Îmi caut un colţ, să respir

Îmi caut un colţ în care să respir, într-o lume care se prăbuşeşte în ea însăşi.

***
Acum, Muţunaul cel obosit doarme.

***
Ştie de Colectiv (despre care am discutat pe larg), nu ştie de Beirut, a prins ceva din zbor despre Paris (nu de la mine, de la alţi copii care, spre deosebire de el, se uită la televizor).
Oricum ar fi aflat mâine dimineaţă, în drum spre şcoală, de la radio.

***
Copilul meu creşte într-o lume în care atentatele au devenit ceva uzual.

***
Demult, un coleg din Beirut, întrebat despre cum era viaţa în Liban când era el mic (la momentul discuţiei, omul avea în jur de 35 de ani), ne-a spus că doar aşa o ştiuseră, cu bombe, cu război, cu morţi. Până când el şi familia lui s-au mutat, o vreme, în Franţa.
Violenţa şi bombele nu sunt (şi n-ar trebui să devină) parte din „normalitatea” unui copil. Dar în atâtea locuri din lumea asta, sunt. Oamenii ori s-au obişnuit, şi ajung să se bucure din te miri ce că trăiesc, ori pur şi simplu n-au avut parte de alte repere.

***
Am tot ieşit în oraş în ultima vreme. Nu prin cluburi, ci tot pe unde mergem noi de obicei.

Uitându-mă, de fiecare dată, cu alţi ochi, să văd cam pe unde şi cam cât de repede am zbughi-o noi de-acolo, în caz de varii dezastre. Încercând să-mi imaginez cam cum (n-)ar asculta Muţunau de comenzile mele tentativ-izbăvitoare.

Pentru cutremure m-am împăcat cu ideea că n-am la îndemână o conduită salvatoare, dincolo de-a mă feri să-mi cadă-n cap obiecte zburate de pe rafturi (sau rafturile...) şi dincolo de-a mă ghemui lângă vreo piesă de mobilier mai mare şi mai rezistentă, aşa că probabil aş sta potolită. Scenariul cu extragerea din dărâmături nu l-am rulat.
În caz de incendiu, m-aş agita suplimentar să sting, să ies, să fac, să dreg...
În caz de atentat... îmi imaginez haosul. Lipsa de timp. Reacţiile viscerale, colective, substituind reacţia raţională. Reacţiile victimelor, că despre atentatori nu-mi fac iluzii că le-ar mai fi rămas un strop de raţiune.

*** 

Am fost la Kinodiseea.  Lumea părea un loc mai bun când luasem biletele.
Am văzut, până acum: 

Song of the Sea, animat, frumos şi trist, ecranizat după elemente de folclor irlandez. 

T.I.M, robotul incredibil, film „cu actori”, o poveste futurist-apocaliptică despre un băiat şi un robot.


În ambele cazuri, poveştile de fundal sunt triste.

În Cântecul Mării, Conor îşi creşte singur cei doi copii, pe Ben şi pe Saoirse, la naşterea căreia a rămas fără soţie. Conor e dărâmat şi neprietenos, Saoirse are şase ani şi nu vorbeşte, iar Ben pare c-o urăşte cu spume pe sor-sa, dat fiind că la apariţia ei a rămas fără mamă.

În T.I.M, Tibor, al cărui unic prieten e robotul cu pricina, e crescut de tată (emoţional absent, destul de varză şi el), dat fiind că mama (pe care şi-o aminteşte), pare să fi murit. Când T.I.M se strică şi e dat la casat, Tibor va face orice să nu piardă singura conexiune cu trecutul fericit. 

Povestea irlandeză se rezolvă frumos, cu nişte picături de magie, pe ici, pe colo.
Povestea cu robotul (rezolvată şi ea relativ rezonabil, fără magie, cu rezilienţă umană) are o scenă ... cum să zic eu... discutabilă, de pe urma căreia am tras concluzia că onor realizatorii (al căror efort de-a face festivalul e de admirat,  nu zic nu), nu văd integral filmele înainte să le aleagă. (asta, sau sunt de părere că toţi ar trebui s-avem un stomac mai tare). 

Pe scurt, la un film recomandat pentru 7+ ani, poţi vedea o tentativă de decapitare (a robotului). 
Cu toporul. 
De către un cetăţean căruia (evident în film) îi lipsesc multe din ţiglele de pe casă - dar nu şi forţa fizică.


O călătorie la începutul timpului

Muţunau s-a declarat, în premieră, încântat de film (expediţii băieţeşti, dinozauri, chestii).
Eu n-aş fi ghicit că e atât de vechi (1954 / 1955). Pentru vremea respectivă, efectele speciale sunt remarcabile.  

Kirikou şi vrăjitoarea - foarte frumos.

Ca-n orice mitologie care se respectă, avem şi alte episoade (nu neapărat prietene cu cronologia, aşa cum o-nţelegem noi...), cum ar fi: 

Kirikou şi animalele sălbatice

Kirikou, bărbaţii şi femeile

Prinţesa cu stea în frunte. 
Nu găsesc trailerul. Găsesc tot filmul, pe care însă n-am să-l postez.

Altă antichitate (1959). Un vag edulcorat sifon, din plin ancorat în canoanele vremii. 
Comentariul marelui critic de film Muţunau, la momentul în care devenise clar că prinţesa cu stea în frunte şi alesul ei rămân împreună:

- Da.... nunta, şi gata... şi apoi, prostioare... 

(n-am aprofundat ideea...)

Mai avem câteva filme pe listă, printre care şi Micul Prinţ (dacă-l mai prindem...) 

*** 

În rest, avem de dus o bunică la spital (pentru anchetarea mai laborioasă a unei dureri de cap care ţine de trei zile...). 

*** 

În seara asta am aflat, de pe Facebook, de moartea unei foste colege de clasă. 

Schimbasem trei vorbe virtuale când m-a găsit online. N-am apucat să ne şi vedem, deşi locuim în acelaşi oraş şi copiii noştri au vârste apropiate. 

Avea doi copii... 

*** 

Şi mai avem şi de mers mai departe. 

*** 

Îmi caut un colţ în care să respir. Nu cred că, dacă mă duc la somn, mai are cine mă trezi când se termină tot balamucul ăsta. 

n-are titlu

- Mama, de ce vrei să mergi să pui lumânări, dacă la clubul acela nu a fost nimeni din familia noastră?

- Pentru că sunt atinsă, impresionată de ce s-a întâmplat acolo. Am fost de multe ori în locuri asemănătoare şi nu-mi e greu să-mi imaginez cum s-au petrecut lucrurile acolo. 

Nu-i mai spun că, la fel de bine, în Colectiv puteam fi eu, pentru că nu cred doar asta.

Cred că suntem, zilnic, fiecare din noi, acolo. 

În multe din locurile-n care mergem peste zi - de la birouri până la centre comerciale şi locuinţe.

Luaţi ca exemplu fiecare loc în care mergeţi. Nu plin-ochi de oameni, aşa, „populat” moderat.

Unde-s ieşirile de siguranţă? Sau ieşirile, în general... Cât de bine ar putea deservi fiecare ieşire toate zonele din clădirea cu pricina? (Că, dacă poţi ieşi pe oricare uşă, e bine. Da’ dacă, indiferent de motiv, nu poţi?) 

În caz de urgenţe (de la foc până la orice altceva... ) cine din clădire va coordona evacuarea? 

E evident că persoanele dinăuntru nu-s nici antrenate, nici, de cele mai multe ori, capabile să se salveze singure. Sunt destule exemple de busculade mortale, nelegate de foc. Mulţimile, pur şi simplu, se mişcă şi reacţionează după alte reguli, şi n-au logica pe care ar avea-o, eventual, un individ. Dacă sunt şi prinse în spaţii restrictive... 

Cât de uşor e să te sperii şi s-o iei razna? 

Oricât ar fi de greu de crezut, incredibil de uşor. Şi lucrurile se petrec foarte rapid şi foarte confuz, cu toată eventuala impresie de dilatare a timpului. 

Deci, ce faci? 

Te bazezi pe o expertiză inexistentă? Pe o responsabilitate pe care nu şi-o asumă nimeni, că doar nu ni s-o întâmpla fix nouă asta? 

Nimic, pentru că ţi-e groază doar să te gândeşti la asta? 

Te-nfurii / sperii şi nu mai ieşi nicăieri? 

Aşa cum de fiecare dată când parchez mă gândesc şi dacă am cum ieşi de acolo (ceea ce mă fereşte, automat, de-a mă băga singură în situaţii complicate; e drept că nu mă scapă de cele apărute fără contribuţia mea...), la fel mă uit şi pe un’ se iese (şi cam cât de repede). 

La instalarea acestei obişnuinţe a contribuit semnificativ şi Muţunau, de când era mai mic şi (la fel de) dotat cu „talentul” de a se accidenta des şi rapid. Nu tre’ să te sperii decât odată... 

Nu, nu e paranoia. E antrenarea practică a instinctului de conservare. 

Păi să ajung, aşa, să mă tem de orice? Non-stop? 

Dacă ai toate cele 9 vieţi la tine, pisico, sigur nu te va afecta nimic. Cel puţin, nu de mai mult de 9 ori... 

*** 

Nu-i mai spun că-mi vine să urlu când văd cum se cheltuie energie aiurea pe chestii neesenţiale. 

Când aţi aflat / participat ultima dată la un exerciţiu de evacuare? Dar copiii de vârstă şcolară?

Da’ când să mai facem şi asta? 

Niciodată, că doar Sfânta Programă Şcolară are să-ţi salveze instant viaţa. E ştiut că are şi funcţie de teleportare... 

Ştiţi cum se fac exerciţiile de evacuare la unele şcoli? 

Fără copii. 

Deci fără răcnetele, împingerile, alergăturile şi căderile aferente. 

De parcă ai evacua aer. 

***

- Da’ tu crezi că e bine să le vorbim copiilor despre moarte? 

Câtă vreme aceşti copii trăiesc în preajma cuiva afectat de o dispariţie, ar fi absurd să n-o faci. Copiii îşi dau seama oricum, şi mai degrabă se sperie sau fantazează când nu ştiu despre ce e voba şi n-au nici o explicaţie clarificator-liniştitoare din partea adultului.

Nu poţi opri moartea. 

Dar poţi vorbi despre ea. 

Îi poţi admite explicit existenţa şi, poate cel mai important, poţi vorbi despre sentimentele şi emoţiile pe care le încerci pe marginea subiectului. 

Eu fac asta vorbind la persoana I - şi explicând că asta e ce simt eu, alte persoane pot simţi altceva. Că sentimentele şi emoţiile pot fi resimţite diferit, şi ca intensitate, şi ca durată, chiar de aceeaşi persoană, darămite de oameni diferiţi. 

Probabil că n-aş fi deschis subiectul cu Muţunau - nu înainte de a iniţia el conversaţia.

Dar are deja experienţa morţii bunicului. Nu e devreme să vorbim şi despre alte dispariţii, chiar dacă e vorba de oameni necunoscuţi lui. 

Hiene

O vreme, cea mai citită postare de pe acest blog era cea referitoare la formalităţile în caz de deces.

Trist. Simpla constatare a „clasamentului” m-a trimis, proustian, înapoi spre violenţa provocată de pierdere, venită la pachet cu Hiroshima suplimentară a demersurilor legate de înmormântare.

Tatăl meu a murit subit, cu o zi înainte de-a ajunge să petrecem câteva zile împreună. Nu locuia în Bucureşti. Noi, da.

Şocul morţii lui (mare) a fost nimic pe lângă şocurile suplimentare, multe şi succesive, legate de pregătirea înmormântării. Am dat, în zilele acelea, peste (prea) multe hiene bipede (şi peste conştiinţa nepregătirii supreme în faţa evenimentelor de cea mai mare importanţă din viaţă, dar asta e altă poveste).

Zilele trecute am dat peste un comentariu nou plasat la postarea respectivă. Nu, nu de condoleanţe, de păreri de rău pentru pierderea suferită. Nimic de genul direct uman.

Comentariul cu pricina era unul lăsat de oarece reprezentant de firmă de pompe funebre, pe care atâta l-a dus capul, să scrie despre prăvălia lui.

Era, pentru că l-am expediat în spam.

Nu, nu veţi face bani forţându-vă reclama peste povestea uneia din durerile mele.

Impersonalul care ucide

M-am tot gândit dacă să scriu despre asta sau nu.
Da-mi stă în gât, de prea multă revoltă.

Am o casă cu fundu-n sus, un copil bolnav, vreo două proiecte urgente la care mai "pictez" câte ceva printre picături, o tranziţie profesională de reglat, de făcut varii demersuri pe lângă varii instituţii şi autorităţi, etc, etc, etc, plus un alt număr (mare) de lucruri pe care am ales să le ignor.
Viaţa, ca de obicei, pulsând nevrotic.
Lucruri care mă tot absorb, aspiratoriceşte, până la implozie.

Desigur, timpul nu-mi prisoseşte.

Aşadar, de ce filosofeli?

Pentru că am, în plus, sentimentul că mă sufoc. Că mor fără o pauză, la fel cum n-aş putea trăi fără aer.
Amplificat exponenţial de zbaterile lumii din jur.

A fost odată un avion care s-a nimerit să zboare peste o zonă de conflict. Zonă de care n-a mai trecut niciodată.

După căderea lui, a apărut o ploaie de raţionalizări. Ce a determinat prăbuşirea? Cum de-a fost doborât deşi zbura la 10.000 metri? Cine e vinovat? Cum de s-a putut întâmpla asta?

Zbura cu 900km la oră. Avea 298 persoane la bord. Resturile epavei sunt împrăştiate pe 15 km.

De explodat pare însă să nu fi explodat, ci, mai degrabă, să se fi fisurat/dezintegrat. Ceea ce înseamnă că majoritatea celor aflaţi la bord n-a murit pe loc, înainte de a-şi da seama ce se întâmplă.

Relatări de la faţa locului (de la cine va fi putut ajunge la faţa locului) amestecă fotografii cu trandafiri pe folii de plastic puse peste picioare mici şi poveşti cu iz de inuman şi teroare.

Da, chiar cred că toate (sau aproape toate) aparatele foto şi telefoanele au dispărut. De bani nu mai zic. Nu, nu pentru că e-n zona X, care se-ntâmplă să şi fie zonă de război. Ci pentru că, din păcate, acesta e nivelul de degradare la care se poate ajunge instantaneu.

Dacă doborârea avionului, ucigaşă şi absurdă, poate fi o eroare (tragică, nepermisă, o tâmpenie monstruoasă, dar, în esenţă, o eroare - cu precizarea că nu ştiu dacă e şi nici nu mă hazardez să presupun, accentul nu aici cade), n-am cuvinte pentru oroarea post-prăbuşire. Şi nici pentru ce mă cuprinde când mă gândesc că, practic, în condiţii cât de cât asemănătoare, cvasi-oriunde ar fi putut fi la fel.

Nu, nu e o insultă jefuirea cadavrelor, cum enunţa nu mai ştiu care politician de talie planetară.
E un hău abominabil, o serie repetată de acte de-o violenţă fără margini, mai rea ca iadul, care anulează orice urmă de umanitate din jur - până şi pe cea a „privitorilor”.

Da, săracii, dar asta nu e la noi, e departe.

Mai sunt şi violenţele din Gaza. Sau Siria.

Şi alte n-şpe mii de situaţii despre care nu aflăm de la ştiri.


M-am săturat de oameni de hârtie şi pixeli. De reacţii de hârtie şi pixeli, de tragedii domesticite, palatabilizate, ştirizate, de mari experţi care-o fac pe deştepţii pe marginea lor.
De lipsa de decenţă obscenă care însoţeşte, gigantic-inerent, toate astea.

Ah, ce trist, ţup, la următoarea ştire. Viaţa trebuie să continue.

Nu, viaţa nu trebuie să continue.
Uneori, e nevoie ca noi, oamenii, să stăm pe loc şi să privim în şi dincolo de lumina unei lumânări aprinse pentru cei dispăruţi.

Şi, dacă tragedia pare încă domesticită, de ecran, departe, impersonală, ia să vă explic cum, de fapt, nu e.
Cum, de fapt, e cât se poate de personală.

Am petrecut destul timp, cu ani de zile în urmă, în compania unuia dintre cei aflaţi la bordul MH17.

Era un om bun.

De când am aflat că era la bord, m-am întors, şi mă tot întorc, intens, în timp, la frânturi de imagini şi situaţii vechi, care de care mai amestecate, atât de vechi că nu le mai pot pune decât pe calendarul interior, nu pe cel de perete.

A fost odată un avion care s-a nimerit să zboare peste o zonă de conflict. De care n-a mai trecut niciodată.

Vedeţi?

Citiţi, din nou, relatarea de mai sus, sau pe altele, despre prăbuşire. Ştiind că ştiţi pe cineva care ştia bine un om de la bord.

Acum, e personală. A devenit personală.

Era un om bun.

Fusese un om VIU.

I'm so sorry your wings were broken. You were a good man and certainly did not deserve this.
I pray you find your peace and your way into the light.

Despre ce n-am mai scris (V)

Despre moartea lui Kitty. Acum vreo lună.

Despre oboselile mele cronice. Despre faptul că, după n-şpe feluri de analize care-au concluzionat unanim că, la cât nisip car pe dinăuntru, îmi pot deschide lejer un complex de plaje private, tot somnul & 2 litri de apă pe zi par a mă scoate din belea.

Notă: dacă aveţi dureri difuze de şale, uşor de pus pe seama creşterii / variaţiilor de greutate, nu e rea o ecografie abdominală; s-ar putea să descoperiţi că sursa e cu totul alta...


Despre varii opere culinare zmeurite.

 

(blat aproximativ de pricomigdale, crema de mascarpone cu gălbenuşuri, plus pleaşca de zmeură)


Despre noile sporturi muţunautice, pentru care ne trebe d'astea (eu-s mare fan 2 in 1):

... şi de-astea:

Târâş, grăpiş, varii lucruri se mişcă. Unele chiar spre-nainte.

Cum să NU te aperi de maidanezi

Îmi citeşte azi cineva, în fugă, fragmente dintr-ul articolaş intitulat „Cum să te aperi de maidanezi”- sau cam aşa ceva.

Şi eu reacţionez - destul de intens cât să-l comentez şi să mai trântesc alte câteva mostre de capodoperă de gândeală mamiţunească în formă agravată.
Pentru că, într-o situaţie precum cea recent întâmplată, primul răspuns din registrul emoţional ar trebui să fie compasiunea. Nu violenţa. Iar cel de-al doilea, din registrul raţional, ar trebui să privească evaluativ situaţia. Dar corect şi logic, nu pomposo-cretinuţ.

Revenind la articolaş, nu voi cita sursa. Nu c-ar fi greu de găsit, din 5 click-uri. Da’ cred sincer că-i fac auctorelui o favoare cu iz protector, nemenţionându-l. 
Nu o să dau nici numele dresorilor care au cuvântat operele complete de mai jos. Cam din acelaşi motiv, plus presupunerea că au răspuns pe fugă, fără să-şi bată vreun pic capul cu contextul / explicaţiile suplimentare.

Iaca:

Trebuie să înţelegem că animalele nu au raţiune, ci se bazează doar pe instinct, iar motivele pentru care câinii comunitari au atacat şi omorât un copil de doar patru ani pot fi acestea.De reţinut această primă frază (complet neinspirată) a amatorului de psihanaliză canină. O să ne-ntoarcem la ea.

Fuga te transformă în pradă
Nu, drăguţă, uneori simplul fapt al trecerii pe-acolo te transformă în pradă. Unde prin „acolo” se înţelege locul pe care câinele-l consideră fieful lui (loc protejat, cu graniţe etern variabile - în directă proporţie cu hachiţele canine.) Şi nici nu e nevoie să fie noapte.


Dacă eşti atacat de o haită de câini, niciodată nu trebuie să te întorci cu spatele şi să încerci să fugi. “Câinii au un puternic instinct de vânătoare, iar fuga le va activa acest reflex. Fuga va face câinele să te urmărească şi să te atace. În lumea lor, fuga înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă o pradă uşoară”, spune dresorul X pentru Y. 
Uaaai. Puternic instinct de vânătoare... Şi eu, care credeam că au doar blană, ochi blânzi şi suflet bun.  
Şi, eventual, multă iubire eternă pentru mâncarea gratis.


“E bine să ne continuăm drumul cu calm şi să ignorăm câinele”, mai spune el.
Sigur, cu paişpe câini împrejur, puls de 140 / secundă şi picioare anihilate de spaimă, o să-ţi iasă brici faza cu calmul. Precis.
 

Să ne imaginăm următorul scenariu: Noaptea, o femeie merge pe stradă singură. Într-o fracţiune de secundă, femeia e înconjurată de 3, 4 sau 5 maidanezi agresivi, care latră şi vor să o muşte.
Lăsând la o parte expunerea nefericită de-nceput, căci, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, poate ne explică dl. dresor cum face el să nu le întoarcă spatele unor câini agresivi, care latră, vor să îl muşte şi-l înconjură într-o fracţiune de secundă.
Poate are permanent la el un paravan din lemn de tek. Sau vreun perete gonflabil-instant, la care să stea cu spatele. Sau vreun dispozitiv de auto-catapultare. În stratosferă.

 
“Locul în care doarme un câine noaptea este locul pe care îl consideră teritoriul lui.
Ciudat, eu nu-mi amintesc de niciun câine de zeci de metri pătraţi. Sau poate se lăţesc doar când dorm, c-altceva nu explică de ce „teritoriul” lor e cu totul altă chestie decât spaţiul de dormit. Şi anume, e zona de vânătoare, văzută, ca-n sălbăticie, drept spaţiu vital.


De obicei, câinii au o haită, mai mică sau mai mare. Un câine ştie că noaptea circulaţia oamenilor e redusă şi gândeşte că persoana care trece nu are ce căuta acolo.
Aha. Deci de obicei au o haită.
Da’ dacă iau de bună prima frază (aia la care urmam a reveni), cum că onor câinii n-au raţiune, cum se face, oare, că „un câine ştie”? (nu ziceţi că din instinct, că vă faceţi de râs).
Nu mai întreb cum de acelaşi câine care n-are raţiune gândeşte. Asta ştiu cum se face - gândeşte, temporar sau permanent, în locul autorului articolului ăstuia.


 Instinctul lui de pază se activează şi începe un lătrat ameninţător, preluat şi de restul haitei care “îşi activează” şi ei, automat, acest instinct de apărare. A nu se confunda instinctul de apărare cu cel de ATAC”, spune Z, dresor.
Sigur, câinii au, toţi, prompter. Cu litere de neon. Scrie ATAC pe el, cum scrie TAXI pe, ei bine, taxi.

 
Cum te aperi?
“Din punctul meu de vedere, există multe metode. O voi spune totuşi pe cea mai eficientă, dar adresată mai mult bărbaţilor sau celor care au puţină stăpânire de sine şi nu se sperie.
Ah, misogin mic & nătărău, cu ifose de super-erou.
 
Poţi să ai răbdare şi să le arăţi că nu prezinţi un pericol [...] .
În power-point e bine? Sau e musai pe youtube?


Inversează rolurile.
Aha. Aşa, psihodramatic. Câinele o fi, însă, antrenat şi dispus pentru asta?


Stai ferm în faţa lor, arată-ţi colţii, copiază-le practic comportamentul.
O să-mi fie ceva mai greu să flutur din coadă... dar pot să latru!!! 
Haide, bre...

 
Poate unii văd ceva amuzant în asta, dar când eşti în junglă, faci ce fac animalele.
Em... să fie ăsta baiul? Anume, că, ghinion, dar nu suntem în junglă? Şi că n-ar trebui să credem că suntem.... ?
Amuzant????


Dacă poţi să îi loveşti, fă-o la nivelul capului, a cefei. Nu da cu piciorul în coaste sau în bot”, explică Z.
Vai de mine, dar ce-or să zică iubitorii de animale? Cum adică să pocnesc adorabilul patruped?
Ce dacă era şi el puţin nervos? Emoţionat cu dinţii rânjiţi?
Dar ceilalţi câini, prietenii lui, ce vor zice? Că, nu de alta, nu posed paişpe picioare, cu care să-i pot pocni simultan.
 
În plus, dresorul X vine şi el cu câteva sfaturi foarte utile: Nu te uita în ochii lor!  Nu te uita în ochii unui câine. Evită să faci asta cu un câine paşnic.
Are, pe lângă prompter, şi tricou pe care scrie că-i paşnic, nu?


Când suntem atacaţi, e bine să strigăm pe un ton autoritar MARŞ! – acest cuvânt este folosit cel mai des de oameni în încercarea de a îndepărta un câine, iar maidanezul ştie că trebuie să se îndepărteze când aude acest cuvânt.
Deeesiiiiguuur.
Ca şi când pretinsa înţelegere a comezii egal, instant, ducerea ei la îndeplinire.
Alioooo, nenea dresorul, ăştia nu-s elevii tăi! Vor să te mănânce, nu să te asculte! Nu crapă de dorinţa de a-ţi face mătăluţă pe plac! Crapă, eventual, de foame!


- Este bine sa avem la noi cu care sa incercam sa tinem cainele la distanata (umbrela,baston) si nu pentru a lovi (lovindu-l, il putem provoca si mai tare)
Aha. Nicio contradicţie cu nenea dresorul Z., care zicea să pocnim câinele-n cap, cu piciorul. Neah.

 
- Foarte buna pentru a speria câinii este o pungă!!! Agitandu-o in fata cainelui acesta face un zgomot ce poate speria animalul, făcându-l sa fuga.Pfffai de mine, şi eu, care credeam că, la vederea pungii, o să moară. De râs.


– Ca scut putem folosi şi o gecă sau un obiect pe care îl avem la noi. Bubuitura produsă de o brichetă spartă de pământ îndepărtează, de obicei, câinii.
Bre, voi v-auziţi? Aveţi minim 5 fracturi groase de logică numai în astea două fraze.


Ce îi face pe maidanezi agresivi [...]
Omu’, ei sunt agresivi. E natura lor. Nu sunt domestici.
Nu se mediatizează numărul de oameni care-au reuşit să evite atacurile, că nu-şi bate nimeni capul să-l raporteze, c-abia atunci ar fi clar cam cât de amplă şi de scăpată de sub control e, de fapt, problema...


Acum, textul nefericit la o parte:

Măi, autori de materie primă pentru luări în balon,

Lăsaţi-vă de scris. Cel puţin în forma asta. Spuneţi, pe scurt, că voi iubiţi câinii, că pretindeţi că vă pricepeţi la ei, şi gata. Nu faceţi niciun serviciu nimănui scriind un text extrem de prost construit, fără altă idee centrală decât insinuarea că rezolvaţi criza maidanezilor cu falsa propunere c-aţi putea învăţa pe cineva cum să se apere de haitele de câini.
Staţi şi voi de vorbă cu câţiva oameni care se tem organic de câini, cu câţiva care au fost, eventual, muşcaţi, ajutaţi-i, pro bono, să se recupereze din şoc, mergeţi, de câteva ori, prin oarece locuri infestate cu maidanezi, suferiţi direct un atac, două, trăiţi să spuneţi povestea şi pe-urmă mai vorbim.

Nu există „pe mine nu mă muşcă”.

Nu cu un oraş-în-oraş, zeci de mii de câini în preajmă.

Există doar „pe mine nu m-au muşcat încă”.

Câinii de pe stradă sunt animale sălbăticite, ori sălbatice de-a binelea. Nu domestice!

Faptul că nu-îi rod instant jugulara câte unui pretins inimos (care îi hrăneşte cu aerul că devine instant filantrop intergalactic şi se-aureşte pe la colţuri, dar n-ar strânge vreodată mizeria de după ei) nu înseamnă că nu-s sălbatici. Poate pur şi simplu nu-l atacă pe-ăla pentru că nu le place mirosul potenţialei prăzi.
Comportamentul aşa-zic prietenos (cu oamenii „buni”, care „iubesc sincer animalele”) e pur şi simplu adaptarea la cerinţele aparent necesare pentru primirea altor porţii de papa gratis. Pavlov inversat.


Câinii de pe stradă merg în haite. Nu-s Eminescu, solitar pedalând pe sub tei, cu gândul la varii Veronici şi luceferi.
Şi, când atacă, tot în haită vor ataca. Din ambuscadele canine reuşite pur şi simplu nu scapi. Vei fi copleşit.
Nu sunt aşa de multe atacuri cu final tragic pentru că nu întotdeauna îi ajută terenul, dar....



Câinii de pe stradă nu-s Pufi, câinele tău de-acasă. Dacă erau, nu erau pe stradă, erau la tine-acasă şi n-am fi vorbit de ei. Nu sunt mai deloc sănătoşi în viaţa lor scurtă şi chinuită. Nici fizic, nici în alt fel. Turbarea şi variile parazitoze cronicizate nu prea te-ajută să fii normal la cap - să apreciezi corect intenţiile celor din preajmă, să nu confuzi haina verde de ieri a unuia care te-a pocnit cu haina verde de azi a unuia care trece pe-aici pentru prima dată, etc.

Dacă tu crezi că-s Pufi, ia-i acasă. La tine. Nu pe scara ta, acas'.


Iubitorul de animale nu e cel care le hrăneşte şi mai zbiară ipocrit de dragul sufleţelelor lor, pe te miri unde.
Nu în oraş. Nu e ca şi cum ai fi pădurar şi-ai pune pe ici-colo, iarna, când e prea frig, fân pentru căprioare, punct.

Iubitorul de animale e cel care le are în grijă şi strânge după ele, din casă şi de afară. Zi de zi.

Restul e gargară ieftină şi penibilă.

Îmi pare rău

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.


Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.

Nimic neobişnuit. Nimic deosebit. Viaţa, ca de obicei.

Şi totul se schimbă, ireversibil, îngrozitor, în câteva momente.

Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Doar că azi a fost ultima zi în care ai lăsat acasă doi copii. De mâine laşi doar unul.

Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
De azi, însă, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Vei fi cel care a supravieţuit - binecuvântare şi vină, împreună. Cel maaare. Cel care ar fi putut avea mai multă grijă.
Cel muşcat, care a supravieţuit.

Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
În câteva ore s-ar putea să-ţi doreşti să fi fost tu cea muşcată până la desangvinizare.
Şi vei fi - dar simbolic.
Muşcată de oameni, până la moarte.


Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi. Îmi pare rău pentru sentimentele de vinovăţie,
tipice supravieţuitorului, despre care îmi imaginez că vă dau târcoale - de ce eu? de ce am supravieţuit? de ce n-am avut grijă de el? de ce am mers în parc? de ce ţipasem la el ieri?

De ce, de ce, de ce...?

Ce-ar fi fost dacă...?


Eu nu cred că atunci când pierzi un copil îţi mai revii vreodată.
nu cred că depăşeşti vreodată momentul.
poate nu mori, nu în sens biologic. poate găseşti, din indiferent ce motiv, resurse să-ţi continui un soi de existenţă, mai mult sau mai puţin precară.
dar nu cred că-ţi revii. nu cu adevărat. nu pe de-a-ntregul.
Moartea unui copil e-o sfârtecare a ţesăturii vieţii - prea absurdă ca s-o poţi cuprinde şi depăşi.


Motiv pentru care cred că e nevoie de compasiune.
Nu de inventat vinovaţi sau de pretinse reparaţii vindicative.
De compasiune.



Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi.

Nu-mi pot imagina prin ce treceţi.

Nu am cuvinte de consolare. Cred că e absolut îngrozitor ce vi s-a-ntamplat şi vi se întâmplă şi-mi pare rău pentru chinul prin care treceţi.

Îmi pare rău

Podurile care ard

Uneori, viaţa se simplifică tăind legături.
Nu mai pierzi timp şi nici energie în raport cu varii persoane, relaţii, comportamente, consecinţe, şamd.



Alteori, se complică.

Când X nu mai vrea să aibă de-a face cu Y, dar îi leagă o întreagă reţea socială, eventual legături de sânge, devine complicat pentru cei din anturaj să-şi păstreze neafectate relaţiile directe cu fiecare dintre împricinaţi.

Lucrurile se îmbârligă suplimentar şi pen’că relaţiile directe sunt rareori văzute ca atare (schimburile dintre două persoane anume, nu şi ecourile lor în plan social; linii drepte, nu triunghiuri ori alte forme geometrice, eventual vreun tesaract), neecranate de multele atribute definitiv-absolutiste (etichete: X e un tâmpit incurabil, Y e rupt din soare, curat injer, Z a fost mereu dificilă) care poposesc in peisaj.

Şi mai există şi măreţele impulsuri justiţioase de tip „să aflăm cine are dreptate”.
Şi să-i dăm, eventual. Dreptate.
N-are nimeni. E pur şi simplu o combinaţie (de subiectivisme) care nu mai poate continua.

Deci pot apărea presiuni (fie de tip pupaţi-vă şi împăcaţi-vă, fie cine nu e cu noi e împotriva noastră!).

Cine nu e cu noi, poate nu era acasă nu prea intră în calculele frondiste.



Uneori, podurile ard cu surle şi trâmbiţe; alteori, discret, pe nevăzutelea.

Alteori se evaporă, pur şi simplu, aproape natural, fără mare tam-tam.

Mai pot, desigur, fumega sufocant, până când careva se prinde că-i arde trena.


No, acu’ explică asta unui copil de 5 ani (care nu e, tehnic vorbind, parte din poveste... adică ruperea de legături n-are loc între rude imediat apropiate lui - dar asupra căruia consecinţele rupturii au un impact) când o-ntreba.


Tante-ta Tracy Chapman zicea că podurile astea ajung, într-o zi, să te bântuie.



Eu cred ca multe te eliberează.

 

'cause all that you have

is your soul.

Recapitulare, cu mofturi şi cărţi

Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură. Iar.

Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.

Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.

Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.


Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.

Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.


Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!


La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!



În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?

Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.

Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.

Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.

Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?



Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:

Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas

Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.

Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.

Ambele merită lectura.