53 de motive pentru care viaţa-i cam naşpa când ai doar 2 ani

Preluat de pe Dr. Momma şi tradus ad libitum în carpato-danubiano-pontică.

Sunt obo.

Soarele e prea strălucitor.

E ceva naşpa-n cana mea.

Paiul ăsta e găurit.

Hârtia mea de colorat e boţită.

Frate-meu s-a uitat la mine.

Nu-mi găsesc piatra.

Mi s-a rupt băţul.

Nu mă pot juca în cuptor.

Nu-ncap în maşina de spălat vase.

Pe Netflix nu se dă Thomas.

Nu ştiu parola de la iPad-ul lu’ tata.

Mi-e foame.

Mi-am băgat prea multă mâncare-n gură.

Cineva m-a atins pe braţ.

Sunt prea mic.

Sunt prea mare.

Fac eu, pot face eu SINGUR TOTUL.

Am nevoie de ajutor.

Miroase ciudat.

În mâncarea mea e ceva verde.

Mama e la baie.

Nu ştiu cum să-mi scriu numele.

Am vărsat ceva.

Aspiratorul face prea mult zgomot.

Nu-mi pot căra toate jucăriile deodată.

Mi-am sfâşiat autocolantul.

Vreau carioca albastră.

Nu. Ailaltă cariocă albastră.

Cartea asta e prea grea.

Pe cămaşa mea e un fir de păr.

Vitaminele astea-s greţoase.

Nu-mi place salata. (nu c-aş fi-ncercat-o vreodată...)

Vreau să mănânc mâncare de căţel.

Mâţa îmi stă în cale. (asta merge şi la 30+....)

Ce dacă am purtat bluza asta 39 de zile la rând?

De la bluza aia mă mănâncă pielea.

Zăpada e rece.

De ce nu pot pune mâna pe lumânările de pe tortul de ziua mea?

Nu vreau s-o-mbrăţişez pe Bunica.

Papucul ăsta ar trebui să se potrivească pe oricare din picioarele mele.

Mi s-au udat şosetele când am sărit în baltă...

Îmi vine să mă scarpin la ceafă.

Mi s-a spart balonul!

Dar îngheţata E mâncare sănătoasă!

Piesa asta de puzzle Nu. Vrea. Să intre-n locul ăla! (ea fiind cu susu-n jos...)

Imaginaţia mea s-a dus la culcare.

Acu’ putem pleca?

Vreau să ţin eu cheile tale. (ce, numa’ tu să le scapi sub lift?)

Mi-am pocnit un deget de la picior!!!

Şi pe ăla de la celălalt picior!

Da’ nu pot să spun mulţumesc!

Frate-meu iar s-a uitat la mine.

 

 

Cu dedicaţie pentru Carla şi minunile ei.

Recapitulare, cu mofturi şi cărţi

Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură. Iar.

Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.

Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.

Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.


Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.

Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.


Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!


La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!



În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?

Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.

Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.

Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.

Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?



Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:

Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas

Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.

Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.

Ambele merită lectura.

Imagine & gând tembel & somn

Îngropată pân' la gât şi peste în bulendre (de dat, de spălat, de luat de / întins la uscat, de călcat, de-mpachetat, de vidat, de.. nu mai ştiu exact ce, de ceva), cărţi (de citit, de ordonat, de lipit, de recondiţionat, de înapoiat, de pus undeva), cumpărături (de sortat, de amplasat, de gătit, de mâncat) liste cu chestii de făcut şi nelipsitele jucării,

... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...

... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...

... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.

Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.

Somn uşor, deci.

Îngrijorări. Meschinării. Cercuri vicioase. Etc

De vreo două-trei zile, Muţunau anunţă că se duce să se culce, şi maaaare miiinuneeee, asta şi face.Azi însă a căzut lat mai devreme, după o sesiune instopabilă de plânsete cu sughiţuri. Tema declarată a fost o lovitură la picior (vânătaie; probabil şi întindere musculară; niciun semn vizibil de fractură).
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!

Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).

Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.

Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
 Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!

Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.

Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]

Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.

E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?

Când mama distruge

Experienţa maternităţii te transformă. Te tranfigurează. Poţi deveni un om mai bun, mai vesel, mai luminos... Te-nvaţă noi dimensiuni ale bucuriei şi ale fuziunii. Dă un sens nou vieţii tale. Te face să te apropii de ceilalţi.

Te-ajută să .... scâââârţţţ - ca la un disc stricat.

(pauză)

Unele dintre noi sunt încântate s-audă vorbele astea, pe care le pun pe seama experienţelor cu repere comune / asemănătoare. Altele se crispează la auzul / citirea unui astfel de discurs. Pentru că, pentru ele, maternitatea e mai curând un efort sinistru. Ori chiar o capcană din care ştiu sigur că nu mai pot scăpa.

Dincolo de scâââârţţţ... începe partea întunecată.

E obositor să fii mamă. Naşterea e cel mai mare stres fizic pe care-l poate parcurge un om obişnuit, şi nu vine singură - ci precedată de sarcină, care nici aia nu-i chiar floare la ureche, şi-apoi, e, pe post de cireaşă de pe tort, urmată de o lungă perioadă când nu prea dormi, pentru că ai program non-stop de deservit nevoile altcuiva - ceea ce e istovitor, epuizant, şi nu prea prezintă recompense imediate ori intrinseci.

E ceva pentru care nu te-a pregătit nimeni. Şi nici n-ar fi putut-o, integral, face... E surpriza perpetuă care-ţi solicită până dincolo de durere flexibilitatea proaspăt descoperită. Şi o fi dotată cu mici repere, dar nu prezintă finalităţi palpabile.

Nu vorbesc de perioada imediat următoare naşterii. Ci de ceea ce vine după ce euforia iniţială devine o amintire.

Ca să poţi savura maternitatea post-luna/perioada-de-miere-bebeluşească, ai nevoie fie de o situaţie de excepţie (din categoria copil care doarme / nu dă (excesiv de multe) bătăi de cap), fie de nervi de oţel, fie de o oglindă (fie de toate la un loc!). Nu vine de la sine. Nu mai vine, (în cazul fericit c-a făcut-o vreodată - pentru unele dintre noi, maternitatea e o sublimă; pentru altele, e îngrozitoare).

Cineva trebuie să te-ajute să te vezi în propriul rol nou, ca să-l poţi ajusta. Şi cineva-ul acela (fie că-i mereu o persoană ori, pe rând, mai multe) trebuie să fie benevolent. Suportiv. De ajutor. Dotat cu compasiune şi, de ce nu, cu o pereche disponibilă de mâini în plus.

Într-un mediu (perceput ca) opresiv, fie şi discret opresiv, încep să iasă la iveală tot felul de monştri.

Au şi de unde.
Nu venim dintr-o cultură cu prea mult bun simţ. Mai curând, e vorba de una oligofrenă, bazată pe scatoalce. Nu-s alea, e violenţa de orice fel - de la verbal până la exces fizic.

Perversitatea vine din faptul că pocneala e nu doar recomandată, ci asociată cu dragostea (dacă vrei să crească bine...) şi cu datoria (păi trebuie educat!).
Alta, menţionarea tradiţiei (păi eu aşa am crescut şi am ieşit bine) e de-un idiotism atât de grăitor încât mă-ntreb dacă mai merită taxat printr-un zăăăuuu? acid ori pur şi simplu pasat c-un aer de Pinochio, las-o jos, maestre, că măcăne.
Deci, monştri cât încape.

Când devenim părinţi, ajung subit la scadenţă poliţele tuturor aspectelor de proastă calitate din propria noastră educaţie. Şi nu e vorba numai de cele furnizate de părinţi - că doar există rude, bone, însoţitori temporari, educatoare, profesori.
Şi-s foarte greu gestionabile, chiar şi când ştii de ele şi ai ceva resurse şi maniere de-a le gestiona.

Dar când, indiferent de motive, nu ai?

Când ai copii mici, de vârste apropiate.
Când mai ai de îngrijit pe cineva.
Când suferi tu de vreo boală.
Când eşti, în cea mai mare parte a timpului, singură.
Când joci prea multe roluri, ori „deserveşti” prea mulţi oameni.
Când membrii familiei mai mult te-ncurcă decât te-ajută.
Când, deşi vrei să schimbi ceva, nu ştii cum.
Când eşti, oricum ai da-o, copleşită.

Nu iau apărarea celor care-şi bat copiii.
Pur şi simplu, nu mă simt în postura de-a arunca prima piatră.
Pentru că nu odată mi-am muşcat buzele.
Pentru că, după mine, verbalul bate la fel de tare, dacă nu şi mai şi, decât fizicul; nu-l bat, doar urlu la el nu e, din punctul meu de vedere, o disjuncţie; nu odată m-am dus în altă cameră să urlu (desigur, in petto) ori să dau cu palmele-n pereţi, a neputinţă momentană sau cu iz vag peren.

Ceea ce mă face să vreau să-nţeleg de ce. Trăiesc cu impresia că găsirea cauzei poate distruge răul. Sau, cel puţin, îl poate diminua în vreun fel. Pe principiul evit situaţia riscantă, evit / diminuez consecinţele neplăcute.


De ce există reflexul ăsta?
De ce nu apar mai multe alternative?
De ce se tocesc atât de uşor toate bunele intenţii? Ca să ajungă, suprinzător de repede, pe o pantă cu vedere spre iad?

Vizibil sau nu, un copil mic cere mult timp & înseamnă ameţitor de multă muncă. Motiv pentru care, când ţi se pare că-ţi mai dă, coarda se rupe. Când ţi se pare c-o face intenţionat, că repetă/recidivează, că de ce nu-nţelege odată, şi mai şi.

De aici până la a vedea copilul îmbrăcat cu haina tuturor relelor lumii nu e decât un pas.
Şi, în continuare, până la a construi un nou reflex nu e cale prea lungă. Pentru că fundaţia, nu-i aşa, există. Solidă, hrăpăreaţă, consumatoare.
E un bulgăre de zăpadă rece şi murdară care se tot amplifică distructiv.

Maternitatea e făcută, în bună măsură, din renunţări. Aşa cum sunt, de fapt, toate alegerile noastre. Pe verso. Pe reversul medaliei - cel la care, de obicei, nu prea apucăm a ne mai uita.
Dar, cu copil, medalia e titirez. Şi, câteodată, din jocurile ei de culori pare a se vedea numai negrul.

Nu asta e cel mai trist.
Ci faptul că, odată căzute-n făgaşurile astea, dăm tot mai departe, făcând viitoarele reconstrucţii grele şi dureroase, dacă nu imposibile.

Cu aer de descoperire majoră

Ieşirile cu Muţunau mă cam stresează. Nu neapărat vizibil, da' destul cât să se simtă pe dinăuntru.

Plătesc (concluzionam într-o altă sesiune de taclale), cu dobândă cocoşătoare, preţul educării copchilului în spiritul autonomiei, independenţei, auto-gestionării şi explorării. Cum partea cu stabilirea limitelor am cam sărit-o (prea erau multe de descoperit în jur...şi nici n-am senzaţia că, la nici 3 ani, realmente s-ar fi lipit ceva!), Muţunau funcţionează pe premisele unui univers înconjurător fascinant, infinit şi etern prietenos cu exploratorii, în care Mamiţuni are puteri magice, care-l feresc pe junior de orice 'ău (buşelile auto-cauzate nu se pun, desigur).
Localizarea spaţială automată e inclusă, fireşte. Nimic rău n-are loc. N-avem, deci, nicio grijă. Totul e (şi va continua să fie, cel puţin pân’ la intervenţiile disperatei de Mamiţuni, perfect)

De aici rezultă zbughelile perpetue - pornite logic, chit că, aparent, oarecum aleator (după părerea lui Muţunau) şi, sistematic, în cele mai proaste momente & circumstanţe posibile (după părerea lui Mamiţuni).

Am achiziţionat de la Ookee alarma de proximitate de care mi-a spus Carla. (mulţumesc înc-o dată).
Mi-a luat ceva timp să mă prind cum funcţionează. Cu instrucţiuni în mână, cu tot... (oboseala aferentă îşi spune neabătută cuvântul!).
La prima ieşire am descoperit, după cum era de aşteptat, c-am uitat dispozitivele acasă. Post-crisparea iniţială, am ridicat amuzată din umeri - scula e pentru maxim 8 metri, ceea ce, la viteza lui Muţunau, e-o nimica toată!
(o vom folosi însă pentru incintele aglomerate, unde un copil mic de statură se pierde (prea) repede din vedere).

Esenţialul e că spaţiile mari/ neîngrădite sunt problematice.

Există, fireşte, şi variantele de ieşire tip râdem, glumim, dar în incintă.
Separat de faptul că nu-mi vine să le dau curs în sezonul cald (dar o voi face imediat ce vine sezonul foarte cald), pe durata lor, dacă e să mă iau după experienţele anterioare, Muţunau îşi aduce subit da’ ferm aminte că 'mnealui e reprezentant plenipotenţiar al cooperativei Strică-Rupe-Sparge-Trânteşte-şi-Distruge.
Aşa încât Mamiţuni, volens-nolens, se dă de trei ori peste cap (şi-odată cu fundu’ de pământ, de nervi) ca să se transforme în Poliţaiul Universal.
(în caz că angajează SRI-ul, asta e, aş zice, experienţă aplicată semnificativă pentru postu’ de filor-specialist în ambuscade)
Apoi vine transformarea-n Plătitorul Integral. Pe care nu mai ştiu unde s-o-ncadrez.

Deci cam nasol.

Da. Pân’ la revelaţiile primei ieşiri într-o zonă oarecum pustie.

Brusc, copilul nu mai e stresant. Deşi o rupe de fugă şi mai şi (vede şi el că orizonturile s-au extins!), e vizibil. Iar lista de potenţiale pericole e mult mai scurtă. (da, bine, se poate împiedica în propriile picioare, da’ asta e deja-n meniul zilnic!)
Ceea ce ne-aduce o veste bună şi-una proastă. Aia proastă e că eventualele noastre vacanţe n-au cum să fie, cel puţin o vreme, normale. (adică staţiunile şi-n general locurile aglomerate (recte nu pustii!) se exclud).

Vestea bună adusă-n peisaj e că-s normală. Nu pisălogo-paranoico-stresantă - doar obosito-suprasolicitată, da' normală, trăitoare-ntr-un mediu care, am mai tot zis pe-aici, nu e deloc prietenos cu copiii (dimpotrivă!).
Mamă a unui copil curios, vioi şi (surpriză!) solicitant, perfect capabil să fenteze 4-5 adulţi dacă-şi pune-n cap să iasă, de pildă, din curte. Viitoare angajatoare de decatlonist.

Ceea ce, oricâte oftaturi momentane ar genera, e-n regulă.
Eu am avut parte de libertatea asta.
Trăiesc cu impresia c-a avut o importanţă hotărâtoare în dezvoltarea mea.
Ar fi păcat să nu-i pot furniza, mai departe, cadrul, pentru tânărul curios.

Muncă grea

Uraaaaa!!!! Muţunau a adormit de la 7 seara!!!!(culcat de paznicul de serviciu, desigur; căci în prezenţa mamiţunească acest lucru nu s-ar fi putut realiza decât, desigur, post primele sforăituri maternele, fie ele mimate au ba).

Deci am vacanţăăăăă!!!! Timp de spălat pe jos în baieeee!!! De spălat vaseeeee!!! De strâns de pe jos jucăriileeee!!! De umplut (pentru mâine, c-acu-i târziu, şi-n nocturnă nu dăm chiar concerte de-astea...) maşina de spălat bulendreeee!!!

Semnul suprem că m-am ţăcănit iremediabil - sar în sus de bucurie pentru că am timp de corvezile domestice. (nu cred că mă mai fac bine. tot ce pot face e să-mi iau o cămaşă de forţă cu imprimeuri chic).

Mda.
Zilele trecute-mi ziceam (în timp ce pe alt canal, sonor, îi răspundeam, ca de obicei, nu-mai-ştiu-ce Muţunaului-cel-etern-netăcătoriu) că taaare bine mai era pe vremea bebeluşiei. (da; daca mi-aş fi zis eu asta mie în anumite zile de-atunci... ar fi urmat un soi de auto-dafé).

Da, neştiinţa, temerile şi durerile (fizice) de-nceput la o parte, numa’ beneficii:

Unde puneai copilul, acolo stătea. Nu tu rupt de fugă, pierdut, chestii de-astea.
Adora mâncarea furnizată - care, lucru mare, venea gata gătită, cu proprietăţi terapeutice incluse - şi mai şi slăbeam fără să fac nimic! (visul vieţii mele...)
Zâmbea la toate replicile materne, fără să se-ncrunte mafiot şi să zbiere „nuuuu!!!!”
Te plimbai cu el pe unde voiai tu, spre deosebire de toţi boscheţii misterios decretaţi drept scopul nostru-n viaţă.
Pus în pat, seara, adormea (bine, poate după 5 minute de giugiuleală...da’ nu după 50!!!). Aveam măcar 2 ore libere.
... şamd.

Îmi amintesc distinct iluziile-mi rămase necontrazise, cum că, deşi acum (atunci, la 10 kile) e greu de dus, mai târziu, când va merge singur, va fi muuuult mai bine... (desigur, acum, când nu fug să-l scot din faţa maşinii/maşinilor, car 18 kile. Ce e drept, numai până la primul trosnet de disc intervertebral (al meu!), când am o scuză să-l dau jos şi să-i explic, cu cea mai sobră meclă din lume, că acu’ mergem pe jos, de mână, da? da, pentru următoarele 5 milisecunde).

Şi tocmai le-am mai dat o lovitură - pen’ că nici acum nu se termină. Îndată, încep înscrierile la diverse opţionale la care va mai şi trebui să ajungem. După grădi, peste vreo 3 ani, vine şcoala, vin temele, supravegherile, tot tacâmul. (deja mi s-a făcut părul măciucă auzind cam cum decurg înscrierile şi cam care-s pretenţiile şi fiţele la şcolile de stat; de-mi vine să pun de pe acum bani deoparte pentru versiunea privată... unde măcar (îmi imaginez!) ştiu că plătesc odată şi gata, nu de n-şpe mii de ori la fondul clasei, şi am ce cere (sper!) în schimbul banilor daţi).

Oare eu de-ale mele când o să mai am timp? De alea, de adult serios, de dat vreun examen, de-nvăţat vreo chestie nouă, utilă pe plan profesional... că de beri şi cârciumi nu cred c-o să-mi mai fie dor vreodată! (prea mi-ar lua din timpul (propriu) de somn!)

Din mormanu’ prezent de-ndatoriri domestice, se vede numai puţin loc, ici şi colo, pentru câte o mini-evadare. În rest, reguli de fier. Cu consecinţe de beton armat, la-ncalcare.

Muncă grea. Şi n-am decât unul...

Despre absenţă. Cea de lângă noi

Unul din principiile-n care cred cu tărie este ăl’ de zice că pe copii tre’ să-i ţii ocupaţi. Să le dai de lucru. Permanent. (cel puţin pân’ or fi ei în stare să-i facă singuri de lucru, preferabil într-un mod constructiv).

Da’ de la teorie la practică te mănâncă sfinţii. (stai, că asta era din alt proverb... in fine).

Întrebarea pentru care n-am răspuns este cum faci să le dai mereu de lucru.
(Imaginaţie? Desigur, ajută.
Atenţie şi anticiparea dorinţelor, mofturilor, oboselilor, momentelor tensionate? Bifă, şi asta.
Recuzită? Hm... practic, nu e nevoie de cine ştie ce. Din trei mutre şi-un chiot poţi face ditamai distracţia.)

Şi nu pot să dau răspuns pentru că toate astea cer, invariabil, fix ceea ce eu n-am: timp.

Sunt mama utilitară care-şi îmbracă junele încă adormit ca să-l poată duce la timp la grădinilă, înainte ca traficul să-mi dea peste cap toată ziua.

Sunt chiulangiţa care fuge apoi, spre seară, de la birou, sperând să nu treacă (prea mult) peste ora-limită de la susnumita instituţie copilească. (am încercat s-o lămuresc pe madam directoare că orarul meu se termină la 18.00 (9.00- 17.00 + 1 oră pauză de masă) şi că-mi cer scuze, dar nu ştiu (încă) să mă teleportez, însă asta n-a făcut-o să ţină oficial deschis până la 18.30...).

Sunt gospodina disperată care, acasă, se grăbeşte să-şi hrănească / schimbe / distreze / spele / culce copilul, în speranţa deşartă da’ recurentă a terminării tuturor treburilor...

Sunt purtătorul confuz a mai (prea?) multe pălării care, în afară de mămicit en-titre, mai are nişte roluri de jucat, de la manager de aprovizionare & menaj (nu a trois... e vorba doar de departamentul blide & mopuri!) până la cele legate de propria persoană şi loc de muncă. Loc care, desigur, nu rămâne numai la muncă, uneori mai vine şi acasă...

Sunt personajul vulnerabil la schimbări, care e dat rapid peste cap de orice nu e-n program: de la o noapte nedormită până la orice boli proprii...

Sunt o figură, de cele mai multe ori, scurt pe doi, hăituită.
La fel ca prea multe alte mame.

Muţunau e oricum copilul confiscător şi vehement care te pretinde integral, non stop.
Cândva, adormea singur, via muzică. Perioadă-ncheiată. (suspine & oftaturi intense pe fundal)
Cândva, se juca singur zeci de minute-n şir. Mais ou sont les neiges d’anţărţ...

Solicitant a fost dintotdeauna. (aproape-am plâns lângă fetiţa unei prietene, la 15 minute după ce le intrasem în casă. A. era cuminte! Şi nedistrugăreaţă! Şi ascultătoare!)

Dar, din categoria „cum să nu te comporţi lângă copii decât dacâ vrei să-i distrugi”, de când onor Bunica, trăitoare strict via comentat, l-a obişnuit să fie întrerupt la fiecare 5 minute (fie că joaca lui provoca dezastre, fie că nu), Muţunau asta face: întrerupe şi el. Orice.
Nu, n-are legătură cu cantitatea de atenţie directă (substanţială & constantă) care i se acordă. Pur şi simplu, după nişte luni de pisălogeală sistematic manifestată, copilul a-nţeles că aşa se face. aşa e normal, aşa trebuie, iar eu n-am găsit, de atunci, nici vreo metodă eficientă de descurajare, nici modelul de substituire pozitivă)
A se adăuga şi curiozitatea întrebăreaţă de sezon... şi reiese kilul de amfetamine pe care-ar trebui să-l posede-n venă oricine pretinde că-i ţine cu succes piept, , 24/24, unui curios de la grupa mică.

Deci, oboseala se strânge. Ceea ce, odată, diminuează (cantitativ şi calitativ) capacitatea de reacţie promptă la solicitarile infatigabile ale copilului şi, pe de altă parte, întârzie semnificativ toate „administrativele”. Materia primă pentru bulgărele de zăpadă al oboselii e, toată, aici.

Reţeta perfectă pentru mama absentă - care e, şi nu e acolo. Şi, implicit, pentru multele dezastre subiacente, ulterioare.

Eu cred că (pentru copii) asta e, dintre toate, cea mai mare şi mai profundă sursă de derută.
Cea care-i va face, şi acum, şi-n viitor, să caute şi să tot caute, în delir, reconfirmări, la cel mai mic semn de respingere. Din partea oricui.

Pentru că absenţa-cea-de-lângă-noi asta înseamnă, pentru ei, neiubire. Aşa se traduce. Se simte ca un refuz pe toată linia. Şi e atât de dureros, că lasă urme pentru toată viaţa.

Oricum ai da-o, poziţiile părţilor nu-s complet armonizabile. Cel puţin nu-n momentul în care nu dispui de suficiente resurse cărora să le delegi graţios parte din muncile tale.
(în calitate de invadată-n baie, sistematic, la fiecare duş, mai afirm că ... nu le poţi oricum delega chiar pe toate!)
Oricum ai da-o, nu poţi decât să speri că vei răni cât mai puţin.
Când nu eşti doar la dispoziţia lor, non-stop, (şi nu ai cum să fii...) asta lasă urme.

Da, există soluţii. De la timp dedicat pân’ la vorbit, explicat, captivat de/via alte persoane, etc.
Dar, privite-ntr-o lumină mai critică, toate-s paleative...

Ăsta-i motivul pentru care-mi doresc ca mâine să nu mai uit să joc la Loto. Şi să am, în programul de socializare şi culturalizare duminicală, şi timp s-o fac.
Poate, mai ştii, câştig. Şi scap de grijile absenţei.

În căutarea calmului pierdut

(era să scriu calului. dar n-avem.)

ridici din umeri la gândul că iar te-ai trezit târziu pentru că, sâc, te-ai trezit înaintea lui!
şi se dovedeşte bine dispus, şi cooperant, şi apuci să faci ghiozdanele înainte ca puşlămăluţa veselă să se dea jos din pat
şi, minunea minuniloooor! să se ceară la toaletă  (din proprie iniţiativă!)
unde chiar să şi facă un pipi
uraleeee!

drumul e liber pentru că deja e ora 10
la grădiniţă n-au apucat încă să mănânce gustarea
(deci o prinde)
toată lumea pare năucită de schimbarea de oră

pe drum pe birou, pe alt drum decât cel ocolit-dar-de-obicei-mai-liber
dai peste un tip care-arată pe jumătate a Vincent Perez, pe jumătate a Hugh Laurie şi pe jumătate a un actor american despre care nu mai ştii decât că l-ai văzut în rolul unui personaj fumător, belicos şi aparent relativ dement
un bărbat şi jumătate, ce mai
de fapt e un tip subţirel, de o vârstă incertă
şi ce te-atrage fix la el e, pe lângă silueta longilină, faptul că pare incredibil de relaxat

şi-ţi aduci aminte de o imagine de-astă primăvară (sau toamnă)
cu o siluetă subţire, cu pălăriuţă cu moţ, pe bicicletă
cărând pe portbagaj un ursuleţ
ce haios, copil atât de mare îşi mai duce după el ursuleţul?
dar (vezi când treci prin dreptul bicicletei) nu e copil
e mami
copilul e pe scaunul lui, între mamă şi ghidon
iar ursul alb (alb? parcă) şi foarte iubit pe portbagaj

şi când revii în prezent, ocolind la timp gropanul din faţă, îţi dai seama că totul e, din pricina luminii, foarte cinematic
sau are un aer de carte poştală
color
color pastel
nu sepia

peste alte câteva străduţe îţi zâmbeşte un puşti cu glugă
şi aer de cavaler medieval
sau de student
vizibil surprins de culoarea ta de păr
nouă
experimentală
creaţie proprie (involuntară, dar cine să le mai numere...)
vizibilă, precum zidul chinezesc, din Lună

oraşul ăsta n-ar fi chiar urât
dacă i-am lăsa clădirile să respire
şi copacii în viaţă
şi l-am scăpa de recoltele de gunoaie de pe terenurile virane încă neîmbâcsite vizibil şi manifest de cine ştie ce speranţe de bani grei făcuţi iute
şi tocaţi şi mai iute
& aiurea

e liber
ajung uluitor de repede la birou
uau, oare-am descoperit teleportarea?
sau vreun clivaj spaţiu-timp?

când e liber în trafic, pot să respir
diseară parc-ar merge o tartă cu zmeură
că tot ieşim în oraş să luăm lut pentru modelaj
(ultima găselniţă maternă....)

Pe pilot automat

auzi-l trezeşte-te du-te şi adu lapte cald e p'ea cald v’eau mai ’iece adu din nou lapte
eşti ud? nu, nu sunt ud. nu, eşti foarte ud!

e fleaşcă şi demultişor, nu aşa

schimbă-l spală-l pe dinţi ce bine că azi stă, e cuminte, vezi dacă a dormit bine? se clăteşte chiar şi cu apă de gură (de-aia din plante, de la DM) schimbă-l îmbracă-l lasă-l să ţopăie în pat pregăteşte-i granulele fereşte-te la timp din calea băţului cu care vine să te altoiască

ah, prea târziu
mulţumeşte-i printre dinţi şi-n contumacie Stimatei Bunici pentru expunerile teveristice la prinţul Jumong sau cum s-o fi chemând serialul ăla coreean din care copilul a înţeles că e cazul să-ţi iei sabia şi să te-apuci de bătut
evident, începând cu persoana cea mai apropiată, mami
ce contează că n-avem sabie
improvizăm

dă-i granulele
pune orez la fiert
fă duş
cu uşa deschisă pentru că falnicul jucător cu plastilină a decis că nu v’ea să se joace cu plastilină, deşi o ceruse imperios cu 3 minute înainte şi te-ai urcat pe dulap să i-o dai
v'ea să ştie unde eşti
prin a şti înţelegându-se să te vadă în fiecare a doua secundă
şi cu vizite la fiecare 30 de clipiri pentru că poate nu ştii bine cifrele de la ceasul puzzle şi trebuie să-ţi fie prezentate, bucată cu bucată, rând pe rând, în timp ce te piepteni-dai-cu-balsam-scub-clăteşti-pui-mască-de-păr-dai-cu-cremă gândindu-te intimitatea presupusă a camerei de baie

şi la cele câteva respiraţii liniştite de care ai nevoie
zilnic
şi pe care nu le-ai mai prins de (aproape) nişte săptămâni bune

dă-te jos din cadă pe jumătate săpunită şi aspiră-i nasul la care a făcut ditamai lumânările de botez
clăteşte agregatu’ şi bucură-te că s-a mai diminuat producţia de secreţii nazale
pe urmă albeşte-te la faţă când îl auzi tuşind
o să se vindece oare până dă bacul?

fă-i spanac ca să aibă la ce se uita cu dispreţ când e gata
apucă-te de făcut ciuperci cu smântână, asta sigur mănâncă, măcar o dată
şi salată
din care o să tot fure preţ de 40 de minute timp în care nu-i tace gura nicio secundă şi preocupările majore sunt nu se mai ştie care felinare, tot felul de chestii denumite generic şi evident neclar dar vehement „asta”
dă-i kefir
şi tocmai când te bucurai că mănâncă descoperă că s-a decorat intens pe haine şi că pe jos ai o mare albă la care, de data asta, se uită cu dispreţ pisicile

când ştergi kefirul extinde-te pentru că mai ai de şters şi apa minerală din sticla căreia i-a scos dopul şi apoi i-a dat un şut
gândeşte-te să-ţi pui pe uşă o siglă gen discovery channel
căci tocmai ai descoperit o provizie apreciabilă de măsline depozitate sub masă
pentru că n-a vrut tacâm, şi i-au scăpat printre degete
spre, de data asta, încântarea vădită a pisicilor, mai ales a persanei
şi, după estimativ vreo trei minute, ai mai descoperit că dăduseşi drumul la aragaz, dar fără să-i dai şi flacăra

cât de razna poţi să fii?
ohoooo

afară bate prea tare vântul
şi el refuză să meargă pe jos când e vânt, vrea în braţe
şi are 18 kile, nu-l mai poţi duce
deci, ghinion

pune-l tardiv la culcare de prânz ştiind că e prea târziu şi că se va trezi la 7 şi că nu se va mai culca până la 11 dar ai de ales între a nu te mai înţelege deloc cu el acum şi a avea un partener ceva mai cooperant dar nu cu mult mai pe seară

termină ciupercile în care n-ai pus clasicul sos bechamel, ci unul inventat, format din orez fiert blenderit cu lapte, iaurt şi smântână
plus porumb
fă şi orez cu lapte, că ai cam exagerat cu orezul pus la fiert
şi ai cât pentru două batalioane

respiră
bea un chai rece

dormi şi tu o oră
după care auzi-l trezeşte-te de data asta nu vrea lapte
eşti ud? nu, nu sunt ud. nu, eşti foarte ud!
logic
iar
m-am săturat de chiloţi absorbanţi şi de ostentaţia cu care refuză să ia măcar în calcul mersul la toaletă
lasă că vine vara şi-n vacanţă sub înalta oblăduire a Micului Urecheat vom învăţa cum e cu mersul la toaletă în natură
ceea ce va ridica o problemă la întoarcere pentru că noi nu avem ghivece
dar în definitiv avem tăviţele pisicilor

unde era cartea aia în care găsisem un joc interesant?
maaaami, unde eşti?
m-am săturat de anxietatea de separaţie
crezusem c-am scăpat de ea, uite că nu

aspiră-i nasul schimbă-l ceartă-te cu el pe nu se ştie care teme dar ce mai contează
răspunde la şapte mii de de-ce-uri
prinde-te tardiv care din ele-s la mişto şi întoarce-le
cântă până te doare gura
contemplă-ţi propriile situaţii similare din copilărie
oftează
iar
(nu ajută)

negociază jucatul cu apă
după ce în sufragerie nu făcuse decât să urle că vrea să se joace fix cu piesele pe care aţi căzut de acord, cu 3 minute înainte, că le strângeţi
după ce în dormitor aruncase pe jos de-a valma rufele proaspăt strânse de pe sârmă şi împăturite

înjură printre dinţi pentru că apa caldă, pesemne recent oprită, vine mizerabilo-ruginie
doreşte-ţi să-i dai cu capul de perete pe ăia de la apa nova, primărie, termoficare, conducte, administraţia blocului, simultan
sau eventual cap în cap şi apoi de perete,
detalii
mormăie chestii gen m-am săturat de bantustanul ăsta
şi de trăitul sub semnul precarităţii
din toate punctele de vedere
şi dă-ţi seama că e degeaba
pentru moment


termină de făcut metrul cub de salată început de dimineaţă
adu-ţi aminte că azi e a cincea zi în care nu faci sucul de portocale din portocalele luate acum o săptămână
zgârie-te pe ochi că e unu noaptea pe stil nou şi el tot nu doarme
zi merçi c-a stins suflând lumânărica de la candela de aromoterapie
ar fi putut folosi una din şosetele pe care şi le-a scos pentru a şaptea mia oară din picioare

şi mâine e o nouă zi
în care, pentru variaţie, vei face fix aceleaşi lucruri
doar că şi cu adulţi

cum se chema episodul ăla din „zona crepusculară”, parcă, sau în fine, ceva serial american asemănător, cu episoade pe teme similare, dar fără fir epic comun
în care o mamă americancă de suburbie
de prin anii 50
în plin rezbel rece
(amănunt important!)
total sufocată de familia ei nesimţit de solicitantă (nişte insuportabili)
găseşte nu’ş ce chestie care-i permite să oprească timpul în loc?
pentru toată lumea, mai puţin pentru ea
drept care mai apucă să respire
şi viaţa i se pare mai roz
dar iată că vine bomba
lansată, desigur, din uniunea sovietică
şi filmuleţul se termină cu ezitarea ei: să lase pentru totdeauna timpul oprit (căci apucase din reflex să apese pe buton) şi să se condamne la singurătate sau să lase racheta să cadă peste ei toţi?

cred că juca Goldie Hawn
dar s-ar putea să mă înşel
l-am văzut demult şi parcă nu apare prin lista ei de filme

da. o bere nefiltrată şi un somn bun ar trebui să mai schimbe perspectiva
acum seamănă prea tare cu partea întunecată a statutului de părinte-om-orchestră

În disperare de cauză... şi directivă...

... dat fiind că răceala/tusea lui Muţunau nu se dă dusă, am apelat la tot felul de chestii.

Precizare: mă pricep un pic la doftoriceli. Şi la de-alea standard, cu medicamente înregistrate, substanţe active, forme farmaceutice, etc, şi la leacuri babeşti.  Aşa, pe post de sanitar priceput amator (şi-n timpul liber ajutor de câine lup). Dar runda asta m-a depăşit. Am aruncat prosopul. Adică m-am împăcat cu ideea că balaurul ăsta e mai mare decât credeam.
Mâine mergem la recoltat analize, ca să ştiu, măcar acum, cu ce mă bat.


Între timp:

- am cumpărat cam un kil de remedii homeopate unitare, aşa, versus directiva de 1 aprilie (cea referitoare la intrarea in vigoare a THMPD) - doamnele de la Help Net-ul din Amzei au leşinat instant când Muţunau a părut să citească numele a două medicamente, drept care au sărit rapid cu un scaun mic pe care omuleţul a putut şedea să-şi dea aere (evident, nu citeşte, pur şi simplu a recunoscut cutiile).
Ceea ce nu le-a împiedicat, desigur, să rotunjească verbal suma de plată şi să-şi reţină restul firfiricist.

- am apelat la ajutoru' nepreţuit al buiotei-mâţă (luată demuhuhuult, la impuls, dintr-un magazin Etam).

- am înfundat pe gâtul Muţunaului aparent faimosul ceai de scorţişoară cu miere (oarecum inutil, pen’ că tusea n-a dispărut).

- am băgat aromoterapie cu cimbru (acum mă simt parte integrantă a unei ciorbe de fasole cu afumătură, căci cam aşa miroase); se pregăteşte eucaliptul.

- am pus lampa din cristal de sare.

- îmi bat intens capul cu nebulizatorul. (greu de acceptat...)


O precizare referitoare la remediile homeopate: da, ştiu că-s apă de ploaie, da, ştiu că nen-tu Hahnemann n-(ar) avea, conform standardelor de azi, chiar toţi boii acasă.

Ştiu că homeopatia e foarte contestată, că a apărut ca reacţie la o medicină vecină cu măcelăria, ceea ce teoretic nu mai e de actualitate, că n-are suficient de multe studii suficient de bune în spate, că e absconsă, vecină cu magia (chiar au curte comună...), că uneori pare să nu mai aibă nicio logică, că dezvoltarea (ei) actuală n-a păstrat integral principiile iniţiale...

Mai ştiu că faimosul Oscillo nu-mi face absolut nimic, oricât i-aş ajusta administrarea.
Dar Paragrippe mă scoală din morţi.
Aşa că, placebo-ne-placebo, eu vreau să mai am de unde să le cumpăr.

Pentru plantele medicinale, în mod egoist, nu-mi fac atâtea griji. Momentan, am de unde le culege personal.
Şi cred sincer că se va găsi o cale de evitare a scoaterii lor de pe rafturi. Mai precis, cred că se vor vine în continuare, dar fără menţiunile terapeutice. Care, nu-i aşa, ar putea fi incluse discret în cărticele disponibile drept cadou.
Da' tot am semnat petiţia, pen’ că nu mi se pare corect ce se-ntâmplă.

Chiar presupunând că-n spatele directivei (veche din 2004!) sunt intenţii principialmente bune (mă roooog), tot e făcută cu picioarele. Iar pe mine făcutul cu picioarele de orice mă scoate din pepeni.

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

Empatie şi măsea

Când, din vreun variu motiv, plânge de-adevăratelea, Muţunau cere „un pic de apă”.

Zilele trecute, când i-a şters una (cam din greşeală...) stimatei sale bunici, s-a văzut confruntat cu plânsul altcuiva (surprinzător de bine mimat!).
Reacţie:
- Bunico, v’ei un pic de apă?


Cu o altă ocazie, vizitând noi Decathlon-ul cel trambulinat, am achiziţionat oarece cilindru buretoso-plasticos (am aflat apoi că se foloseşte la înot). Evident, acasă produsu’ este folosit în alte varii feliuri.
- Mami, te mai doa’ie măseaua? întreabă Muţunau în vreme ce mă altoieşte decisiv cu noua jucărie.



Cu puţin noroc, măseaua în chestiune (în care aveam uneori impresia că am un şoarec nervos, dotat c-un picamer) este momentan tratată.
Sub plomba veche de 8 luni se aflau, nu neapărat în această ordine, o minunată necroză (horror), o posibilă-încă-neconfirmată-fractură de rădăcină (dacă necroza e (mai) clar cum a ajuns acolo, presupusa fractură, care la fel de bine ar putea fi o neaşteptată a cincea rădăcină, cică nu prea...) şi o cameră pulpară de o formă bizară (după standardele cabinetului respectiv).
Cum nu-s destul de documentată-n materie stomato, am decis că-i mai simplu să pretind că molarii mei sunt nişte monumente ale naturii, şi c-aştept cu interes să-i văz explicaţi 3D la Discovery. Eventual, fără să fie nevoie să-i donez.

Naşterea fără anestezie a fost o mică glumă (de vară!) faţă de măseaua asta.

Aveam de gând să scriu despre altceva

Despre nu! nu! nu!, despre cum caut bon(ă) decatlonist(ă) (pentru că numai o asemenea calificare ne-ar asigura că bona(ul) ar putea face faţă energiei micului cetăţean!), despre cum mi-am făcut unghiile roşii (într-un acces de dilimandreală, desigur), şi acu’ tot mereu mi se pare că am plastilină pe deşte, despre două dintre cărţile lui Alexander McCall Smith (minunate), despre The Kings Speech, despre limonada mamiţunească (e la mijloc o nouă aplecare simandicoasă spre bucătăreală), despre cum nu prea ai unde merge prin urbe cu copil/copii sub doi ani, despre, despre, despre...


Evident, m-am trezit cu un cu totul alt subiect. Nu tocmai vesel şi nu tocmai liber de îngrijorări.

Preambul:
Dintr-un variu motiv, la grădi se schimbă o educatoare. Care educatoare, dintr-un alt variu motiv, nu aude dar le potriveşte şi-l înştiinţează pe Muţunau c-a venit să-l ia Bunicul.
Copilul, evident, intră în fibrilaţii. Insesizabile pentru cine nu-l ştie bine, scrise cu litere mari pentru toţi cei obişnuiţi deja cu el.

Educatoarei noi şi suprinse i se explică de ce nu poate veni Bunicul. Evident, fătuca se învineţeşte la faţă şi nu mai ştie cum să se scuze mai bine.
Desigur, Muţunau face ca toate animalele până acasă şi nu numai.

Urmează relatarea poveştii (adevărate şi aparent liniştitoare) cu Bunicul venit-surpriză, demult, să-şi întâmpine nepotul proaspăt adus de la maternitate, şi relatarea-tampon referitoare la Bunicul aflat acum în cer, de unde ne veghează pe toţi. Relatare în care e ceva mai dificil de integrat partea, ştiută din proprie experienţă, cu „Bunicul e la cimitir” - dar, pentru doi ani jumate, nu imposibil.


- Nu, nu, nu! răcneşte protestatar Muţunau (care, mai nou, în zilele de proastă dispoziţie, cu asta-şi începe inclusiv răspunsul la „Bună dimineaţa!”). Mami, du-te în cer!

Sună sinistru, da’ nu e. Dat fiind că unul din principiile călăuzitoare în momentele de derută copilească este „pune întrebări”, aflăm că intenţia din spate era alta.

- Da’ ce crezi tu că trebuie să fac în cer?
- Să vo’beşti cu Bunicu’!
- Şi ce să-i spun, mami?
- Să coboa’ie aici, jos, la noi!


Spre seară, l-am mai împăcat cu chestiuni practice, la îndemână.
Dar suntem departe de-a putea rezolva/linişti situaţia...

Lucruri care m-au scos din sărite (II)

Şi mă mai scot.
E vorba de mine. Uşor trosnită cu bere, îmi pot permite să-mi spun lucruri - poate aşa le-oi da drumul să plece şi-am să scap (uşor) de ele.
Vezi să nu, da’ hai să-ncepem.


Mă-nervează (la mine) incapacitatea prelungită de a mă adapta. În anumite privinţe, sunt de o inflexibilitate uimitoare. Evident, absolut (& oarecum abominabil) tembelă.

Exemplu: Conduc zilnic din ’98. Nici până-n ziua de azi nu m-am adaptat buimăcelilor din traficul post-yuppieeeeee!-toată-lumea-are-maşină. Şi sunt nişte ani. După capul meu, ar trebui să se circule normal!!! Ce-i porcăria asta?

Pe scurt, ca să trecem la subect pân’ nu se gată weißbier-u’, şi-mi revin, deşi lucrez full time de 12 luni, şi-nainte de asta am avut pauză vreun an jumate’, nu mi-am băgat minţile-n cap şi-mi imaginez c-o să-mi iau de lucru acasă. Şi c-o să şi lucrez! (bun glum)

Nu se întâmplă.

Toată stima pentru cine poate. Mie nu-mi iese. Şi m-am convins că n-are rost să mai încerc. (poate peste n ani? deeeesiiiguuuur!) Problema e că momentan m-am convins doar pe mine.



Mă mai umple de spume incapacitatea-mi (tot eternel prolongată) de a schimba vitezele. La muncă funcţionezi într-un fel. Acasă, eşti pe altă lungime de undă. Ar trebui...

E, mie nu prea-mi iese translaţia. Schimbarea de viteze. Nu e deloc lină. Când intru acasă, parc-aş da cu capu’ de-un zid. Toate planurile pentru seară se duc ... de suflet, indiferent dacă-s împinse de Muţunau sau nu. Pur şi simplu mă blochez. Decompensare? Poate. Da'i acolo. Mare. Grea. Bleaah.



Mă mai zgârii pe faţă la capitolul „energie”. Pe vremuri, mutam munţii. Nu mă laud. Pur şi simplu, aveam talentul de-a înghesui foarte multe fapte într-o singură zi. Când mă uit în urmă, mi se pare Războiu’ Stelelor. Sau Indiana Jones.

De putut, nu mai pot. Altă chestie care nu-mi mai iese. Căci, cu copchil sau fără, îmbetranim, şi anumite vremuri trec.

Da’ eu, bestie retrogradă, tot în stilu’ ăla planific. Evident, mult lucru bun nu iese. N-are cum & nici de unde.



Am devenit o fiară izolată din pricina faptului că nu prea mai apuc să răspund la niciuna din chemările/tentativele de socializare. Nu vorbesc de ieşit din casă. Vorbesc de răspuns la telefoane şi la mail! (scuze pe această cale întregului popor neglijat. pur şi simplu, nu mai pot. n-am energie.)



Altă chestie care nu e-n film cu mine şi provoacă sistematic catastrofice seisme vine din sensibilităţurile buniceşti. Ferească Dumnezeu să faci observaţie (chestie care, se ştie, e mai naşpa decât arderea pe rug).
Varianta indicată (dar nu prin cuvinte, aşşaaaa, subliminoso-de-la-sine-nţeles) ar fi să léşini de extaz & aplauze-n delir la fiecare firicel de... orice.
Nu-s genul.
(despre bunicisme versus mamiţunisme, alt'dat'. e loc de povestit muuuulte. )

Chit că-n situaţia dată Bunica l-a pus pe Muţunau să-şi ceară scuze (o lovise) ca să capete de mâncare!!! Să-l primească la masă, adică. Să-i dea de mâncare.(Miiinuuuunaaaat! că doar într-un fel asemănător proceda şi Pavlov, mare om!)



Concluzia e că vreau acasă. Să mă fac rentier. Să am timp de toate cele. Să cresc, eventual, mai mulţi copii (deşi aici îmi sună uşor alarma cu ai grijă ce-ţi doreşti...)

Ştiu că (virgulăăă) cine stă acasă îşi doreşte (sau mai contemplă posibilitatea de-a căuta) un loc de muncă. Din motive financiare sau nu.

Eu-s pe dos. Din păcate, din motive financiare, nu are cum să-mi iasă.

Lucruri care m-au scos din sărite

(nu, nu e totul numai lapte, miere şi hlizeală, oricât m-aş strădui)

Trântitul sertarelor.

Smocăitul perdelelor. (am şi acum o galerie pe jos)

Trasul apei la baie. (bazin la semi-înălţime- e uşor să apeşi)

Izbitul uşilor.

Trezitul de mii de ori pe noapte.

Scuipatul mâncării.

Toate astea, susţinute de o perseverenţă infinită.


Din fericire, au trecut. Cel puţin nu mai sunt în faza de apogeu... (pen’ care am avut bafta supremă să le văz pe toate astea de mai sus simultan!)


Acu’ mă mai ’nervează la culme repetatul (la fel de infinit de perseverent) al unor fraze. (criteriile de selecţie mă depăşesc). Recordul contabilizat a atins 16. (în condiţiile-n care nu era ignorat, doar că nu se putea da curs instantaneu cererii...)

Şi faptul că am scăpat complet din mână ora de culcare. (mai nou, junele refuză să se culce dacă fie şi numai o singură persoană rămâne trează în urma lui!) Ceea ce mă pune-ntr-o dificultate maximă în materie de treburi domestice şi nu numai.

Cu ne-scosul din pamperşi nu mă agit aşa tare (nu mai am energie pentru asta...). Nici cu faptul că nu se îmbracă deloc singur (nici măcar o şosetă: nu că nu poate, nu vrea.

(Pe el probabil că-l scot din sărite supravegherea şi boscorodirea bunicească (tooootul se urmăreşte şi se comentează pisălogic), tentativele mamiţuneşti de responsabilizare. Şi (notabil, încă de pe acum) orice idee de limite. )


Şi propria mea oboseală, de-acu’ virată zdravăn spre patologic.

Cum ne-am făcut bine - minijurnal de haos

Joia trecută a fost drumul. Într-o maşină cu aer condiţionat plus un cetăţean urecheat din-când-în-când-tuşitor despre care credem că posedă, de ceva vreme, o oarece afecţiune respiratorie incomplet vindecată.

Aerul condiţionat în sine nu reprezintă neapărat un pericol (chit că filtrele necurăţate pot colcăi de Legionella şi alte „splendori”). Diferenţa mare de temperatură dintre interior şi exterior, relevantă la intrările şi ieşirile repetate din incinta aer-condiţionată, da. La fel, punerea în comun, frăţeşte, a tuturor minunilor, ştiute şi neştiute, din dotarea fiecărui pasager.

Vineri, un pic de tuse, care a continuat şi sâmbătă, cu toate siroapele naturiste administrate. În plus, domnul bălea de zor - un colţ uitat de măsea dădea să iasă - şi stătea non-stop cu mâinile, după caz mai mult sau mai puţin curate, în gură.

Duminică, dezastru: vomă, diaree, tot tacâmul digestiv. Nu mai aveam cu ce-l îmbrăca - toate (nu puţine!) se murdăriseră. Colac peste pupăză, nici traista cu medicamente (de fapt, ditamai dulapul) nu venise în excursie. Eram în posesia a trei-lulele-trei-surcele, nimic potrivit cu adevărat pentru taifunul prin care treceam. (dacă Muţunaul nu a mai fost de mult bolnav, deja expirase (şi aruncasem) jumătate din stoc).

Nu părea să reţină nimic în stomac, în pofida faptului că îi dădeam încet, cu siringa, câte doi mililitri - ceai de mentă, mucilagiu de orez, ceai de chimen, ceai de sunătoare - până ajungeam la 30-40ml de lichid. La maxim jumătate de oră de la finalul fiecărei sesiuni de siringit, cea mai mică schimbare de poziţie declanşa arteziene (faptul că dumnealui e şi acum aerofag n-a fost de natură s-ajute). Dacă n-aveam arteziene, aveam, după înc-o oră, scaune lichide.

Dar nu avea febră. Şi reuşea să doarmă.

Spre seară, fac rost de medicamente în cantităţile potrivite (în condiţiile-n care, pe o rază de 50km, toate farmaciile erau închise- deşi eu trăiam cu impresia că-n fiecare localitate mai mărişoară există serviciu de permanenţă).

Pe la 9 seara, post No-Spa, Smecta, Hidrasec, Ercefuryl & Linex Forte, cine-mi sărea într-un picior prin curte, scandând „maaaa-miiii”? Cam gălbior la faţă, ce-i drept, dar, fără îndoială, vioi.
Motiv pentru care, înşelată de aparenţe, ca şi de amintirea unui episod asemănător anterior, benign, de scurtă durată, decid să mă întorc la Bucaieti, via retur nocturn auto, că doar copilul s-a făcut bine.

De pe la 4-ncolo, am vizitat conştiincios toate benzinăriile din drum. Evident, nici vorbă de mers la servici de dimineaţă. Am reuşit să mă adun pe la vreo 3 după-amiază.
Între timp, sun să aflu ce-i cu Muţunau.
Cam arde, zice Bunica.
Fireşte, ca-n povestea cu Petrică şi lupul, decid să ignor, pentru că Bunica declară că arde chiar şi când copilul e uşor încălzit de somn. Şi, „logic” pentru cazuri de febră, îl înveleşte. Bunica a fost profă de fizică, da’ obiceiurile proaste sunt mai tari decât orice teorie a schimburilor calorice.

Aloo, când are febră îl dezvelim!!! Nu-l încotoşmănăm, ca să se înfierbânte şi mai tare!!!
(nu-ntrebaţi cât mi-a luat să eradichez, de-acu’ doi ani, sfânta căciuliţă, sau de câte ori pe an leşin la vederea echipamentelor blindate din dotarea lui fi-miu de fiecare dată când temperatura scade puţin sub 30 şi-i frig.)

Ei bine, era vorba de 39.5. În axilă. Dă-i cu împachetări reci şi cu şosete cu oţet (oricât de dezaprobat ar fi de medici, remediul pare să dea rezultate). Ceartă-te cu verişoara atotştiutoare care susţine că trebuie antibiotic, ca să-i scadă febra.
Şi cam cum o să-i scadă antibioticele febra?
Nu ştiu, aşa.
Terminaţi cu prostiile şi daţi-i Nurofen. (că la Panadol nu reacţiona)

Trupa e trimisă la doctor, care, evident, confirmă Nurofenul şi, tot evident, prescrie amoxicilină, pentru începutul de otită pe care-l suspecta la una dintre urechi. (pentru că, o vreme, n-am avut cu ce-i aspira secreţiile nazale, astea, conform obiceiului, au migrat spre urechi. de ce au intrat numai într-una, nu ştiu). Plus fenobarbital, pentru convulsii.
Evident că eu, dictatorial, dispun aspirat de nas & neadministrarea antibioticului. La intestine varză, antibiotic îmi mai lipsea, să-i raşcheteze şi puţina floră intestinală rămasă.
O „conving” pe Bunica (oarecum...) că, uite, deja ia un antibiotic, Ercefuryl!
Fenobarbitalul n-a fost, din fericire, necesar.

Marţi dimineaţa, când aflu că-mi pot lua subit liber restul săptămânii, nu mai avea febră - dar tot nu mânca. A trebuit să-i repet Bunicii de cinci milioane de ori că, atâta vreme cât bea şi reţine suficiente lichide, nu e o problemă că nu mănâncă 3 zile mâncare solidă.

Miercuri, ajung acolo.
Între timp, cade lată Bunica. Care refuză (e drept, cu jumătate de gură) pastilele şi sărurile de rehidratare pe care i le întind eu, la sosire. La primul răcnet, se conformează. După ce le înghite, îi explic cum funcţionează fiecare hap. Se uită de parc-ar urma s-o ia şi medicul satului, şi primarul (eventual, şi notarul) de urechi pen’c-a-ndrăznit să urmeze indicaţiile mele. (de altfel, verificate şi para-verificate, întrucât nu înghit şi nu recomand nimic înainte de-a mă răsinforma)

Joi dimineaţa, ajungem la spital, unde perfuzăm Bunica şi aşteptăm pediatrul vreme de 2 ore jumătate (oraş mic, medici în vacanţă, unu’ singur rămas să le facă pe toate).
Între timp, pe la 8, Muţunau (care la 4 dimineaţa părea să aibă 35 de grade în loc de 37) decide că e momentul să urce-n fugă toate scările şi să joace şotron pe holul secţiei de pediatrie.
Pediatrul îmi spune că temperatura aia nu există, e imposibilă, tre’ să fi fost termometrul defect, dar, cu ajutorul unui abeslang vechi de o mie de ani, din metal, la vederea căruia mi s-a făcut instantaneu rău, vede ce ne scăpase până atunci, o stomatită (care-a cedat rapid, după două badijonări cu glicerină boraxată).

Mai trec o mie de peripeţii, cu nervii adiacenţi.
Vineri, Muţunau acceptă zmeură, brânză şi fragi. (da, ştiu, fără fructe, da’ uite că pe astea nu le-a mai dat înapoi)

Sâmbătă (ieri), post retur urban, cine-mi bate furios cu linguriţa-n masă, urlând că vrea un pic ’mâtână?
(pe drum, tot bodogănise, fantazând că ajungem acasă şi mâ’căm mămă’igă cu b’âză şi ’mâtână!)

Sper c-a trecut şi că asta-i tot.

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

Porţia de compasiune

(sursa)

Când Muţunau era mai mic, dar la fel de neastâmpărat (şi, prin urmare, la fel de des victimă a nenumărate izbeli şi accidente, oricât de mulţi l-ar fi păzit), se liniştea cel mai bine (simplu, uşor, repede), când îl luam în braţe la consolat şi sufeream intens împreună cu el. La propriu.

Acum, se potoleşte în 10 secunde dacă jelim un pic împreună şi-l pup curativo-şamanic pe vânătaie sau pe buuuu-baaaa / bu-bu-ţaaaa.

Evident, pe limbă îmi vin, în tot acest timp, şuvoi, tăte replicile (tâmpite!) auzite în copilărie: "dacă nu te uiţi pe unde mergi, aşa-ţi trebuie!!!", "vezi, te bate Doamne-Doamne"; "fii cuminte!!!" şamd.
Doar că aceste minunăţii de construcţii lingvistice-mi rămân acolo. Pe limbă.
Pentru că încă mai simt gustul amar prilejuit de repetata lor auzire. Şi sentimentul de neajutorare şi de respingere.

Când un copil aude de-astea, mesajul preluat implicit e unul sinistru - de inadecvare.
Copilul ar face bine să nu mai deranjeze adultul, punându-l în încurcătură şi supărându-l cu ... copilării. A, dacă vrea să nu fie respins, fireşte. (Dacă are alte planuri, treaba lui. Dar o să fie cam nasol.)
În povestea asta, inadecvarea e, de fapt, a adultului care nu ştie cum să reacţioneze. Pentru că nu l-a învăţat nimeni, odată, şi, în al doilea rând, pentru că nici nu prea gândeşte.
Şi... ce să facem noi cu ea, cu inadecvarea asta? Păi... s-o pasăm. Să n-o ţinem. S-o dăm mai departe. Ca pe un ou fierbinte. (când, de fapt, e ditamai bomba)
Pen' că mai mult de atât, pur şi simplu nu ne duce capu'. Şi, cu inadecvarea-n braţe, ne simţim rău.


Mult timp, n-am înţeles de ce anumite religii pun atâta accent pe practicarea compasiunii.
Într-un târziu, mi-a picat, totuşi, fisa.
Pentru că e greu.

Pentru că-n drum spre compasiune stau propriile nemulţumiri, propriile experienţe nefericite care se cer validate şi expurgate, filtrul de percepţie ajustat spre suferinţă ("tre' să te-nveţi cu greul!"; "rabdă!"), povestea cu capra vecinului, cotidienele şuturi în.. tur. Şi lipsa simţului de a ajuta.

Urlă-n mine afirmarea personală. Egoismul. Competitivitatea. Dispreţul.
Frustrările pe care le-am preluat la rang de moştenire de familie (neavând alt tezaur ...). Teama de propria vulnerabilitate (neînţeleasă!) şi de orice expunere ne-explorată confortabil prin alţii. Conştiinţa faptului că nu-s pregătită să reacţionez. Sau că, în locul tău, al tău, sau al tău n-aş rezista.
E mult mai la îndemână să stai deoparte, mimând contemplarea. Şi, eventual, înţelepciunea.
Sau să fii Gigi-duru' şi să încerci să impui (imperativ sau pasiv-agresiv) propriile modele. De ce să ascult? Ce să învăţ? Nă-nă-nă-nă, eu predau. Stai să-ţi esplic. Ştiu eu. Eu, eu, eu. Am înţeles! Pot explica lumea.
Aiurea.

Pot s-o ţin aşa o viaţă întreagă, suferind pentru că ... aşa păţim toţi, viaţa e greu. (pervertiţi empatia. rezultă iadul. bine aţi venit. soyez lesbiens. venues!)
Dar nu pricep cât de strâmb(ă) mi-s la suflet decât când am norocul să primesc o fărâmă cât de mică din porţia potrivită. Chiar şi atunci e greu - că pot alege să reacţionez resentimentar.
De ce a durat atât? Ce, nu meritam? Aşadar, am suferit ca proasta? (tre' să găsesc un vinovat! să-l învăţ io minte! de compasiune o să mă ocup siiigur mai încolo. când mă calmez.)

Şi e atât de simplu.
Nu trebuie să-ţi placă în mod special omul pe care îl compătimeşti. Nu trebuie să-i împărtăşeşti gusturile, experienţele, valorile. Nu e nevoie să-i devii portdrapel. (nu se dă medalia de aur la proba de empatie). Nici să sari cu arme şi bagaje să-l ajuţi, să-l "salvezi", să-i îndrepţi tu viaţa. Nu trebuie, la modul imperativ, nimic.

E de ajuns să simţi. Să ai curaj să simţi. Să te laşi, să-ţi permiţi să simţi. Un pic. O fărâmă. Cât să te racordezi ca să poţi exprima fără să judeci.
Şi gestul (care... se simte!) e tulburător de recompensator în el însuşi.
Nu e o pierdere. Dimpotrivă.

Câteodată, nu e nevoie decât de un mic semn de recunoaştere. De respect. De gentileţe. De "e foarte greu să fii în locul tău".
Pentru că asta căutăm. Conexiunea.
(de-aia sunt mamele privilegiate. noi, cel puţin o vreme, o avem! ne rămâne în sânge)
Conexiune de care, în egală măsură, ne temem. Pentru că ne expune fix aşa cum suntem. Şi nu toţi ne iubim foarte mult pe noi înşine.

Nu e de mirare.
În tot vacarmul ăsta de durere şi disperare şi dat la gioale şi urlete, cine şi când ne mai învaţă să ne bucurăm?
Da' ce, cucoană, de asta ne mai arde?
Se pare că nu prea.
Priviţi în jur pe stradă. Cu mici excepţii, tuturor ni s-a furat butelia. Inclusiv celor prea tineri ca să ştie ce dramă existenţială era paguba asta.
Unde mai încape iubirea, fie şi de sine?

Unde o lăsăm. Pentru că dragostea, dac-o cultivi, mai şi creşte.


Am primit, recent, o superbă lecţie de compasiune. Colectivă! Şi, frumuseţea frumuseţilor, nici măcar intenţionată ca atare.
A şi venit la momentul la care eram ceva mai pregătită s-o primesc.
Nu ştiu cum să fac s-o ... perpetuez. Că de conservat la infinit nu cred că poate fi vorba. (iar n-am perpetuum-ul mobile la mine!)

Uneori, cele mai frumoase daruri par a veni de nicăieri. (deşi, de fapt, mai merg şi eu spre ele)
Şi morala e că, dacă vreau să dureze, trebuie să le dau mai departe.
Chiar şi consemnându-le numai concluziile.

"Vreau" versus "trebuie"

A fost (demult!) o vreme când trebuie nu exista.
S-a insinuat, însă, porculşimăgarul, încet-încet.
Vrei să... (ceva? orice!) A, păi atunci trebuie să...X.
Ştiti modelul.
Şi, aparent deteminist, lucrurile au părut să meargă, o vreme.

Apoooi... am pupat şi vremea lui vreau.
Moaaaamăăăă!!!

Vreau să mergem la mare în weekend.
Vreau să urcăm pe Moldoveanu. Şi pe Omu.
Vreau să mă-mbăt cu tequila, la Vamă.
Vreau să mă trag c-un Harley.
Ah... ce vremuri...

Vreau, pentru că nu găsim locuri la cârciumă-n Regie, să mergem să mâncăm plăcintă de-aia bună la Little Texas. (toate bune şi frumoase, doar că Little Texas-ul în chestiune era, cel puţin acum 8 ani, la Iaşi. da, am fost! în aceeaşi seară, dus şi întors. ptiu, ce aventură!).

Hai la ski în Austria.
Hai să plecăm în vacanţă după modelul "în ce ţară străină nu ne-am rătăcit încă".
Hai mâine cu bicla pe coclauri. (nu aveam (încă) mountain-bike şi coclaurii în cestiune erau la 500km distanţă. am fost.)

Vreau să încerc toate bucătăriile posibile (e vorba de gastronomia cu specific regional / naţional, nu de decoraţiuni interioare).
Vreau să dorm 20 de ore. Vreau să nu dorm deloc 2 zile.
Vreau să văd câtă vreme pot şofa non-stop.
Vreau să învăţ catalană. Şi chineză!

Vremea lui vreau e dulce. Mai ales dacă se suprapune şi cu vremea lui pot.
Copilăria continuă, la o adică, mult peste 30 de ani.

Şi apoi...
- intri la stăpân. O să vezi tu! i-a spus doctoriţa lui Mamiţuni, la primul post-partum.
Mamiţuni tocmai explicase că Muţunau, în etate de 2 săptămâni, e un minunat, care doarme lemn câte 4 ore pe ceas, de câte 5-6 ori pe zi, aşa că ai timp.

Trebuie să ia în greutate. Să mănânce tot. Să vorbească. Să meargă. Să asculte. Să doarmă. Să nu se îmbolnăvească.
Trebuie să speli, să cumperi, să faci, să dregi, să fii acolo, să laşi tot, să laşi tot iar, să nu spargi (cel puţin nu din prima) mutrele "înţelepţilor" care te toacă intens, nici ei nu mai ştiu de ce, la cap. Trebuie să ai răbdare.
Trebuie să te mai şi bucuri.
Şi trebuie, nu-i aşa, să faci şi ceva pentru tine.

M-am săturat până peste poate de trebuie - mai ales că, de-o vreme încoa', tot apare la semnalul unui vreau care nu-mi (mai) aparţine.

Îmi dau seama cât de razna am ajuns din lucrurile extrem de simple: azi noapte m-am trezit spontan la 1 noaptea. Nu se întâmplase nimic, apucasem doar, în mod miraculos, să prind nişte ore de somn profund.
Nu m-am mai trezit spontan (adică nechiţăită) de mai bine de 1 an. Ni-cio-da-tă. (dacă nu era Muţunau, era telefonul deşteptăreţ).
Horror.


Neşte băjeţi dăştepţi, psihologi de feliul lor, susţind că automotivarea umană vine din ceea ce vrem să realizăm.
Ahaaaa! De aia sunt eu în pragul nevrozei?

Şi cu trebuie... ce te faci?

A, e bun şi el, în doze mici.

Poi eu cre' c-am murit de mult, de supradoză de imperative.
Asta ar explica de ce bântui fantomatic pe ici, pe colo...
Mă duc să mă culc. (trebuie. mâine mă trezesc devreme... iar)