sâmbătă, 17 iulie 2010

Mic tratat de căzut la pace cu sine


Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

8 comentarii:

Unknown spunea...

Bine-ai revenit :). Si eu am ajuns la concluzia ca o parte din rau ti-l faci singura in perioada asta criica. Noroc ca sunt o gramada de lucruri frumoase presarate, de exemplu fi-mea aranjeaza biblioteca acum. Scoate dintr-un dulap si pune pe raft. Mai rupe cate-o carte dar lipiciul sa traiasca. Acum mi-a dat copertile de la dracul lui bram stoker. Cred ca zice ca oricum se gaseste in format pdf...

Mamiţuni spunea...

Zoozie,
multumesc. Revenire e un cuvant bun!

Cat despre carti: eu zic sa deschidem, ca-n vechime, o sezatoare. Vin si eu cu un metru cub de rupturi si rontaieli...
Ce zici? :))

alina spunea...

Ah cartile ... trebuie simtite, nu, de-aia sunt mai intai rupte?? :))

Ma bucur ca ai inteles ca orice perioada neagra se caracterizeaza in primul rand prin faptul ca e finita si temporara. Adica trece!
Si noi ne-am incarcat bateriile intr-un scurt moment de respiro lunile astea, intre apogeul unui toddlerhood si inceputul altuia. Oricum pe mine experienta asta m-a invatat ca se poate, rezistam. Ne-am calit, cum ar veni. Fiin'ca azi-noapte par exampla am dormit fix 2 ore, dupa care am fost, pe rand: alinator de lacrimi de dupa-cosmar, desfundator de nasuri si perna de box a unor talpite infuriate! :(

Altheate spunea...

La mine e mare tratat de reabilitat firea panicoasa a consortului si soacrei, neincrezatori in metodele mele. Noroc ca asta ma mobilizeaza si mai mult ca altfel luam pusca si mergeam la vanat iepurasi cu doua picioare, in oras.

Mamiţuni spunea...

Alina,
cred ca sub doi ani iei la propriu indemnul "pune mana pe carte!" :)

Cat despre perioadele negre... unele par tare lungi. Si, din pacate, toate lasa urme. Mai adanci sau superficiale, dar lasa. Depinde de noi sa facem pe urma ceva util cu ele...

In rest, experientele noastre seamana, dar nu sunt comparabile - eu nu fac fata nici cu un copil, daramite cu 3...


Altheate,
cum faci?
Ca eu, la auzul celui mai mic susur de temere, dau a-ncepe automat sa urlu.
Ma consoleaza sa aflu ca nu sunt singura cu porniri oarecum belicoase, :)), multumesc! :)

alina spunea...

Mie-mi place sa cred ca in afara de riduri si fire albe, semnele lasate sunt circumvolutiuni incretite mai intelept (mai multa rabdare, mai mult curaj, mai multa iubire). :) Fiziologicul se reface tot de acolo. Sper eu. Ca si la mine sunt cam multe urme de sters. :)
Te imbratisez!

Anonim spunea...

E greu. Asa e. Noi nici n-am trecut de prima aniversare si simt ca n-am suficienta rabdare, putere si intelepciune. Dar avea bunica mea o vorba: "De' nu ti-ar fi dragi...". Si mai am o deviza care ma ajuta cateodata. Am citit-o pe un magnet care infatisa o tipa grasuta cu buzele incretite a neputinta: "If all else fails, lower your standars". Pentru mine are o arie larga de aplicabilitate.
Lupta, lupta si da-i si lupta, Mamituni! Ca la patuzsopt!

XoXo spunea...

mda, mereu trebuie sa cauti sa vezi partea buna/frumoasa a lucrurilor chiar si atunci cand nu pare sa existe. Momente grele sunt la orice varsta, unele mai scurte altele mai lungi, iar lipsa de comunicare le face si mai greu de indurat. Dar toate trec ... pana la 4 ani jumate am adunat destule experiente si inca mai am de adunat, insa am invatat sa nu le mai pun atat la suflet. Cum ma descurc? repet pana la extrem ca totul trece si sigur iese soarele!