.

(da, se ocupa şi cu de-astea...)
- Dar eu aproape că nici nu-mi mai amintesc!
- Tu nu, dar ei da. Pe tine când te pocneşte cineva, îţi aduci aminte. Eu mi-am luat demult o sticlă-n dinţi, de mi s-a ciobit ăsta.
- Da’ ce avea cu tine?
- Nimic, m-a lovit din greşeală. Dar uite că eu ţin minte.
- Da’ acum îmi pare rău că am fost victimă....
- Nu tu. În poveştile astea tu eşti agresorul. Cel lovit e victimă.


Pauză de gândiri.
- Deci aşa a fost şi cu D., când s-a supărat...


D. e fostul-cel-mai-bun-prieten/noi-suntem-siamezi, cu care pare să fi reluat recent relaţiile diplomatice (şi răgetele aferente, de pace şi bună înţelegere).Mai demult, nu e clar în ce context, Muţunau îi arsese o mătură-n cap. Aşa, să nu ne plictisim...
La momentul respectiv, cu toate prelucrările prin aşchiere efectuate tot în maşină, nu-i picase fisa.

Dar acum....

- Eu uitasem. Dar victima îşi aminteşte....  

 

miercuri, 5 octombrie 2016

Zicerile muţunautice se alambichează


Răspunsuri alternative la momentul „mergi şi te spală pe dinţi”:
- Cum poţi să te porţi aşa cu un copil?
- De ce e viaţa atât de crudă?
- Dheee ceeeee?????? / Nhoooooo!!!! Iaaaar?


(„Viaţa e foarte greu!” e replica pentru momentul „s-a cam terminat cu joaca”)



                                         ***
Puţintel prescurtat, da’ strict involuntar-autentic:
În maşină fiind, îi arăt Muţunaului un căţel, încercând să determin dacă-şi aduce aminte de întâlnirile cu o amică dotată cu acelaşi „model”:
- Uite un mops!
- Maps? Google Maps?
- Un căţel mops
, merg eu pe ideea că poate n-a auzit.
- Ahaaa, un căţel Google Maps!
- Bun glum.
- Îţi zice unde eşti pe stradă! Sau poate un căţel mop! Un căţel care şterge sigur după el când face mizerie!
- Auzi, tu ai un viitor luminos în stand-up comedy.


Muţunau, teoretic, ’abar n-are ce e aia stand-up comedy. Dar, dacă tot părem a fi pe aceeaşi lungime de undă, asta nu-l opreşte să-şi dea cu părerea...
- Da! Trebuie doar să-mi vină nişte idei bune...
Hm... e posibil oare ca, de fapt, să ştie ce e?
- ... de la alţii!!


                                          ***
Temporar importat la birou într-o seară, Muţunau e cazat în faţa unui bol cu lapte în care are să-şi toarne fulgi. Între timp, îmi ţine o predică despre cum vrea el să planteze porumb la şcoală
- ... deci vrei să te-apuci de agricultură?
.... şi varsă, simultan, o producţie record de fulgi la hectar de parchet (pentru că punga, nu-i aşa, se rupe şi scutură sălbatic, de parcă ai avea de hrănit două batalioane de găini cam dispersate).
- Păi bine, ţăran român, ce e asta???
Deja cu gura plină, Muţunau, desigur, răspunde pe loc:
- Nu ţăran român. Hotelier român!


                                           ***
Dotat cu faţa de „profund inspirat, irezistibil de-a dreptul, să vezi ce-o să râzi când îţi spun asta” da’ şi cu un aer fals umil (în caz că episodul n-ar merge chiar bine...), Muţunau mă ambuschează în bucătărie:
- Ascultă!
Mă uit la omuleţul care, cu mâinile angelic împreunate, începe să cânte (fals, desigur):
- Laaa muuulţi aaaaani cu săăăănăăătateeee... 

Hă? (da’ nu zic nimic...)
- Săăă văăă dea Dooomnuuul....
...?
- ... tooot ceee bârfiţi!
(fundal sonor exploziv nechezat hlizit)
- Hi-hi-hi, ştiam că ai să râzi!


 

marți, 4 octombrie 2016

Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie


Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?


Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

duminică, 2 octombrie 2016

Muţunau şi muzica (sau cum să fii fan)


- Asta e melodia!!
- Hă?

(cumva, Muţunau mă ia non-stop prin suprindere, în ultima vreme. sau poate aşa-s eu acum, etern surprinsă)

- Asta e!!! Asta, cu „sângele mele”!!!
- N-are niciun sens. Nici nu se acordă
, zice nazistul gramaticii.
- Da’ eu aşa aud.
- Păi nu prea am cum s-o caut.
- Ăăăăămh....
se pleoşteşte Muţunau.

Pe de altă parte, ştim bine (chiar mai bine decât el, cum se va dovedi mai jos...) că Muţunau e mare fan Carla’s Dreams.
(ceea ce e uşor ’naintea vârstei, da’ n-am interzis...)
Aşadar, mă apuc să caut „de-a alandalulea” pe net, având o vagă bănuială că de fapt ştiu piesa...



La primele acorduri:
- Na, o recunoşti?

Muţunau se uită lung şi nu foarte lămurit la mine. Explodează extatic abia la refren, ocazie cu care-l lămuresc că e „sângele-n vene”...

- Îmi poţi printa versurile?
Nu prea e pentru copii, aşa...
- Că vreau să le-nvăţ!
- Da, imediat!

(ia de aici, să-l pupe mama pe el de autodidact!)

Taman când cugetam că-s mari oameni cetăţenii de la Carla’s Dreams, dacă l-au depăşit ei în preferinţele lui Muţunau până şi pe Scooby Doo, când face bine junele şi-mi aminteşte (via deducţie bazată pe listele Youtube) că gloria lumii e trecătoare, aşa, de felul ei ...
- A, păi tot ăştia cântă şi „Eroina". 

 ...pe care Eroină a refuzat s-o asculte şi a doua oară mai deunăzi, explicându-mi că preferă să şi-o cânte chiar el.

Moment de mare angajament parental, că Muţunau o fi având el voce (pe undeva, pe-acolo), da’ de ureche muzicală nu dă semne....

duminică, 25 septembrie 2016

Primul cutremur împreună


În stare de trezie, adică.
Da’ ce făceam noi treji la ora aia?
Pâine prăjită, desigur.

Eu operam la butoanele aragazului în timp ce Muţunau şmanglea „pe furiş” din feliile de mozzarella presupus acompaniatoare de tartină.

Se aude oarece hârâit. Asta, retrospectiv vorbind, că, pe loc, l-am ignorat. Pe strada noastră trec multe camioane care zgâlţâie tot din casă mai ceva decât 6.1 ăsta sau cât o fi avut el.
După care zgâlţâiala continuă ceva mai mult decât în caz de camion şi-ncep să fluture straniu uşile dulapurilor din bucătărie...

- Muţunau, e cutremur!
Musiu, prins în flagrant delict de deşte-n mozzarella, se-ncruntă. La gândul c-a fost prins, nu de altceva.
- Zburdă de-acolo, îi fac eu semn să iasă, în timp ce-nchid aragazul.

'Mnealui se-ncruntă din nou. De-acu’ dădea să grebleze următoarea felie de mozzarella, că, dacă tot ai fost deconspirat....
- Copchile, vino-ncoace. În caz de cutremur e bine să te adăposteşti lângă un obiect mai mare, stabil, de pe care, de preferinţă, să nu-ţi cadă nimic în cap.
- Deci nu dulapu’ ăsta, zice Muţunau (cu gura plină, desigur)

După ce-am aşteptat să văd dacă mai apare vreo replică imediată, ne-am întors, evident, la mâncat.
- Uite, zice Muţunau, nici măcar tubul ăla de vitamina C n-a căzut!
(e-adevărat, la noi n-a căzut nimic)

După care, evident, ne-am culcat.

Na, mai învaţă copilul despre tacticile de apărare civilă.

joi, 22 septembrie 2016

Cu Muţunau la nuntă


Pe Muţunau nu-l pui la ţol festiv (de altfel, nu deţine nici pantofi, doar cizme, ghete, sandale, Crocs & labe de scafandru).
El merge la nuntă în pantaloni scurţi.
Dacă şi-ar putea lua şi jambiere de fotbalist (şi eventual şi minge) ar fi beton.

Ajungem la biserică, pentru cununia religioasă.

- De ce au ăia din desene baloane-n cap?

Încerc să nu izbucnesc în cunoscutul hohot de râs sonor, în timp ce-i aduc aminte că alea-s aureolele sfinţilor, nu baloane de astronaut.

Mă uit spre intrare şi văz că intră o copiluţă pe role... în biserică... ţinută de braţ de o femeie, posibil mumă-sa (povestea are darul să mă uimească suficient cât să nu mă mai hlizesc).
Apoi, după ea, apare un cuplu în pantaloni scurţi, mulaţi (el) şi evazaţi (ea). Tricoul lui şi bluza ei cu bretele erau aşişderea de mulate. Oamenii îşi fac cucernic cruce şi-şi cumpără lumânări.
Urmează fătuca dotată cuviincios cu batic, dar nu şi cu partea de jos a fustei (aia dintre fund şi genunchi) şi două cetăţence mai în vârstă care se pupă şi se îmbrăţişează entuziast, că nu se mai văzuseră demult.

Acu'... pe mine nu mă dă cucernicia afară din casă. Da' observarea instantanee a contrastelor / contradicţiilor, da.


Înainte să mă întreb serios dacă nu-s la camera ascunsă, mă trezesc trasă de mânecă de cetăţeanul care ştie una şi "bună":

- Mami! Ăştia au wi-fi?
- Da. Da' nu de care crezi tu.... 

marți, 20 septembrie 2016

Întru nemurirea ursului de pluş



Cică iei un urs de pluş (pe care, ce oroare, eşti oricum pe punctul de a-l arunca), îl pufăi cu oarece vopsea, îl lipeşti binişor, prin presare, de una bucată coală hârtie de culoare închisă (eventual cu tot cu urechi)


şi ai... o poză!


(am oarece blasfemii pe limbă, mă abţin. cu greu)

Revenind la urs, nu e clar dacă mai scoţi vopseaua...  (cum ziceam, se presupune că nu mai contează)


marți, 13 septembrie 2016

Cum a eşuat "adopţia" motanului

 
- Bunica a zis  că mi-l dă mie pe M.!

M. este Motanul. Zis şi Meotanul, zis şi în multe alte feliuri (are o listă nesfârşită de porecle).
Adică acest magnific exponat:




- Da? Bine,
zic, deşi-mi vine cam greu să cred că s-ar despărţi Bunică-sa de companionul felin.
- Da! mă asigură, băţos, Muţunau.

Câteva zile mai târziu, vine erata:
- Auzi, tu i-ai zis că-i dai motanul?
- Da.
- Şi chiar i-l dai?

Nu c-aş avea ceva împotrivă, deşi M. lasă (inclusiv când e tuns) 5 metri cubi de blană pe secundă. Dar de când am constatat că el e mare şef numai la el acasă, iar în deplasare joacă după regulile locului, am concluzionat că am putea convieţui...

- Păi, de fapt, n-o să-l ia, că i-am zis că eu i-l dau, însă cine ia motanul trebuie să aibă grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-i cureţe tăviţa de nisip... Evident, Muţunau şi-a reconsiderat cererea.

Şi mai târziu, de data asta cu Muţunau:
- Deci, aveţi X bagaje plus motanul?
- Nu, M. nu mai vine.
- Nu ţi-l dă Bunică-ta?
- Ba da... dar eu cred că i-ar fi mai bine cu ea. Deci nu-l mai luăm... 


 Iată, zic, cum fugi elegant de responsabilitate.

luni, 12 septembrie 2016

... şcoală...


- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.

Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimental
ă, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 

Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.

 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 


I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 


- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 


Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 

Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...


vineri, 9 septembrie 2016

Teoria vacanţelor


Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).


La fel şi Barcelona.


Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...


Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)


Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).


Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).



 (sursa foto


Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

joi, 8 septembrie 2016

Lecturile lui Muţunau - Drăcuşorul cifrelor



(lecturile lui Muţunau, adică şi le citeşte el lui însuşi. Nu prea-ntreabă ce nu pricepe, nici nu caută-n dicţionar, da' mai lucrăm la detalii de-astea...)


Sunt ele mai multe, da' momentan avem o singură carte-n vizor.




Suficient de atractivă ca titlu cât să intereseze micul personaj zbanghiu, binişor echilibrată între text şi poze, cu poveste interesantă, cu matematică şi mai interesantă (de ce n-or preda-o cam la fel în manuale... nu poci pentru ca să ştiu), Drăcuşorul cifrelor e o lectură bună inclusiv pentru adulţi!
(da, şi pentru cei care detestau matematica)

Aştept cu interes volumul despre geometrie!


joi, 1 septembrie 2016

Cinefilo-bibliofilă: Coraline


Nu avem (deocamdată) cartea, am văzut însă filmul.
Uşor înspăimântător (mai ales genericul...) dar frumos - frumos cât să fie de văzut şi la 8 ani. Foarte captivant şi foarte ofertant în materie de discuţii ulterioare. 


Cartea (ediţii diferite):


Despre carte: 





Filmul:




Interviuri  cu Neil Gaiman








În lectura autorului:


Aspecte de la filmări: 



Oare strivesc oarecum corola de minuni a lumii când îi arăt copilului şi cum se filmează minunăţia? 
(musiu cam aşa a pretins, acum un an - doi, când ne uitam la un documentar despre magie)


miercuri, 31 august 2016

În care se dovedeşte (iar) ce fiinţă nasoală este Mamiţuni


Muţunau, la Bunica. Unde este, în mod tradiţional, puternic căutat în coarne & suflat în fund până zboară, da’ nu chiar non-stop.

Aşa că atunci când calcă puternic pe bec (îşi ascunde pasta de dinţi, refuză să se spele şi să-şi poarte gutiera) şi prin urmare se trezeşte lipsit de privilegiul de-a se mai holba la televizor, musiu răbufneşte:

- Eşti mai rea ca mami!!! 

Felicităm Bunica, aceasta este o mare realizare!

miercuri, 24 august 2016

Cum s-a făcut de n-a primit Crucea Roşie nişte haine de donat


- Auzi, unde sau cui dau eu nişte haine care nu-mi trebuie?
- De adult sau de copil?
- Ambele. Sunt curate, purtabile, dar nu le mai folosim - fie sunt vechi, fie demodate, fie avem destule. Pe unele le-am primit şi noi, la rândul nostru. 
- Ăăă.... erau ceva asociaţii... Da’ nişte oameni mai nevoiaşi nu ştii şi tu? Sau să le duci la ţară? 
- Nu mai am ţară, de când au vândut ai mei casa bătrânească. Şi e oricum departe. Caut ceva în Bucureşti. 
- Păi să căutăm pe net.

Îmi place ideea de-a dona haine (tribul din care cu onor fac parte cred că practica asta de pe vremea când nu erau de purtat decât frunze de smochin... ne putem lăuda cu haine de copii care au peste 30 de ani de purtare (infrecventă, ce-i drept) şi, ce să vezi, încă mai merg o tură) 

Îmi aduc aminte de halul în care nu-mi mai încăpeam în piele, copil fiind, când primeam vreo chestie mai deosebită. E drept, pe vremea aia opţiunile nu erau cine ştie ce variate...
Da’ ce tristă am fost când n-am mai încăput în tricoul cu ABBA... (dintr-un material sinistru, de care astăzi aş fugi urlând, dar care atunci era un fel de platină textilă....)

Când le dai, hainele-şi schimbă şi-şi recapătă valoarea... uneori peste evaluările iniţiale, pentru că li se-adaugă semnificaţia darului.

Aşa c-am privit cu ochi cât se poate de încărcaţi de nostalgie apreciativă povestea cu donatul.
Deci, cui dai haine? 

Avem aşa, la prima strigare gugălească (pe necunoscutelea, neavând nicio idee despre cine-s şi ce fac asociaţiile astea):

Paranteză: N-am nici cea mai vagă idee despre unde ajung hainele.
Sper că nu aici:



Deci, unde?

- Social XChange, care funcţionează pe principiul schimbului (donezi şi primeşti puncte pe care le poţi schimba pe altceva ce-ţi trebe). Interesant concept, adecvat comunităţilor fără posibilităţi. Povestea pare a fi derulată de consiliul local (sau măcar afiliată lui...)

- Împarte.ro - o comunitate care pare să-ncerce-a pune laolaltă doritori şi donatori. (poate şi reuşeşte, n-am informaţii despre cum se petrec lucrurile). Nu pare a fi locul în care dai un sac odată - cererile de donaţii sunt particulare.

- Atelierul de Zâmbete - care strânge haine şi materiale educaţionale pentru copiii aflaţi în Centrul de plasament Sf.Iosif din Bucureşti.  Nu e clar cum donezi haine (probabil mergi la ei?). E mai clar cum donezi cei 2% redirecţionabili şi cum poţi deveni voluntar. Bun şi aşa, dar nu e ce căutăm.

- Containerul milei - nu foarte inspirat intitulat, dar există, funcţionează, primeşte haine, iar cel puţin unul din paznicii de la Centrul Ceh e o persoană civilizată şi drăguţă.

- Ceva eveniment prin septembrieal Asociaţiei Social Activ

Crucea Roşie sector 6. Care zice că e uşor să faci bine.
Frumos, teoretic. 
Practic.... 
Acu’, înţeleg că nu-i cazul să-ţi asumi că primeşti toate împăduchirile pământului. E chiar recomandat să nu...
Beleaua e că din text (tâmpiţel redactat, oarecum în divorţ şi cu logica, şi cu limba română...) nu reiese profund negru pe alb (ci doar dacă ţii morţiş să zici că-i aşa...) că onor Crucea Roşie se ocupă de curăţare, dezinfecţie, etc, şi că tu donezi 6 lei pe kg pentru asta (dacă n-am cântar, ce fac, donez după ochi? cântărim acolo?). 
- Aşadar, cui le dai? 
- La Crucea Roşie ar fi nevoie să mă duc în timpul orelor de program, şi cu bani, aşteptându-mă, eventual, să nu fie primite pentru că nu le-am spălat la Nufarul? 
- Cred că le spală ei.... aşa ar fi logic.
- Neah. Unde ziceai că e Centrul Ceh?


(Mofturoşi tare, donatorii ăştia, după ce că dau şi ei trei batiste, acolo...)

Notă: Centrul Ceh habar n-are de acest text. Nu e scris în colaborare cu ei sau pentru ei. Pur şi simplu, din informaţiile disponibile la o primă căutare, opţiunea oferită la poarta lor a părut cea mai convenabilă. 


PS: Altă opţiune (netestată, via comentarii): lucrurigratis.ro. 
Drăguţă, dar, din nou, potrivită pentru cine are timp şi răbdare să posteze despre fiecare articol în parte. 

vineri, 19 august 2016

Sportive


Muţunau m-a anunţat, acu' vreo două săptămâni, că intenţionează să participe şi el la Olimpiadă.
În calitate de fotbalist. (cred că nu chiar anul ăsta... parcă zicea ceva de Tokio...)

'Mnealui consideră de la sine înţeles că din toamnă va fi înscris la fotbal. Mie mi se ridică periul pe ceafă când mă gândesc:

1. la drumurile pe care le-aş mai avea de făcut în plus, prin acest oraş minunat, ca să-l plimb pe musiu la fotbal...
2. la impresia mea mai mult decât proastă despre practicanţii acestui sport. (da, (şi) din media vine... mai am până să cred c-am dat peste vreun fotbalist inteligent... iar de suporteri mai bine nu mai zic nimic.)


Nu-mi plac manierele antrenorilor figuranto-danubiano-pontici, cu ifose de spartani amatori şi mari campioni nepremiaţi încă.

Nu cred că spiritul competitiv e o virtute. Dimpotrivă: sunt sigură că-i o prostie, şi-ncă una dramatic gonflată dincolo de orice proporţii rezonabile (în viaţa reală accentul cade, sau ar fi bine să cadă, pe colaborare, nu pe "dă să-ţi iau faţa, fraiere"; restul sunt pretexte, categoria "da' ce era să facem şi noi...").
Dacă nu poţi fără comparaţii, n-ai imaginaţie. (Inspiraţia e altă poveste).
(în caz că te buşesc protestele la lectură, dragă cetitoriule, adu-ţi aminte cât de mişto era când te-ntreba şi câinele portarului "tu cât ai luat la teză? da' Gigel? pfai..." mai ales când Gigel luase mai mult...da. am mai dat exemplul ăsta. şi intenţionez să-l repet pân' la receptarea sensului, la destinaţie...)

Nu-mi place accentul pe "nu e bine", cu ochi daţi peste cap când îndrăzneşti să indici că nu prea-nţelegi cum ar fi bine...
(aşa, ca idee, "nu e bine" nu imprimă nicio direcţie şi nicio acţiune. doar exteriorizează pretenţiile de arbitru, aerele de superioritate şi lipsa de răbdare / pricepere....)

Variantele de "motivare"  via intimidare, insulte ori violenţă de orice fel mă stârnesc teribil să răspund în aceeaşi limbă, folosindu-mă, fie şi doar demonstrativ, de-o tigaie de fontă.


Şi la majoritatea antrenorilor locali cam asta am văzut.

De ce-ar trebui să-mi dau copilul pe mâna cuiva ne-echilibrat emoţional (ca să nu zic neterminat...)? Şi să mai şi cotizez pentru asta?
A, ca să ajungă să câştige medalii întru satisfacţia Eroului Necunoscut Tip Putoare de Canapea?

Istoria cu sporturile practicate de Muţunau e următoarea:

- Pe la ilustra vârstă de 4 ani, Muţunau a fost dus la patinoar.
După o primă lună, am stabilit că mai venim. Nu de alta, dar junele părea să nu fie prea preocupat de propriul său echilibru şi intra din senin cu căpăţâna-n diverse "obstacole" cum ar fi uşa, dulapul, peretele...
Cu toate protestele dumisale (apărute doi ani mai tarziu), am perseverat. De ce? Pen' că onor antrenorimea se purta încurajator şi relativ civilizat. Da, se văd încă, pe la colţuri, tendinţele vehemente, da' oamenii şi le ponderează remarcabil.
(a propos, acum pare-a fi un moment bun de achiziţionat patine, cu precizarea că nu are sens să-nfiletezi copilul în patine de piele decât când e măcar la intermediari, dacă nu la avansaţi)



- Am încercat, la un moment dat, înot, unu-la-unu.
Antrenorul avea oarece probleme de disciplină (în sensul că întârzia sau nu venea....) şi, la un moment dat, am cedat nervos şi-am renunţat la ultimele două şedinţe din abonament, plătite, mare greşeală (că deja ar fi trebuit s-o văd venind...) în avans.


- De la 5 ani jumătate, musiu prestează escaladă.

La asta nu renunţăm decât dacă pleacă instructorul pe Marte.
Într-o vreme, Muţunau îl înnebunise de cap pe bietul om (nu mai asculta de nicio culoare, nicio indicaţie, nimic). Onor instructorul s-a prezentat cu dificilul studiu de caz la îndrumătorul de lucrare de dizertaţie şi, încet-încet, a scos-o la capăt.
Am căzut de acord (spre regretul instructorului, care-ar fi vrut şi el să aibă un premiant la activ) că mă cam doare la başcheţi de concursuri, şi că vreau să-i placă escalada copchilului, nu să devină motiv de plâns şi stres. (instructorul are însă libertatea să-l convingă pe Muţunau să participe din proprie iniţiativă, n-am interzis asta)


Cu patinajul o s-o-ncheiem, că şi-a atins scopul.
Junele nu mai intră atât de des cu capu'n gard, uneori se uită pe unde merge şi de stat pe picioarele proprii, cu patine cu tot, stă.
Nu se dă în vânt nici după antrenamente, nici după ideea de patinaj artistic, şi nu cred că lăsându-l să renunţe lipsesc patinajul de vreo stea...

Era un pic altă treabă dacă existau posibilităţi de antrenament pentru patinaj viteză - aici cred c-ar fi existat interes semnificativ din partea sportivului - şi de hochei nu mă ţine nervul (nici când mă gândesc la izbituri, nici când mă gândesc la costul echipamentului).

Beneficiul suplimentar scontat e că la iarnă vom avea  weekendurile libere pentru schi.... (cursurile de patinaj au fost şi vor fi în weekend).

Cu escalada sper să nu.

Nu cred că scap fără fotbal (cel puţin o vreme va dori să meargă). Nu-mi rămâne decât să caut antrenori normali la cap, preocupaţi de plăcerea jocului, nu de milităreală prostească.

Trag speranţe pe partea de înot şi mai am nişte vise de yoga şi aikido (care nu au cum se materializa simultan, că ziua are doar 24 de ore).


luni, 8 august 2016

Cu ce ne mai ocupăm noi





Muţunau? Se plimbă pe Rarău.

Mamiţuni? Şmotru.

(nu, nu vor exista poze cu această strict necesară activitate)

Păi, dacă nu mi-a plăcut cartea...

duminică, 8 mai 2016

Cinefile & nu numai


Mergem la Cartea Junglei.
3D, IMAX, ochelari, chestii (ocazie cu care ajung la concluzia c-aş vrea să văd, tot  IMAX, şi Alice în Ţara din Oglindă (sau cum or alege să-l traducă atunci când o s-apară). Prea psihedelic, de neratat.

Consultat în prealabil, Muţunau, desigur, zisese că nu vrea nicio carte a niciunei jungle, ce-i prostia aia. După aia, a uitat. Vai, ce supriză.




După film, Muţunau, extaziat, pretinde să-i şi citesc din Cărţile Junglei.
Na bine.



Evident, şi pe-astea le refuzase, de nenumărate ori. Acu's bune.

Vedem, pe sărite, şi desenul animat din 1967:


(trailerul e foarte... anii '60!)

Ajungem să vorbim despre Kipling, despre celelalte personaje din Cărţlle Junglei (foca albă Kotik şi mangusta Rikki-Tikki-Tavi), despre celelalte ecranizări, despre adaptarea cărţilor, despre diferenţele (uneori semnificative) dintre carte şi film, despre esenţializarea şi comprimarea acţiunii, şi despre vocile actorilor.

Şi vechi,



şi noi




Despre acest trailer n-am vorbit, m-am amuzat, momentan, numai eu:




Şi apoi, mulţumim ţie, o Zeiţă a Curiozităţii şi ţie, o, Zeule Youtube, iată ce bijuterie mai urmărim:


(habar n-aveam de existenţa filmului; există şi o variantă rusească, cu actori, pe care însă n-am studiat-o încă)

Mowgli, regret, dar Rikki-Tikki-Tavi te-a luat, ea e favorita.

Cireaşa cinefil-spoileritoro-blasfemică de pe tort:
- Mami, da’ dacă Hristos a înviat, Jon Snow a înviat, Akela când învie?

 

vineri, 6 mai 2016

Vând mofturi, calitatea I


Mofturile lui Muţunau sunt, din nou, record la hectar. Mai ales cele la mâncare.
(probabil, în curând se şi coc)

Ieri seară cere 2 tartine (pâine prăjită şi brânză de capră, varianta cu mărar).
Pâinea, proaspăt scoasă din cuptor.
- Nu e bună! Prea moale! Vreau prăjită!
Având în vedere că erau de reparat oarece deranjamente intestinale, na, hai...
După ronţăirea unei felii şi jumătate:
- E foarte bună, mai vreau! Mai faci, te rog?
Prima reacţie la a treia felie, sosită-n 5 minute sub nasul dumisale:
- Da’ nu mai pot....
A doua reacţie (matinală, de tip „povestea de a doua zi”) la a treia felie:
- A, nu, nu-mi place deloc!

Caut aparat de printat 3D care să poată printa mâncare. Altul decât marca proprie...

***
Tacticile sunt, şi ele, misterioase:
- Îţi mai dau roşii.
Povestea a început acum vreun an, dar nu s-a învechit. Niciun pic.
- Nu-mi plac!
Mă holbez năucă spre farfuria de unde-au dispărut, în timp record, 3 roşii. Feliate şi destinate lui, desigur. Sunt primele pe care le-a mâncat.
- Nu pricep. Pe astea le-ai mâncat.
- Pentru că nu-mi plac!

A mai durat încă un trimestru să aflu că musiu atacă primordial ingredientele detestabile, ca să scape de ele. Aşa, îşi lasă la final ronţăielile favorite! (Oare ce nu pricep?)
Recompensa întârziată, versiunea locală.
Buuun.

Inutil de precizat cam câte kile de roşii a balotat între timp.

Ce se întâmplă însă când, la momentul în care Muţunau şi-a lichidat roşiile, iar alt comesean încă mai are?
Muţunau se întinde şi mai ia. Evident, că doar lui nu-i plac.


***
Amânarea nu merge întotdeauna în direcţia dorită:
- Nu mai mănânc X!
(X poate fi, realmente, absolut orice. În seara aia era ultima porţie din nu-mai-ştiu-ce, iniţial pus pe masă pentru mine)
Evident (şi greeeşiiit), mă apuc să lichidez ce-a mai rămas, hliup, hliup...
A doua zi:
- Vreau X!
- Prea târziu. Calu’ fugise.

(Aceasta e sublima metaforă amploaiată pentru exprimarea directă, scurtă şi la obiect, dar nu lipsită de valenţe emoţionale profunde, a importantului construct de ireversibilitate. Alea iacta est-ul mamiţunic.)
Muţunau, indignat:
- Calul trebuia să mai stea!




***
Tot pe teme de deranjamente intestinale, explic metodele străvechi:
- Ştii, când eram eu copil şi aveam probleme de-astea, părinţii mei îmi dădeau să înghit sâmburi de măsline.
Muţunau nu poate/ nu vrea să înghită pastile. Nu întregi. Dacă nu le-ai ronţăit un pic, nu, nu, nu, nu vor aluneca pe gât!
Mai uşor aş trata (cu) un tigru.
În plus, sâmburii de măsline sunt culmea ororii. Cum să mesteci liniştit o măslinuţă grasă, presupus des-sâmburită, şi să te trezeşti cu dinţii temeinic şi scrâşnitor înţepeniţi în ... piatra aceea?

Drept care replica vine instant, cu tremurul de silă de rigoare:
 - Asta mi se pare complet lipsit de bun simţ!
 

marți, 26 aprilie 2016

Anatomie şi alcool



Ajunsă acasă, mă extrag (cam din mers) din budigăii din dotare.

Notă: lenjeria intimă se schimbă în intimitate.
Dacă eşti adult.
Dacă eşti Muţunau, lenjeria intimă se schimbă oriunde şi, până la poruncitoarele răgete mamiţuneşti („la rufe murdaaaareeee, înainte marş!” / „în maşina de spălat, nu pe lustră!”) se flutură apoteotic oriunde şi oricând.

Deci, cum ziceam, lenjeria intimă, în intimitate (care intimitate se obţine cu greu. şi cu răgete).

Da’n rest n-am vreo problemă să multităscuiesc, de-un par example defilând cu telefonu’ la ureche, în timp ce ţopăi să închei cu deghizarea în om serios. Fotomodel supraponderal de lycra, bumbac şi dantele (dantele mai rar, în ultima vreme... uh...).

- Ţi-am văzut fundul!

- Aşa. Şi, e tot ăla?
Pauză de gândire muţunautică.
- Ai un fund... robotic!
Hă? E de bine, sper...
- Cum adică?
- Un fund, aşa... ca de metal...
Mmm, metal, tare. 
Stima de sine, uhuuuu, cote înalte! Stratosferice, interplanetare, intergalactice, iuuuuupiiiiiiii!
- ... cu beculeţe, ca pomul de Crăciun!
Mmm.... nu. 

***

Nu avem gândaci. Rar se mai rătăceşte câte unul mic, via ţevi de apă.

Nu mai avem furnici. Au fost genocidate cam acum un an de Bunica, după vreo 3 săptămâni de vizite intense (şi teste nucleare aferente - anti-furnici, desigur). Cu ce? Habar n-am. Dar a luat-o-n foarte serios. Furnicile cred c-au murit de atac de cord. (au cord? hm... temă de cercetare).

În vară am avut şi purici (când a plecat pisica în vacanţă, cam în aceeaşi perioadă cu Muţunau, puricii au sărit pe mine, că dé, trebuia să trăiască şi ei, e şi ei oamini). 
Dar i-am dovedit. Cu levănţică şi lumânărele plutitoare. Parol. Ei, şi oarece înjurături, acolo... (de pe urmă cărora mi s-a sugerat să scriu o carte. cu poze).

Dar avem (din când în când...) bere. Şampon Radler, mai exact. Pe care, uneori, de oboseală, o mai vărs din cană.
- Cred că gândacilor le place berea!
Bine că eşti tu deştept. 


Asta e puţin. Ieri sear
ă am vrut, doar eu, un pahar de vin (ca tot omu'), şi azi dimineaţă am constatat (via confruntare plină de suspans cu paharu’ nemişcat din vitrină) c-am uitat să-mi torn...
Aşadar, din seria „beau ca să uit”, vinul Muscat are, în mod cert, şi efect placebo. 


sâmbătă, 23 aprilie 2016

Sclavagirea Muţunaului


De ceva timp Muţunaul s-a trezit oprimat implicat în tot felul de acţiuni domestice, de la spălarea vaselor (folosite de el) până la făcutul bagajelor, datul cu mopul şi, mai nou, spălatul rufelor.

- Ia, treci încoace să punem rufele la uscat.

Muţunau înşfacă teancul indicat de bulendre şi purcede spre balcon.
Terminăm toată povestea după care musiu îşi face grandios ieşirea din balcon:
- Să ştii că nu sunt menajerul tău!


Din capitolul „dacă doriţi să revedeţi...” deschid, peste vreo 3 ceasuri, discuţia despre protestele dumisale:
- Dacă-ţi aminteşti, erau hainele tale!
- Da. Şi până acum le-ai înşirat tu. Care-i problema?


miercuri, 6 aprilie 2016

Educaţia ... alternativă


Cum de destulă vreme am redevenit destul de slobodă la gură (când sunt în trafic, cel puţin, e regulă), avem în program următorul gen de evenimente:

Într-un (deocamdată prea rar) interludiu pietonal, mergem pe jos spre maşina lăsată departe-n parcare, că destul cu atâta trafic. Atentă la conferinţa de presă extrem de importantă pe care i-o ţineam din mers lui Muţunau, mă împiedic puţin de te miri ce (propriile picioare, probabil), taman când spuneam ce am de gând să fac eu pe viitor în preaimportanta situaţie X. 
Mă redresez un pic şi nu cad lată, da’ ţopăi un pic, stil Bălănel şi Miaunel.


Din dreapta jos se aude:
- Fac iooo... Faaac!
Hă?
Muţunau, de unde era până atunci potolito-cherubinic, îşi scoate faţa de Iggy Pop şi se-apucă de dat din mâini şi din picioare, stil electrocutat:
- Uatdăfaaaaac!!!
- Te-ai apucat de engleză?
- Îhi.
- N-ai început cu capitolul bun. Astea-s înjurături, intră-n program după ce-ţi iei permis de şofer.



Continuând pe aceeaşi linie şoferească, evit, la mustaţă, să mă împrietenesc cam tare, via coliziune, c-un coleg participant la trafic care, sătul de stat la coada de pe banda lui, virase înspre a mea fără să se asigure. Îmi exprim instant (şi de uz propriu, că omu’ n-avea cum s-audă, rămăsese deja mult în urmă) admiraţiunea faţă de el:
- Idiot intergalactic!
Muţunau, care de obicei nu se amestecă în disputele şofereşti, zice, pe un ton uimit:
- Uau, ăsta cred că e faimos! Acu’ ştie toată lumea de-aici cât de prost conduce!


Când am ajuns în final acasă, ne-am uitat la un filmuleţ. Cu cafteli, desigur, că doar ăsta-i contextul în care văz că trăim.
 (Am dat şi explicaţiile despre cum se filmează, de fapt, scenele, cum luptele-s de fapt, aproape de fiecare dată, un soi de dans bine exersat, etc)



Evident, Muţunau e acum fan Jackie Chan / Maestrul Beţivan. 

miercuri, 30 martie 2016

Exmatriculatul


Apel matinal de la cadrul didactic:
- Mama lu’ Muţunau, da’ Muţunau iar a pocnit un copil la şcoală!
 

Între noi fie vorba, nu ador cadrul didactic în chestiune.

Nu după ce am auzit-o spunând că ea ar vrea s-o iubească elevii (da’ ia-ţi, madam, un adult. sau mai mulţi. terapeut, gigolo, ambele) şi, de asemenea, să-i respecte autoritatea. Da’ aşa, din proprie iniţiativă, din bun simţ, de cum intră pe uşă, fără vreun demers din partea dumisale.

(Faptul că astea două se bat cap în cap nu pare s-o deranjeze la dialectică.)

Autoritatea se câştigă - cea pur ierarhică însă e o convenţie şi atât. Respecţi funcţia, dar nu persoana. 


Autoritatea relevantă şi respectată e cea dată de expertiză / experienţă, care se vede prin ghidaj. 

Respecţi experienţa, pe de o parte, când crezi că există. 

Respecţi persoana, pe de alta, prin ceea ce face concret, în relaţia cu tine, nu pentru ceea ce pretinde sau predică. Cu alte cuvinte, respecţi cadrul didactic în cadrul creat şi clar comunicat (rareori în afara cadrului, aia e dresură sau docilitate) şi asta când şi dacă ai încredere în ce face şi (semnificativ mai
puţin relevant) în ce zice.

Modelul clar de verificare a precizării de mai sus sunt grupurile de adulţi: în contexte puţin familiare, cu reguli neclare (sau clare, dar şi mai clar încălcate) sau percepute ca opresive (sau inutil restrictive) câţi adulţi sunt „cuminţi”?

Punând peste asta tendinţa copiiilor de-a explora, na, uite de ce e bine să tot repeţi că râdem, glumim, dar în incintă.... şi să-ţi mai temperezi aşteptările profund idealiste.
Laşi acas’ bagheta de zână.
Nu de alta, dar nu lucrezi cu elevi imaginari, ci cu copii reali, cu stări, mofturi şi suceli proprii.

Muţunau nu e la curent cu lipsa mea de admira
ţiune, dar cadrul didactic, m-aş mira să nu. Căci, dacă adoraţia e ce cauţi, îţi e extrem de clar când n-o ai. O simţi la venă. Ce venă, la mitocondrie!

Deci toate comunicările dintre noi au ... un „ton”. Subtil, desigur, căci dacă vrei adoraţie / acceptare, doar n-o să rişti dezaprobare. Dar ce la îndemână e să te foloseşti de orice detaliu legat de copil...


Aşadar, na poftim, epopeea scatoalcelor continuă. După urechelile şi păruielile de anul trecut (implicând, nota bene, alt cadru didactic), copchilul, silitor nevoie mare, a băgat la cap ce şi cum se face şi s-a apucat să împartă şi el, că, dă, dacă ăsta-i modelul...
Un an şi jumătate a fost, când şi când, victimă. Acu’ a sărit de partea cealaltă a baricadei...

Pe scurt, s-a gândit să-şi pocnească o colegă, în timp ce coborau pe scări, el în spatele ei. Fata nu i-a făcut nimic, nici pe scări, nici mai înainte, dar lui Muţunau i-a „venit” s-o altoiască, deci jap, una după cap.
Conferinţă de presă, acasă:
- Îţi interzic să mai dai în fete, acum sau vreodată, cu excepţia cazului în care eşti în legitimă apărare, respectiv în pericol de moarte din cauza persoanei respective! Clar???
- Clar....
- ... şi fără alte pocneli! Clar?
- Clar..
.

Îhî. Vezi să nu.
Clar ca noaptea, cum ar veni.

E drept, când s-a mai luat ulterior de-o alt
ă fată, respectiva îl ghiontise ea, perseverent, până când Muţunau s-a-ntors, a-mpins-o, ea s-a dezechilibrat şi el „s-a urcat pe gâtul meu”.
Fătuca a reclamat insistent la mama dumisale, mama în chestiune m-a abordat, şi, taman când propusesem să-i confruntăm pe împricinaţi  da’ nu stabilisem când, am dat nas în nas matinal, la şcoală...
şi-am pus-o ad-hoc de-o reconstituire...


Muţunau negase ferm agresiunea:
- Nu i-am făcut nimic! Ne înţelegem bine! Ne-am şi pupat!
Hă?
- Gogule, sigur n-ai împins-o şi-ai uitat, cum eşti tu, prins doar de ale tale?
- Eu cred că nu!
 

Eh. 

La reconstituire, nu prea m-am prins ce şi cum, victima povestea neclar, iar agresorul se zbătea intens în braţele mele, deloc dornic să participe la anchetă.
- Da’ cum s-a întâmplat? Erai întinsă pe jos? Era el pe măsuţă? Că, altfel, nu pricep cum şi s-ar fi putut urca pe gât.
- Eu îl necăjeam
(ghionturi), el mi-a spus să mă opresc, nu m-am oprit, şi el s-a întors, m-a împins, şi eu am căzut în genunchi, şi el s-a urcat pe gâtul meu.  


M-am încruntat, nepricepând, în continuare, cum te poţi urca pe gâtul cuiva. Poate... aşa?



Fătuca mi-a interpretat greşit apocaliptica strâmbătură şi s-a grăbit să adauge:
- Dar l-am iertat, acum suntem prieteni!

Na, desfă iţele...

Iar următoarele incidente semnalate de şcoală (care nu pare să ştie sau să nu-i pese de incidentul cu a doua fată) au fost cu R., unul dintre băieţi.

La o primă ciocnire, R. s-a-ntins peste Muţunau, care tocmai încerca să-şi escrocheze un alt coleg, dotat cu o bancnotă de 10 lei.
R. voia, după toate aparenţele şi mărturiile părţilor, să smulgă el banii.
Muţunau, negociator ghiontit, l-a împins pe R., care a căzut. Zbang, incident. (e drept, R. putea cădea peste măsuţe şi scaune, se putea lăsa cu consecinţe nasoale...)

La a doua, R. se ocupa cu turmentarea verbală a Muţunaului (n-am reţinut pe ce temă). Personajul agresat verbal a răbdat cât a răbdat, după care, sătul de insulte, jap, i-a şters o palmă peste ochi vorbitorului.

Ne-ntoarcem la adorabila discuţie cu adorabilul cadru didactic:

- Şi Muţunau şi F au şi făcut mizerie în baie, au împrăştiat toate şerveţelele şi au murdărit pereţii băii cu albastru....

 

Ăsta fiind cu totul alt episod. Da’ matale ce păzeai, dacă nu te superi? 

- Cum de au scăpat neobservaţi?  Că presupun că mâzgâlirea totală a băii a implicat ceva timp, nu două minute jumate...
- Păi nu avem cum să-i observăm pe toţi...
- Siguranţa elevilor, la şcoală, e în sarcina personalului şcolii. Cum plănuiţi să îi observaţi mai bine?
- Pornim de la ideea că respectă regulile. Chiar nu avem cum să-i controlăm mereu pe toţi.
 

Iuhuuu, imaginarul la putere. Copiii respectă regulile! Mmm, ce de-a porci zburau planat azi, pe sus...
- Nu vorbesc de control, vorbesc de monitorizare. Măcar să ştiţi cine unde e şi de cât timp. Acum s-au ţinut de boacăne. Dacă i se face unuia dintre ei rău, cât vă ia până observaţi?
- ...
- Nu e OK.
- Aş prefera să vorbim despre asta mai mult când ne vedem.
 

Sigur, dă-o cotită. Dacă tu crezi că-s mai suavă în persoană... 

- Când s-a întâmplat asta?
- Ieri s-a întâmplat asta, dar nu am apucat să sun, am avut foarte multă treabă... Dar acum, mai ales că l-a pocnit pe R., Muţunau va trebui să rămână trei zile acasă. 

Mai cu întârziere, c-a avut cadrul didactic treabă.
(Notă: la after-ul inclus în program, la aceeaşi şcoală, culmea, asistentele de după amiază au mereu timp să-mi spună sau să-mi dea bilet, în caz de boacăne. Da, da’ ele-s cu picioarele pe pam
ânt, nu aşa pătrunse de propria importanţă....) 
 

Şi aşa a ajuns Muţunau exmatriculat.
De ce?
Păi iei pericolul public din plan social. Şi-l trimiţi acasă, unde tre’ să se gândească la ce a făcut şi să regrete. Profund.

Îhî. Vezi să nu.
Muţunau a citit toată ziulica (toate ziulicile...), a stat echipat cum l-a tăiat capul (mai dezbrăcăţel, aşa...), a făcut toate mofturile posibile şi imposibile şi şi-a exasperat profund însoţitorii.

Nu, nu e un înger. Aureola cre’ c-a rămas, de mult, în crengile vreunui copac în care se căţăra... 

(e, mai curând, domnul Goe!)

Exmatricularea temporară (lăsând la o parte gravitatea, mai mult sau mai pu
ţin discutabilă, a incidentelor numărate pân’ la trei) e mai curând o pedeapsă pentru părinte. 
Nu are rol reglator - contravenientului i se adaugă, cel mult, o durere de başcheţi în plus...şi, mă tem, şi oarece energie distructivă suplimentară. 


Următoarele detenţii se lasă cu muncă silnică. 

În imaginarul meu, şi pentru copchil, şi pentru cadrul didactic.  

joi, 24 martie 2016

Angajamentul angajamentului mamei lui


- Uite, i le-am confiscat azi, ţi le dau ţie, îmi întinde A., asistenta de după amiază, oarece discuri megaimagice de sezon.

***
Pe repede-napoi, spre dimineaţa aceleiaşi zile:
- Sper că nu e nevoie să te buzunăresc şi că nu ai discuri la tine. Ştii că regula e că le poţi lua doar vineri....
- Nu,
n-am, minte senin pokeristul de pe bancheta din spate.

Mutra de poker era inutilă, dat fiind că eram captivată de traficul auto până peste urechile din dotate.

- Bine... merg pe mâna ta, de data asta.

Stăpânul mâinii în chestiune tocmai îşi achiziţionase, de câteva zile, din banii lui, da? micul mare biblioraft de discuri şi băgase-n atac de cord, via răcnet entuziast, un întreg magazin la vederea gestului darnic al casierei, care-l cadorisise suplimentar cu oarece discuri în plus.
Muţunau e vag răguşit (e posibil să fumeze Gitanes pe ascuns, asta dacă mi nu le-a ras în prealabil bunică-sa, tot pe ascuns - de ce am eu, nefumătoare, Gitanes este altă poveste, cu iz de nostalgii pariziene). Aşadar, când răcneşte entuziasto-gutural, cam sari de pe scaun, că decibelii nu lipsesc.

Mama stăpânului mâinii în chestiune tocmai a lansat programul naţional „mergem şi pe mâna ta”. Cu consecinţe care de care mai anecdotice, mă tem...

***
Ne-ntoarcem la momentul seral al încruntăturii mamiţunice de sprâncene.
- Cum era cu „nu, n-am”? Muţunau rânjeşte, semi-vinovat, semi-satisfăcut, şi ridică din umeri.
- Ia s-aud ce zici tu c-ar fi de făcut în această situaţie... şi să ştii că-s foarte dezamăgită c-ai minţit şi că n-ai respectat regula cu privire la ziua de vineri...

Pe Muţunau nu poa' să-l doară mai tare la başcheţi, da-i trage cu soluţia standard la căzutul în păcat:
- Îmi iau angajamentul că nu mai duc discuri la şcoală, decât vinerea, când avem voie...


Peste alte câteva minute de linişte, oftează şi zice:
- Şi-mi iau şi angajamentul c-o să-mi respect angajamentul!




miercuri, 23 martie 2016

Ora Pământului


Sâmbătă, anunţ Muţunaul-cel-(ne)obosit (şi veşnic verde) că vom sărbători Ora Pământului - cum altfel, stingând lumina.


Ecologistă, ecologistă, da’ senilă, am pornit de la ideea că lumina se stinge de pe la 19.00 (nu 20.30...), ceea ce a creat mari proteste muţunautice:
- Da’ eu nu vreau să stingem lumina! Da’ ce e aia „ora Pământului” şi de ce tre’ s-o sărbătorim noi?
- Păi, uite că e o ocazie de a mai economisi resurse.

 
Muţunau nu prea înţelegea cum ajută stinsu’ luminii, căci, nu-i aşa, electricitatea e un dat, cam ca soarele de pe cer... 


- Gogule (unul din noile nume de cod ale lui Muţunau), electricitatea nu curge din tavan, aşa, pentru obţinerea ei se cheltuie resurse. Resurse ale planetei. E adevărat că, faţă de alte chestii pe care le consumăm (cum ar fi benzină), obţinerea electricităţii poluează mai puţin, dar nu e lipsită de impact asupra Pământului.
- Dar eu nu vreau să stingem lumina, că nu vreau să mă culc!


Parlamentând noi aşa, zi de martie până-n seară, am constatat că mai aveam de sărbătorit cam jumătate de oră, că deja era 21.00...
- Hai! La culcare! Că oricum e cam ora de somn!
- Auzi, da’ tu nu poţi sărbători şi altcumva? Bei o bere, un vin, ceva? 


Na, mai scuză-te acum în faţa publicului spectator. Gura (ca şi ADN-ul) copchilului adevăr grăieşte. Ecologistă, ecologistă, da’ nu doar senilă, şi beţivă degrab
ă sărbăto-petrecăreaţă!!