Natură vie cu frisoane

Un tip, îmbrăcat modest şi cu nu foarte mult bun gust, dar curat, împinge un căruţ de copil.
Căruţul e tot modest, dar curat. Înăuntru, un bebeluş.
Lângă bărbatul cu căruţul, vizibil împreună cu ei, o tipă aparent foarte tânără, dar cu un aer foarte derutato-obosit.
El fumează.
Ea trage dintr-o pungă mică de aurolac.

Câteodată, trebuie să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e

Avertisment: ăsta e un text pentru care descrierea „mult prea trist” e un soi de diminutiv tembelo-nereuşit. E de necitit, zic eu, pentru cei mai sensibili.

Nu mai ştiu de ce, mi-a venit în minte zilele trecute faptul c-am avut o sarcină zen.
Uşoară, rezonabilă. Urmată de o naştere care m-a făcut să declar, la nici 8 ore după, c-aş mai putea face încă 10 copii.

Şi totuşi... a fost o umbră. De la toxoplasmoza-mi cronică sau dintr-o altă cauză, tot timpul mi-a fost teamă că o să-l pierd. O teamă viscerală, neagră, rece, ceţoasă şi dotată cu gheare. Inexplicabilă, ca toate visceralele.
M-am întrebat ce-aş face.
Răspunsul a fost că n-aş putea merge mai departe. Şi analiza s-a oprit aici.

Am respirat uşurată după a n-şpea săptămână de sarcină, marcată ca fiind graniţa de supravieţuire pentru prematuri. Apoi, încă odată, pe la 7 luni. Apoi după naştere, cu ocazia ecografiei transfontanelare. Apoi la analizele de sânge, care au demonstrat că n-avem de ce ne face griji.

Şi totuşi... în spaimele şi frisoanele şi necunoaşterile primei luni, umbra a rămas. Când Muţunau avea 1 an şi 9 luni (acum aproape un an) am plâns cu frisoane citind articolul lui Gene Weingarten, citat via link aici.
Şi-am plâns şi-acum, citind articolele lui Daniel Raeburn.

Lui Daniel i s-au născut două fetiţe. Irene, pe 28 decembrie 2004, şi Willa, un an şi opt luni mai târziu.

Doar că Irene murise pe 24 decembrie, cu 4 zile înainte de a se naşte.



Există locuri în care nu mergem. Zone pe care nu le explorăm.
Momente în care plecăm privirea.
De cele mai multe ori, marchează teritorii necartate ale durerii.


E incredibil cât de multe dintre ele purtăm, fiecare din noi, sub crusta de zgândăreală cotidiană şi rutină.
Şi cât de mult ne prefacem, cât de tare pretindem că n-ar fi acolo. De parcă simpla lor negare le-ar (putea) anula.

Pierderile te pun în faţă cu moartea. E-o confruntare din care nu ai cum să ieşi învingător, dar în care nici nu te poţi preda. Şi-atunci, în absenţa unei maniere de trecere, ne prefacem. Ţine ochii închişi, ca să nu ameţeşti. Nu privi în jos. Învăluie-te în mici lucruri profane. Nu vorbi despre asta. Nimeni nu ştie cum să reacţioneze la aşa ceva.

Aşa încât devenim proprii magicieni de serviciu.

Pentru că sub crustă palpită adevăruri dureroase, de neconfruntat.

Să vă trăiască!
Urarea tradiţională pentru naşterea unui copil. Acum, cvasi-mecanic repetată, fără (mare) atenţie la sens.
Sub crustă, un lung şir de tragedii, oceane de durere şi, ca-n cutia Pandorei, un fir de speranţă.


Nu cumpăra hăinuţe/lucruri înainte de naştere!
Pe ici, pe colo, e un soi de tradiţie. Originea „obiceiului” pare a fi evreiască.  (or mai fi şi alte culturi în care „recomandarea” e să aştepţi naşterea, dar nu ştiu eu de ele)
Sub crustă, dramele atâtor pierderi.


Ernest Hemingway had once boasted that he could write a novel that was only six words long. Asked to prove it, he took a napkin and wrote, "For sale: baby shoes, never worn."

Am ajuns la Daniel Raeburn via daddytypes.
Comentariile sunt, şi aici, ferestre deschise spre zone necartate.
Acesta este un citat din al doilea comentariu, semnat George.

What is interesting to me is that when I tell them how he died, we wind up talking about the inevitable momements of frustration and anger that come with raising children, and most parents have a story about a moment when they almost lost it. Almost everyone also says they've never talked about that moment to another person.

We don't like talking about the demons, either the ones that inhabit our universe or ourselves.



Textul lui Daniel despre Irene este aici.
Preiau mai jos două extrase disparate. Articolul este indescribtibil de cutremurător.

Facing a mirror you see merely your own countenance; facing your child you finally understand how everyone else has seen you.

Rebekah and I tried to be strong for each other. But if I attempted to joke she saw me laughing when our only child was dead. If she wanted to visit a friend, I saw her abandoning me to my grief. By trying to be strong, we hurt each other, and by trying to be normal, we grew numb.

Cel despre Willa, aici. Îi citez finalul:

“That is happiness,” Willa Cather once wrote. “To be dissolved into something complete and great.” When I’d sifted through Irene’s ashes, my memory of Cather’s line had brought me some solace.

We named Irene’s sister Willa. We huddled around her as though she were a campfire. Entranced, we watched her shift and sigh and emit small, unexpected noises before she settled back into sleep. Emotions quivered across her sleeping face. In her wavering expression, we divined flickers not only of Irene but of ourselves and our ancestors. Willa’s body was as warm as a pulsing amber.

After midnight, I went to get water. As I passed the window of the nursery, I spied a dozen newborns. All were swaddled in pink-and-blue blankets and capped by pink-and-blue beanies. All were still. Each face looked puffy and jaundiced, but peaceful and somehow Asian in mien. The babies were as alike as larvae. Any one of them could have been my daughter. I wanted to hold them all.”


Thank you, Daniel, for sharing your stories.
So deeply sorry for your loss.

Câteodată, trebuie doar să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e. Pentru simplul şi concisul motiv că e.

În spatele lui NU

"Nu te urca acolo!"
"Nu ai voie la priză!"
"Nu şterge mânuţele de tricou!"
"Nu te mai juca acolo!"
"Nu arunca pernele!" (jucăriile, cărţile, etc)
"Nu mai ţipa!"
"Nu călca în baltă!"
"Nu mă mai bate la cap!"

Fraze mitraliate zilnic, tumultuos, ţâşnind ca dintr-un gheizer cu care nu se mai ştie când ne-am trezit înlăuntru.


şi acum, încet, în reluare. Cu subtitrările care prea rar ajung la suprafaţă.

Nu te urca acolo!
... dacă nu te ţii bine şi cazi, ce mă fac?
Nu ai voie la priză!
... dacă Doamne fereşte te electrocutezi, ce mă fac?
Nu şterge mânuţele de tricou!
... te murdăreşti, iar am de lucru, ce mă fac cu atâtea lucruri de spălat, cu ce te mai îmbrac, de unde bani pentru alte lucruri, ce mă fac?
Nu te mai juca acolo!
... dacă nu te pot supraveghea şi păţeşti ceva, ce mă fac?
Nu arunca pernele (jucăriile, cărţile, etc)
... că nu tu le strângi, ce mă fac cu atâtea pe cap?
Nu mai ţipa!
... că mă doare capul, ne aude lumea, ce-o să zică lumea, ce mă fac dacă lumea se uită pe urmă ... nu-ştiu-cum la mine? dacă lumea îşi face o părere proastă despre mine, ce mă fac?
Nu călca în baltă!
... te murdăreşti,
ce-o să zică lumea,
ce mă fac?
Nu mă mai bate la cap!
... etc.


În spatele tabuurilor şi interdicţiilor e, întotdeauna, spaima.
Neagră-gri. Ţepoasă. Ceţoasă. Insidios-rece. Cotropitoare. Vulnerabilizantă. Aparent, de neoprit. Iremediabilă. Umilitoare. Frustrantă. Cu rădăcini ameţitor de adânci.
Implicit, amăgitoare. Sub imperiul ei, totul pare brusc mai bun, subit dezirabil.
Orice, dar să evit spaima.
Pentru că nu ştiu exact nici în ce constă (ceea ce o amplifică), nici cum să mă apăr de ea.

Nu aşa reacţionăm, de cele mai multe ori?

În absenţa modelelor contrabalansatoare, cum altfel?

Nu cumva ne purtăm ca şi cum am trăi veşnic sub o sabie a lui Damocles? Care sabie, de fapt, nu e acolo ca atare, ci drept substitut pentru altceva mult mai greu de cuprins de oameni?

„Nu” e, de obicei, o scurtătură penibilă care ilustrează un singur lucru: ignoranţa emiţătorului.
Este, esenţialmente, o dovadă de îngustime de minte, nu de autoritate (altă vorbă seacă, acoperitoare de spaime...). De unde şi disperarea nuu-itorul „sfidat”...
E-o limitare şi atât. Mai mult, e una contraproductivă. Înţeleg să mă opresc - dar nu cum, nici de ce, şi nici ce să fac data viitoare. Dintr-o dată, sursele de frustrări se triplează.

Sună cunoscut?

Vorbesc în [(prea-)bună] cunoştinţă de cauză. De fiecare dată când spun „nu”, pot găsi (de obicei post-factum) o altă alternativă de exprimare mult mai fericită. Mult mai clară pentru copil şi mult mai rodnică în privinţa schimbării de comportamente.
Zic „de obicei” pentru că-n situaţiile de urgenţă vitală un „nu” îţi poate furniza cele câteva milisecunde salvatoare. Dar nu trăim (sau n-ar trebui) în stare de perpetuă urgenţă vitală. N-avem război acasă. Sau n-ar trebui...


Suntem, cumva, în luptă contra curiozităţii copiilor noştri?
Contra inventivităţii lor?
Contra dorinţei de explorare?
Contra nevoii de-a experimenta?
Sau a celei de-a înţelege consecinţele?
De-a testa?
Contra degeţelelor mici, care nu pot ţine prea bine obiectele?
Contra impulsurilor de moment, necenzurate de frisoane sociale tembele, inutil conformiste?

Suntem, cumva, împotriva copiilor noştri?
În opoziţie absolută cu tot ce reprezintă ei?
Pentru că din asta sunt făcuţi copiii, din toate cele de mai sus. Şi din zâmbete, şi din dragoste, şi din alte câteva „ingrediente” care-s cu mult mai presus de noi, dar pe care nu le mai preţuim de mult aşa cum ar trebui.

Când anume le-am declarat război?

Că de ce e, în context, o întrebare retorică.


De la ce m-am luat? De la postările Anei, Oanei şi Amirei pe tema violenţei împotriva copiilor. (postări pornite şi ele de la un alt blog, pe care nişte ... de-alea schimbă informaţii absolut stupefiante cu privire la cele mai eficiente metode de-a-ţi cafti progenitura)

Şi de la constatarea amară că-i foarte greu să-i faci pe oameni să priceapă de ce e sinistru ce fac, câtă vreme ei sunt făcuţi din NU.

Nu mi-a venit să cred

Conform legislaţiei româneşti, nicio instituţie nu este mandatată să anunţe familiile victimelor.

Ceea ce poate explica oarecum de ce, când a murit tata, poliţiştii prezenţi la faţa locului (de altfel prevenitori şi atenţi la felul în care vorbeau) au sunat-o pe mama de pe telefonul lui.

Nu e corect. Şi e cu atât mai lipsit de logică, dacă stăm să ne gândim că toţi ne confruntăm, de-a lungul vieţii, cu dispariţii de pe urma cărora suferim.

Să nu ştii

Este o postare mai veche, de marţi sau de miercuri, întârziată la publicare.

Povestea cu moartea tatei (şi mai ales partea cu înmormântarea lui) e atât de mare şi de cutremurătoare încât nu cred c-o voi putea povesti vreodată cuiva. E prea împovărătoare.
Mi-a prilejuit un contact brusc cu atât de multe straturi de existenţă simultan încât n-am putut-o asimila încă. N-am dreptul de a copleşi cu ea pe altcineva. Doar nevoia de a o spune...
Aş vrea să cred că pot găsi pe cineva căruia să-i pot încredinţa povestea. Nu ştiu pe nimeni care s-o poată primi. Am încercat. Şi oamenii s-au blocat. Există, pentru fiecare din noi, detalii care sfidează înţelegerea. Şi care, astfel, îngheaţă totul.
Şi asta mă însingurează.
Fireşte, e egoist să-mi închipui că trebuie să spun, ori să m-asculte cineva. Nu trebuie.
Trăiesc însă cu nostalgia unor şezători la care n-am participat niciodată, nici în copilărie, cu adevărat. (Cele la care mergeam erau, cel mult, simulacre.) Pe durata cărora să aibă loc împărtăşiri - într-un sens, paradoxal, la fel de apropiat şi de diferit esenţialmente de cel religios.


Confruntarea cu experienţa pierderii mi-a adus, ca o reflectare, nişte înţelegeri. Majoritatea, amare.


Am văzut clar (iar!) cât de false sunt multe dintre lucrurile în care ne pierdem vieţile. Cât de inutil de artificial sunt construite.
Cât de vii sunt altele, cărora nu (putem să) le acordăm destul timp.

Am văzut cât de legată sunt de copilul meu. Cât de incontrolabil-furibund-violente mi-ar fi reacţiile în cazul în care i s-ar întâmpla ceva. Cât de profund incapabilă aş deveni instantaneu: n-aş găsi nici sens, nici resurse să continui în absenţa lui. O privire fugară spre un abis de care mă tot rog să nu mă apropii. Niciodată.

Am văzut ce gust au speranţele inutile. Mi-a rămas pe cerul gurii. Îl mai simt încă.
(Din cauza unor confuzii iniţiale, pentru o scurtă vreme n-a fost clar dacă tata murise sau fusese dus în stare gravă la spital. Culmea coincidenţei, la spitalul judeţean fusese adus, în aceeaşi seară, un cardiac cu acelaşi nume şi acelaşi prenume, cu 3 ani mai mare decât tata. Vară-mea a bântuit inutil prin spital, în căutarea lui...)

Dar noi am aflat repede.

Nu-mi pot imagina cum e să trebuiască să nu ştii dacă îţi mai trăieşte copilul. Să fie nevoie să mai aştepţi - teste ADN sau altceva...
Să fie vorba de copilul tău nou-născut, să fii fragilă şi emoţional, şi fizic, şi să nu ştii.
Să ţi se rupă lumea de sub picioare. Dintr-o dată.
Să nu ştii, împreună cu alte mame, de care vei rămâne legată pentru totdeauna, dacă a ta / al tău mai trăieşte sau nu. Dacă scapă.
Să nu poţi plânge, neîndrăznind să jeleşti, pentru că nu ştii dacă...
Să n-ai idee de care pătuc să te apropii. Pe cine să încerci să prinzi de mânuţă. Cui să-i vorbeşti.
Să nu te lase starea de după naştere (indiferent de care naştere) să te ridici din pat. Să nu poţi merge acolo. Să nu te primească.

Să se fi rătăcit ori încurcat copiii, printre atâtea spitale, din cauza evacuării. Indiferent de starea lor de sănătate.

Să nu ştii.
Aici s-a blocat înţelegerea mea.

Să treci prin toată abrutizarea aia mediatică.
(Mă crispează să-mi imaginez oameni verificând audienţele unei asemenea teme.)


Nu ştiu, cu adevărat, nimic despre durerea acelor părinţi. În afară de cei care au pierdut un copil, nu cred că ştie nimeni.
Pot, eventual, emite presupuneri. Pot încerca să-mi dau seama. Dar nu simt cu adevărat. Nu am cum.

Nu pot decât să cred cu tărie că, şi din lacrimile mele, îngerii aceia capătă vânt sub aripi. Şi că, aşa, vin mai uşor să şi-i ajute pe ai lor, în vreun fel...

...

A murit tata.

De tăcere

De ieri încoace, mă bucur, sincer, că, nu mă uit la televizor. Că ascult rar radioul. Că pe net pot evita "ştirile".

Cu văzutul direct şi discutatul accidental pe teme mondene am oarece probleme. În a-mi cenzura impulsurile de indignare dornice de-a se exprima într-o formă nu tocmai compatibilă cu compasiunea.


Drept care zic, ultra-ferm: linişte.

Ca să fie clar de ce: aveţi copii?
Aveţi, direct, idee ce înseamnă depresia? I-aţi văzut / încercat manifestările?

Dacă nu, mucles.

Cine a răspuns afirmativ la întrebările de mai sus găseşte, cred, mai repede calea spre un moment de reculegere.

Dormi în pace, MM.

Zâmbet trist

(Sursa)

Venirea pe lume a unui copil e o probă de foc pentru un cuplu.
S-ar putea să descoperi ce şi de ce iubeşti la nebunie la celălalt, cât de mult şi de bine vă potriviţi, cum (să) vă înţelegeţi şi mai mult fără cuvinte, cât de legaţi sunteţi şi de fericiţi - aşa cum numai „beneficiarii” unui proaspăt miracol pot fi.
Sau s-ar putea să constataţi fix contrariul. Superficial spus, e posibil ca tot ce vi se întâmplă să vă înstrăineze, să destrame - presupunând că, la naşterea copilului, cuplul mai există.

Nu are sens.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie. De cele mai multe ori, chiar este.
Problema e că euforia şi exuberanţa de început se uită repede. Se volatilizează fără a lăsa urme - dacă nu te străduieşti să le ancorezi.
În plus, ce ne adună în cupluri nu e imperativul biblic al înmulţirii - chit că procesul aferent contează din plin. De multe ori, e vorba de tensiuni mascate care scot capul la prima situaţie ceva mai dificilă.
Şi, nu ştiu cum se face, dar, când e vorba de un bebeluş în casă, situaţiile astea ceva mai dificile nu-s puţine.
Ne unim de singurătate, de ochii lumii, c-aşa trebuie, pentru că semănăm ori pentru că numai pe tine te suport. Cautăm confort à la mama acasă (oricât de lapte afumat ar fi fost ăla), respectiv, din registrul diametral opus, pe Pygmalion-ul care să ne crească (pen’ că nu l-am avut). În rest, nu mă mai uit acum. Mă concentrez mai degrabă hedonistic pe ce contează momentan.
Şi atunci, nu e de mirare că toate aceste mici fisuri pe care le-am tot trecut, generos, cu vederea ajung să se caşte subit sub formă de ditamai prăpăstiile.


Pe cât de mult bucură şi împlinesc întâlnirile fericite din preajma pătuţului de copil plin de zâmbete, pe atât de tare dor şi sfâşie înstrăinările - picătură cu picătură.
Puţini dintre noi ştiu să-şi controleze (descarce, recicleze) energiile. Şi-atunci, se mai întâmplă ca fix casa să se transforme în locul unde se deversează tot, la adăpost de gura lumii şi de vederea sancţionatoarei opinii publice în al cărei spirit ipocrit am cam fost crescuţi.
Uite-aşa o iei razna pe propria câmpie. Pentru că lucrurile astea se-adună: ca praful de pe geamuri, care-ţi ia lumina.

Nen’tu Tolstoi avea dreptate - fiecare familie e nefericită în felul ei.

Iar lista de păcate e lungă.
Dintre toate, cel mai mare fiind nepăsarea.
(Dacă n-ar exista nepăsare, multe din relele lumii n-ar mai încăpea printre noi. N-ar mai avea pe unde să intre.)

Combinaţi nepăsarea cu norma de orice fel (presupunând că norma exclude empatia - că doar de aia-i normă). Iese un minunat cocktail otrăvitor - în formă retard. Îl iei acum, mori mai încolo. După oarece zbateri. Fără amprente. Crima perfectă.
Combinaţi nepăsarea cu autoritatea. Pe-asta o ştim, sub aşa ceva trăim.

Ce faci când ai parte de aşa ceva la tine acasă?
Te ridici, deschizi uşa şi pleci?
Încerci să ... repari? (asta fiind poveste lungă, de bătut câmpi pe teme de cine, ce, când şi de ce strică)
Te prinzi în caruselul una-caldă-una-rece?
Te-nchizi şi mori încet?

Ce urme lasă asta pe copil - indiferent dacă-şi vede în casă amândoi părinţii sau dacă-i vede separat? Ori, pe unul, deloc?

(Sursa)

Momente dificile

(Sursa)

Cele în care nu ştii la ce să te aştepţi, ce ori de ce se întâmplă, şi nici ce să faci.

Cele în care, mamă cu nou-născut fiind, primeşti sfaturi proaste sau precizări nesimţite, ori chiar de-a dreptul înspăimântătoare...
„Nu ştiu dacă e aşa bine că sughite...”
„...stai să vezi când o fi bolnav!”
... de la, eventual, nimeni alţii decât membri apropiaţi [...] ai familiei. (de completat, după caz, cu needucaţi, idioţi şi/sau cu frustrări iremediabil nerezolvate.)

Perioadele de epuizare fizică ori de depresie. Eventual recurente.
Cele în care, din varii motive, aproape ajungi să te consideri sursa răului.

Lucrurile nasoale care nu se rezolvă decât de la sine, în timp.
(Muţunau era campionul absolut al aerofagiei. Echivalentul de viaţă reală pentru această propoziţie simplă a cuprins 4-5 luni de zbucium, nervi, nesomn, râgâieli repetate, cam cât pentru două sezoane de rugby cu stadioanele pline, n-şpe episoade de mastită şi o tonă de concluzii neplăcute referitoare la cei apropiaţi. De banii daţi aiurea pe toate remediile miraculoase posibile nu mai vorbim.)

Puseele de tip văzut roşu în faţa ochilor . Pe teme de da’ dormi / mănâncă / ascultă / termină odată!!!

Episoadele-n care, în drum spre nu se mai ştie ce urgenţă, te-ntrebi sincer dacă nu cumva, odată cu memoria, ţi-oi fi pierdut şi minţile.

Accidentele casnice. În special alea căutate cu lumânarea.

Instantaneele de tip tigaie de fontă. Da, alea în care tigaia de fontă pare cel mai bun accesoriu pentru căpăţâna unui interlocutor insistent.

Clipele-n care realizezi că pur şi simplu nu-ţi permiţi să reacţionezi aşa cum simţi. Pentru că trebuie să-ţi machiezi social demersurile.
(mâine aş da-o afară pe bonă! dac-aş putea să stau acasă, dacă aş găsi altă bonă ori dacă l-aş putea înscrie în sfârşit pe june la grădiniţă...)

Episoadele de obligaţie soldate cu comentarii „empatice”. Vino pe la noi. Neapărat! Ah, dar câtă gălăgie poate face copilul tău... cam răsfăţat... şi ce neastâmpărat e... ţţţţ...

Întâlnirile cu bolile cărora nu li se găseşte diagnosticul corect. Pentru că nu se străduieşte nimeni.

Încântătoarele senzaţii (de zgâriat cu unghia-n pereţi) care acompaniază istericalele copilului.

Milisecundele de trăsnet în care pari să-ţi dai seama că n-o să mai poţi duce niciodată nimic la bun sfârşit. Că n-o să ajungi niciodată la fix. Că eforturile tale, oricât de intense, nu par să conteze. Că nu mai poţi.
Că nici o schimbare de optică nu ajută - pentru că problema nu e de optică.

Senzaţia că starea curentă de inadecvare nu se va mai termina niciodată.

Întrebări cu răspuns greşit

Adopt un copil. Se dovedeşte a fi defect. E violent (cazul din State) sau are şi autism, şi retard (cazul mioritico-pontic). Vreau să-l dau înapoi. Situaţia mă depăşeşte.
Ar trebui s-o pot face, nu?


În alt "film", sunt vai de capul meu, provin dintr-o familie mare (mai am 5 fraţi) nu tocmai stabilă (tată alcoolic, noroc cu mama...), am deja 3 copii pe care i-am dat la leagăn (pentru că trăiesc din ajutor social) şi încă unul pe drum.
Nu vreau să iau măsuri contraceptive. Nici pilule, nici sterilet, nici nimic altceva.
E dreptul meu să hotărăsc ce fac cu corpul meu şi cui dau viaţă, nu?
În definitiv, Dumnezeu a zis creşteţi şi vă înmulţiţi.


Nişte americani îşi uită copiii în maşini. Vara, pe călduri. Maşinile sunt închise, copiii mor. De hipertemie. În Statele Unite se întâmplă, în medie, de 15-25 de ori pe an.
E accident/greşeală îngrozitoare, sau e crimă?
Ce contează mai mult, încadrarea (morală, juridică, etc) de mai sus, sau cum anume mai reuşeşti să-ţi duci viaţa după asta?
When a hospital emergency room nurse described how the defendant had behaved after the police first brought him in, she wept. He was virtually catatonic, she remembered, his eyes shut tight, rocking back and forth, locked away in some unfathomable private torment. He would not speak at all for the longest time, not until the nurse sank down beside him and held his hand. It was only then that the patient began to open up, and what he said was that he didn't want any sedation, that he didn't deserve a respite from pain, that he wanted to feel it all, and then to die.
Eu n-aş supravieţui. N-aş putea "trece mai departe".


Ne petrecem prea mult timp, cred, încercând să răspundem cumva acestui fel de întrebări.
Şi nu asta e calea.

Contaminarea

- Ştii, când ai venit cu el la birou, atunci, demult, şi mi l-ai dat în braţe, m-am gândit c-aş vrea să fie al meu. Sau să am unul al meu. Îmi părea atât de rău că nu se poate...

Cam un an mai târziu, năştea. Chit că medicii o sfătuiseră să renunţe la a mai aştepta o sarcină...

***

- Felicitări! Noi facem tratamente de doi ani şi tot nu apare o sarcină...
- Bea apă după mine.

A apărut. Între cei doi copii (al felicitatei şi al felicitatorului) e mai puţin de un an diferenţă. Nu ştim dacă nu cumva totul se datorează invocării apei :)

***

- Uite, mă gândeam: cu cine să se joace el când mai creşte? E diferenţă mare de vârstă între el şi surorile lui...

Şi acum, avem în peisaj doi terorişti. Noroc că nu se văd des.

***

Oricât ar părea de ciudat, copiii se cheamă unul pe altul. Eu aşa cred. De-acolo, de sus, de unde vin ei, se mai întâmplă să mai vadă, prin intermediul celei sau celui care e pe drum, la cine se mai pot duce.

Dacă aveţi copil (copii), indiferent că-s pe drum ori au venit deja, şi vi se-ntâmplă să-ntâlniţi ochi trişti pe teme de maternintate, daţi mai departe.
O-mbrăţişare de copil, o privire ori un gând bun sunt suficiente.

Eu aşa cred.

Exerciţiu terifiant de imaginaţie

Nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă acum în Haiti (al doilea cutremur; „replica” de 6.1...). Nu din perspectiva apetenţei pentru comentarea a tot ce iese din comun; mai degrabă (îmi place să cred) din cea a conştientizării situaţiei proprii. În favoarea aprecierii lucrurilor pe care le avem şi le luăm, de cele mai multe ori fără nici o urmă de îndoială, de-a gata.

La noi acasă, simpla ieşire la plimbare cu copilul cere o oarece logistică, pompos exagerată ca importanţă şi gravitate de absolut fiecare dată: îmbrăcat (întâi eu, ca să nu transpire el aşteptându-mă), provizii (apă sau ceai şi eventualii biscuiţi de orez, pentru zilele (mai calde) în care a făcut mofturi la masa precedentă), jucării, poate o cărticică. Pentru vizitele mai lungi se adaugă, evident, chiloţanii de schimb, unsorile aferente, hăinuţele de rezervă şi cele de interior. Şi lungile dezbateri pe tema lor.

Peste imaginea asta pun brusc, brutal, lipsurile. Să te trezeşti că, dintr-o dată, nu mai ai apă. Şi nici lumină. Şi nici semnal la mobil. Că nu ştii sigur dacă are să-ţi ajungă mâncarea.
(Dacă am locui într-o zonă ceva mai izolată, n-ar fi nevoie decât de ceva mai multă ninsoare. Nu cataclismic, doar conjunctural, de scurtă durată - şi tot intri într-o panică soră cu moartea - cu tot antrenamentul prealabil administrat de anii iepocii de aur şi de iernile mai grele...)

Cei din Haiti nu mai au case. Un milion şi jumătate de oameni îşi văd căminul fărâmat absurd de forţa şi zbaterile pământului de sub ei.
Nu au unde să se ducă. Nu ştiu unde le sunt rudele şi nici dacă mai sunt în viaţă. O mulţime de copii s-au trezit despărţiţi de mamele lor.
Infrastructura de-acolo pare a fi atât de proastă, încât, cu toată vremea favorabilă, nu ai pe unde ajunge rapid la cei care au nevoie de ajutor.

M-a impresionat până dincolo de lacrimi o transmisie radio BBC, auzită după primul cutremur: un scurt interviu luat unui om care scăpase relativ neatins, dacă am înţeles eu bine, din casa care-i ucisese una din fetiţe şi pe bunica acesteia. Era la subsolul unui spital, cu cea de-a doua fiică, foarte grav rănită, în aşteptarea unui minim ajutor. Până la momentul interviului (la câteva ore după cutremur, cred), în afara unui loc în acel subsol, nu primiseră absolut nimic.
Omul a fost relativ calm şi a vorbit măsurat pe tot parcursul discuţiei. Nu ştiu dacă din pricina efortului de a vorbi clar în engleză, din cauza şocului ori pentru că, pur şi simplu, ăsta i-o fi fost felul de a fi.
Spre sfârşitul celor câteva minute de interviu, copleşit de scâncetele copilului de langă el, a exclamat „dar chiar ar trebui să vină cineva să ne ajute... de ce nu vine nimeni? nu ne putem descurca... ”.
Copilul a mai scos un geamăt. Tatăl a cedat şi cred c-a izbucnit în lacrimi. „Aş vrea să mi se fi întâmplat mie... să fi fost eu în locul ei... Nu pot să fac nimic s-o ajut... sunt complet neputincios... e groaznic să nu poţi face nimic...”

Şi povestea unei mame căreia îi muriseră trei dintre cei patru copii, în condiţiile în care cel de-al patrulea ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă - în mai puţin de 6 ore. De data asta relatarea venea din partea unei asistente medicale americance (cred...). Când a spus că n-au cu ce să-i facă operaţia a izbucnit şi ea în plâns.

Nu am cu ce să-i ajut direct pe aceşti oameni. Bun, se pot dona bani, se pot strânge lucruri, nimic de zis... Dar ce le trebuie lor, în primul rând, iese din graniţele financiare ale acestei lumi; e dincolo de noi; ţine, mai degrabă, de domeniul miracolului.
Cum să faci să le-ajungă rapid toate ajutoarele necesare, chiar când sunt disponibile (iar cantităţile necesare pentru o singură zi sunt deja enorme!) şi gata încărcate în avioane? Cum faci să-i ajuţi să nu-şi piardă minţile de spaimă şi de şoc? Cum împiedici transformarea unora în fiare (mă refer la exemplele izolate de jafuri...)? Cum...?

Nu pot decât să mă gândesc la ei, în speranţa că undeva ar exista echivalentul unei bănci a gândurilor bune, din care să li se distribuie, tuturor, speranţă şi putere să răzbată...

Nu te poţi proteja de aşa ceva; nu ai ce măsuri preventive să iei ca să te scoţi din timp, cu certitudine absolută, din calea unui asemenea dezastru. Oricât de încurajatoare ar fi exemplele de solidaritate umană pe care le vedem acum la cei ce sar în ajutor, pierderile sunt ireparabile...

Ce contrast, când pui în balanţă istericalele „normale” de fiecare zi...

Poem

SOMEDAY, he’ll be a big-time movie star

or a fifth grade English teacher.

SOMEDAY, he’ll marry, have a few kids.

Maybe he won’t.

SOMEDAY, he’ll change the world as we know it.

Or maybe he’ll travel,

send postcards from China,

phone you from Paris.

SOMEDAY, he’s going to be a big, strong man

able to carry you in his arms.

ONE DAY, he’ll have his own

hopes and dreams,

not knowing

that once upon a quiet time,

you closed your eyes

and made a wish

to one day

have him in your life.

Mulţumesc, Cristina.