Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....