Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.