Cum a eşuat "adopţia" motanului

 
- Bunica a zis  că mi-l dă mie pe M.!

M. este Motanul. Zis şi Meotanul, zis şi în multe alte feliuri (are o listă nesfârşită de porecle).
Adică acest magnific exponat:

- Da? Bine, zic, deşi-mi vine cam greu să cred că s-ar despărţi Bunică-sa de companionul felin.
- Da! mă asigură, băţos, Muţunau.

Câteva zile mai târziu, vine erata:
- Auzi, tu i-ai zis că-i dai motanul?
- Da.
- Şi chiar i-l dai?
Nu c-aş avea ceva împotrivă, deşi M. lasă (inclusiv când e tuns) 5 metri cubi de blană pe secundă. Dar de când am constatat că el e mare şef numai la el acasă, iar în deplasare joacă după regulile locului, am concluzionat că am putea convieţui...

- Păi, de fapt, n-o să-l ia, că i-am zis că eu i-l dau, însă cine ia motanul trebuie să aibă grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-i cureţe tăviţa de nisip... Evident, Muţunau şi-a reconsiderat cererea.

Şi mai târziu, de data asta cu Muţunau:
- Deci, aveţi X bagaje plus motanul?
- Nu, M. nu mai vine.
- Nu ţi-l dă Bunică-ta?
- Ba da... dar eu cred că i-ar fi mai bine cu ea. Deci nu-l mai luăm... 

 Iată, zic, cum fugi elegant de responsabilitate.