miercuri, 30 martie 2011

Câteodată, trebuie să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e

Avertisment: ăsta e un text pentru care descrierea „mult prea trist” e un soi de diminutiv tembelo-nereuşit. E de necitit, zic eu, pentru cei mai sensibili.

Nu mai ştiu de ce, mi-a venit în minte zilele trecute faptul c-am avut o sarcină zen.
Uşoară, rezonabilă. Urmată de o naştere care m-a făcut să declar, la nici 8 ore după, c-aş mai putea face încă 10 copii.

Şi totuşi... a fost o umbră. De la toxoplasmoza-mi cronică sau dintr-o altă cauză, tot timpul mi-a fost teamă că o să-l pierd. O teamă viscerală, neagră, rece, ceţoasă şi dotată cu gheare. Inexplicabilă, ca toate visceralele.
M-am întrebat ce-aş face.
Răspunsul a fost că n-aş putea merge mai departe. Şi analiza s-a oprit aici.

Am respirat uşurată după a n-şpea săptămână de sarcină, marcată ca fiind graniţa de supravieţuire pentru prematuri. Apoi, încă odată, pe la 7 luni. Apoi după naştere, cu ocazia ecografiei transfontanelare. Apoi la analizele de sânge, care au demonstrat că n-avem de ce ne face griji.

Şi totuşi... în spaimele şi frisoanele şi necunoaşterile primei luni, umbra a rămas. Când Muţunau avea 1 an şi 9 luni (acum aproape un an) am plâns cu frisoane citind articolul lui Gene Weingarten, citat via link aici.
Şi-am plâns şi-acum, citind articolele lui Daniel Raeburn.

Lui Daniel i s-au născut două fetiţe. Irene, pe 28 decembrie 2004, şi Willa, un an şi opt luni mai târziu.

Doar că Irene murise pe 24 decembrie, cu 4 zile înainte de a se naşte.



Există locuri în care nu mergem. Zone pe care nu le explorăm.
Momente în care plecăm privirea.
De cele mai multe ori, marchează teritorii necartate ale durerii.


E incredibil cât de multe dintre ele purtăm, fiecare din noi, sub crusta de zgândăreală cotidiană şi rutină.
Şi cât de mult ne prefacem, cât de tare pretindem că n-ar fi acolo. De parcă simpla lor negare le-ar (putea) anula.

Pierderile te pun în faţă cu moartea. E-o confruntare din care nu ai cum să ieşi învingător, dar în care nici nu te poţi preda. Şi-atunci, în absenţa unei maniere de trecere, ne prefacem. Ţine ochii închişi, ca să nu ameţeşti. Nu privi în jos. Învăluie-te în mici lucruri profane. Nu vorbi despre asta. Nimeni nu ştie cum să reacţioneze la aşa ceva.

Aşa încât devenim proprii magicieni de serviciu.

Pentru că sub crustă palpită adevăruri dureroase, de neconfruntat.

Să vă trăiască!
Urarea tradiţională pentru naşterea unui copil. Acum, cvasi-mecanic repetată, fără (mare) atenţie la sens.
Sub crustă, un lung şir de tragedii, oceane de durere şi, ca-n cutia Pandorei, un fir de speranţă.


Nu cumpăra hăinuţe/lucruri înainte de naştere!
Pe ici, pe colo, e un soi de tradiţie. Originea „obiceiului” pare a fi evreiască.  (or mai fi şi alte culturi în care „recomandarea” e să aştepţi naşterea, dar nu ştiu eu de ele)
Sub crustă, dramele atâtor pierderi.


Ernest Hemingway had once boasted that he could write a novel that was only six words long. Asked to prove it, he took a napkin and wrote, "For sale: baby shoes, never worn."

Am ajuns la Daniel Raeburn via daddytypes.
Comentariile sunt, şi aici, ferestre deschise spre zone necartate.
Acesta este un citat din al doilea comentariu, semnat George.

What is interesting to me is that when I tell them how he died, we wind up talking about the inevitable momements of frustration and anger that come with raising children, and most parents have a story about a moment when they almost lost it. Almost everyone also says they've never talked about that moment to another person.

We don't like talking about the demons, either the ones that inhabit our universe or ourselves.



Textul lui Daniel despre Irene este aici.
Preiau mai jos două extrase disparate. Articolul este indescribtibil de cutremurător.

Facing a mirror you see merely your own countenance; facing your child you finally understand how everyone else has seen you.

Rebekah and I tried to be strong for each other. But if I attempted to joke she saw me laughing when our only child was dead. If she wanted to visit a friend, I saw her abandoning me to my grief. By trying to be strong, we hurt each other, and by trying to be normal, we grew numb.

Cel despre Willa, aici. Îi citez finalul:

That is happiness,” Willa Cather once wrote. “To be dissolved into something complete and great.” When I’d sifted through Irene’s ashes, my memory of Cather’s line had brought me some solace.

We named Irene’s sister Willa. We huddled around her as though she were a campfire. Entranced, we watched her shift and sigh and emit small, unexpected noises before she settled back into sleep. Emotions quivered across her sleeping face. In her wavering expression, we divined flickers not only of Irene but of ourselves and our ancestors. Willa’s body was as warm as a pulsing amber.

After midnight, I went to get water. As I passed the window of the nursery, I spied a dozen newborns. All were swaddled in pink-and-blue blankets and capped by pink-and-blue beanies. All were still. Each face looked puffy and jaundiced, but peaceful and somehow Asian in mien. The babies were as alike as larvae. Any one of them could have been my daughter. I wanted to hold them all.”


Thank you, Daniel, for sharing your stories.
So deeply sorry for your loss.

Câteodată, trebuie doar să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e. Pentru simplul şi concisul motiv că e.

6 comentarii:

vic spunea...

da' o pereche rasunatoare de palme nu vrei?

1. cauta bona, copilul e prea mic sa-l dai la camin, tine-l acasa
2. cheama in ajutor bunicarimea
3. uita-te la desene animate
4. vorbeste cu cineva in timp real cu faptele care se vede ca te preocupa pina la distrugere
5. daca nu si nu, ia-ti copilul si vino la mine o saptamina

Mamiţuni spunea...

Vic,
daca-s gratis, desigur :)

Hai sa le luam pe rand:

1. N-am nici cand cauta bona & nici cu ce-o plati, deocamdata. Pentru ca junele nu e prea mic pentru gradi (are aproape 3 ani), s-a adaptat foarte bine, ii prieste, s-a dezvoltat foarte fain, ii place. Ar fi si inutil, si (din punctul meu de vedere) gresit sa-l retrag.

2. Sigur, dar peste cateva luni. acu' pur si simplu nu se poate.

3. (Nu-s sigura c-am inteles-o pe-asta)
4. Ce te face sa crezi ca n-o fac? Si ca nu scriu tocmai ca sa consemnez, condensat, discutii?

3&4: Ne uitam (impreuna) la desene animate, cantam, topaim. Avem surse de lucruri frumoase.

Dar separat de asta, la anumite subiecte pur si simplu sunt si voi ramane sensibila (si/sau exagerat de sensibila) indiferent de realitatea cotidiana. Unul din ele e stillbirth. Indiferent de cat de bine sau prost mi-ar merge la un moment dat, rezonez. Si, uneori, ma folosesc de blog si ca sa-mi pun lucrurile in ordine, nu doar ca aide-memoire.

In plus, eu cred ca si lucrurile triste merita consemnate. Ca daca le ignoram, nu dispar. Daca le putem parcurge, s-ar putea converti in surse de compasiune.
Ca nu gravitez in jurul lor, e alta discutie. Asa s-a nimerit, sa le gasesc in momentul unei dispozitii mai degraba sumbre.

Poate ca am avut un ton (prea) vehement.
Sau poate tu citesti, printre randuri, si lucruri care pentru mine au alta greutate - mai mica.

5. Invitatia e foarte faina, multumim. E ca o petrecere in pijamale - ceea ce ma face sa intreb ce facem cu pisicile, ca ele n-au pijamale :)

Ipotetic vorbind, esti constienta ca, daca am veni la tine o saptamana, locuinta ti s-ar redecora complet, da?

alina spunea...

n-am putut sa scriu nimic, cand am citit, acum doua zile. inca nu pot sa scriu nimic. nu sunt cuvinte, povestile sunt ... dincolo de orice s-ar putea spune, omeneste.

vic spunea...

1. e prea mic la 3 ani si prea repede dus de acasa. in afara de faptul ca o sa faca de-a valma boli, nu o sa va alegeti cu nimic bun. daca el se manifesta pozitiv, 5 ani e tocmai bine.

nu tonul e vehement; disperarea de care nici nu cred ca iti dai seama ma ingrijoreaza.
sub valul frivol al povestirilor e un om obosit.

iti recomand desene animate ca sa faci o bresa in mintea ta plina numai de aceste probleme a caror cheie nu o ai. sa zicem ca 2 zile nu o sa le percepi, apoi o sa te obisnuiesti.

creierul e asaltat si coplesit de cite ceri de la el: cresti un copil, mergi la serviciu; e prea mult fiindca fiecare din cele 2 tirasc dupa ele zeci de alte probleme ca tinichele de coada ciinelui.

vic spunea...

chestia cu locuinta e falsa, oamenii se schimba pe alt teritoriu.
dar daca e asa vorba, aduceti albastru si portocaliu.

Mamiţuni spunea...

Alina,
da.
Sunt de dincolo.


Vic,
"prea mic" pentru gradinita e discutabil. Sunt copii care-s gata la 1 an jumate, si altii pe care e preferabil sa nu-i dai deloc. Da' absenta unor criterii, discutia n-o sa aiba nici cap, nici coada.
Daca esti de acord, hai s-o reluam intr-o postare viitoare. Ca tot ma batea gandul sa fac pre-bilantul primului an de gradinita...

In rest: inteleg de ce zici ce zici. Sau cred ca-nteleg.
Fireste ca mi-ar prinde bine o pauza (noua, tuturor, de altfel, din cand in cand, ne trebuie!). Mai ales in perioadele de astenii primavaratice.

Faptul ca-ntelegem niste lucruri nu ne-ajuta automat sa le rezolvam. Faptul ca ne detasam si-ncercam sa le vedem dintr-o alta perspectiva poate fi de-ajutor.

Mai mult decat desenele animate m-ajuta desenatul. (care are si marele merit ca se produce in duo).

Cand am zis de redecorarea locuintei, ma refeream la faptul ca, daca am veni, ti-am intoarce-o (garantat!) cu fundu'n sus. Ceea ce, mai stii, ar putea fi bine primit.
Avem albastru si portocaliu, ca ne plac si noua. Le vrei sub forma lichida sau relativ solida? :))