vineri, 4 martie 2011

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

3 comentarii:

alina spunea...

I hear you (yet again!) :)

In privinta mersului la toaleta avem experiente din ambele game - Maria care s-a autoeducat devreme si rapid, cu foarte putine accidente (10%?) de la 2 ani incoace; și Anna care la 2 ani mergea bucuroasa la olita, dupa care s-a razgandit in privinta bucuriei cam vreo sase luni bune, daca nu si mai bine, apoi alte cateva luni in care sentimentele au fost amestecate si finalul glorios de acum, in care, marturisesc din vina mea exclusiva, nu am curaj sa o las peste noapte sau la drum lung fara un pull-up de control pe ea. Slava Cerului, momentele alea de pe la 2 ani si un pic, in care inca trebuia sa curat nr 2 de prin scutecele ei (cum zici, macar in proportie de 30% dintre produceri) par apuse definitiv. Deci rabdare va doresc.

In privinta somnului, empatizam de asemenea profund, cu toate trei mandrele noastre mofturoase si pretentioase la ceas de bagat in pat. Maria a inceput sa fie rezonabila in jur de 1 an jumate, povestea a devenit ritualul sfant si rareori nu poate adormi la ore cuminti.
In schimb cu celelalte doua mergem pe principiul murphyan "azi una, maine alta", chestie care incepe sa devina extenuant de deranjanta, cand ele impart dormitorul (aka se trezesc reciproc). Problema e ca nici una fara alta nu dorm si, de exemplu, azi pe la 6am, cand dl D si-a inceput pregatirile matinale, Anna a mirosit si cea mai fina urma de zgomot si-a fost in picioare. Nedandu-se batuta chip pana n-o gasi-o pe Catrina. Care mezina isi facea somnul dulce in patul nostru conjugal de pe la 4am (urale aici, chiar a dormit, nu a impartit cu generozitate pumni si suturi in carnea parinteasca!!), dupa un, pare-mi-se, cosmar infant.
Iar pe biata Maria, trezita si la 4, si la 6, la 7 maxim trebuia s-o am in picioare pentru scoala.
Inutil sa mai povestesc cum e cu drumurile intretaiate cu somnul de amiaza ... si ... grrrr ... ce atitudine se isca din cauza extremei oboseli la vreme de seara ...
Asa ca nu am promisiuni pentru tine. Dar as zice ca, totusi, parca devine un pic mai bine odata cu timpul. Pana la 20 de ani ma gandesc ca n-o sa dureze, na ...! :)

Ada Demirgian spunea...

no, no... Iri are 6 ani si stie sa se joace singura. Isi face de lucru. I-am luat un cort de la ikea si isi organizeaza acolo tot felul de scenarii. Nu dispera!

Mamiţuni spunea...

Alina,
multumesc :)
Cu olita am lasat-o aproape balta, momentan. Planuiesc sa povestesc intr-o alta postare detaliat de ce si ce planuri am facut. Ideea de baza e ca mi s-a parut mai intelept sa aman - desi, cateodata, ma gandesc ca n-ar fi fost rau daca am fi scapat deja de scutecele...

Cu somnul, la voi e complicat ca aveti 3 ritmuri diferite de armonizat... Saraca Maria, ce obosita trebuie sa fi fost in ziua aia!
(si saracii de voi, adultii, cu 3 randuri de istericale de nesomn!)

La noi, somnul nocturn al domnului s-a imbunatatit considerabil de-o vreme incoace. Dar de adormit greu tot adoarme greu. Cum sunt foarte multe lucruri pe care nu le pot face cu el treaz (dar care trebuie, la un moment dat, facute) decat riscand sa ma trezesc cu distrugeri prin alta parte, ma fac arici cand vad ca, desi e ora de culcare, dumnealui e inca insetat de actiune si nu doarme...
O sa treaca iarna, o sa ne luam bicicleta si (sper!) vom fi mult mai inclinati sa respectam orele de culcare, fara a mai fi interesati de operariunile altora :)

Ada,
Iri e maaaaare! La 6 ani, lucrurile se intampla cu totul altfel.
Multumesc oricum pentru incurajari! (inseamna cel putin 2 ani castigati :))
Noi avem un cort Deryan (http://www.deryan.nl/site/?id=13)care, se dovedeste, din cand in cand, o diversiune buna.
Dar, la ora de somn, daca nu se culca toata lumea, nu ne culcam!!!