sâmbătă, 5 iunie 2010

Zâmbet trist


Venirea pe lume a unui copil e o probă de foc pentru un cuplu.
S-ar putea să descoperi ce şi de ce iubeşti la nebunie la celălalt, cât de mult şi de bine vă potriviţi, cum (să) vă înţelegeţi şi mai mult fără cuvinte, cât de legaţi sunteţi şi de fericiţi - aşa cum numai „beneficiarii” unui proaspăt miracol pot fi.
Sau s-ar putea să constataţi fix contrariul. Superficial spus, e posibil ca tot ce vi se întâmplă să vă înstrăineze, să destrame - presupunând că, la naşterea copilului, cuplul mai există.

Nu are sens.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie. De cele mai multe ori, chiar este.
Problema e că euforia şi exuberanţa de început se uită repede. Se volatilizează fără a lăsa urme - dacă nu te străduieşti să le ancorezi.
În plus, ce ne adună în cupluri nu e imperativul biblic al înmulţirii - chit că procesul aferent contează din plin. De multe ori, e vorba de tensiuni mascate care scot capul la prima situaţie ceva mai dificilă.
Şi, nu ştiu cum se face, dar, când e vorba de un bebeluş în casă, situaţiile astea ceva mai dificile nu-s puţine.
Ne unim de singurătate, de ochii lumii, c-aşa trebuie, pentru că semănăm ori pentru că numai pe tine te suport. Cautăm confort à la mama acasă (oricât de lapte afumat ar fi fost ăla), respectiv, din registrul diametral opus, pe Pygmalion-ul care să ne crească (pen’ că nu l-am avut). În rest, nu mă mai uit acum. Mă concentrez mai degrabă hedonistic pe ce contează momentan.
Şi atunci, nu e de mirare că toate aceste mici fisuri pe care le-am tot trecut, generos, cu vederea ajung să se caşte subit sub formă de ditamai prăpăstiile.


Pe cât de mult bucură şi împlinesc întâlnirile fericite din preajma pătuţului de copil plin de zâmbete, pe atât de tare dor şi sfâşie înstrăinările - picătură cu picătură.
Puţini dintre noi ştiu să-şi controleze (descarce, recicleze) energiile. Şi-atunci, se mai întâmplă ca fix casa să se transforme în locul unde se deversează tot, la adăpost de gura lumii şi de vederea sancţionatoarei opinii publice în al cărei spirit ipocrit am cam fost crescuţi.
Uite-aşa o iei razna pe propria câmpie. Pentru că lucrurile astea se-adună: ca praful de pe geamuri, care-ţi ia lumina.

Nen’tu Tolstoi avea dreptate - fiecare familie e nefericită în felul ei.

Iar lista de păcate e lungă.
Dintre toate, cel mai mare fiind nepăsarea.
(Dacă n-ar exista nepăsare, multe din relele lumii n-ar mai încăpea printre noi. N-ar mai avea pe unde să intre.)

Combinaţi nepăsarea cu norma de orice fel (presupunând că norma exclude empatia - că doar de aia-i normă). Iese un minunat cocktail otrăvitor - în formă retard. Îl iei acum, mori mai încolo. După oarece zbateri. Fără amprente. Crima perfectă.
Combinaţi nepăsarea cu autoritatea. Pe-asta o ştim, sub aşa ceva trăim.

Ce faci când ai parte de aşa ceva la tine acasă?
Te ridici, deschizi uşa şi pleci?
Încerci să ... repari? (asta fiind poveste lungă, de bătut câmpi pe teme de cine, ce, când şi de ce strică)
Te prinzi în caruselul una-caldă-una-rece?
Te-nchizi şi mori încet?

Ce urme lasă asta pe copil - indiferent dacă-şi vede în casă amândoi părinţii sau dacă-i vede separat? Ori, pe unul, deloc?

8 comentarii:

zoozie spunea...

Zambet trist ...si gust amar. La ce te referi prin "Combinaţi nepăsarea cu autoritatea"? Eu nu stiu mereu sa citesc printre randuri :D

Da, nepasarea doare cel mai tare. De la asta la instrainare cat mai e? Un pas? Sau sunt sinonime?

Ia o imbratisare virtuala de la moi.

ralus spunea...

Mamitzunule, io am o tyeorie, adicatelea n-o am io, e teoria sistemelor.
sistemu' de familion cu 2 elemente, ultrasimplu devine mai complecs odata cu aparitia elementului 3.
relatiile se complica si pana (daca)se restabilesc, mai cura' multa apa pa Tisa.

Lily of the Valley spunea...

cat de real este stiu din experienta....daca adaugi si necomunicarea in lista ajungi la deznodamant mult mai repede. Dar atata vreme cat copilul isi vede ambii parinti (chiar daca pe unul nu atat de des) nu conteaza daca stau sau nu sub acelasi acoperis...

Mi spunea...

Of, trist intr-adevar... O situatie in care ai vrea sa-ti dea cineva raspunsul, dar e imposibil. Poate doar Cel de Sus... Si te intrebi - daca tot s-a ajuns la asta, de ce abia acum? De ce n-a crapat, n-a dat pe-afara inainte sa fii responsabil pentru micul sufletel care are nevoie si de mama si de tata, pentru ca este parte din amandoi? Pentru ca eu am sentimentul ca daca am ajuns aici, erau fisuri dinainte de aparitia copilului. Si preocuparea permanenta pentru cel mic, care are atata nevoie de timp, le adanceste. Sau ne-am trezit din ameteala si nu mai suntem dispusi sa acceptam decat lucrurile adevarate, profunde, totale. Sau poate sunt doar incercari, menite sa ne faca ceea ce suntem, incercari peste care trecem intr-UN FEL, sau ALTUL... asa cum ne tin puterile sa decidem.

Mamiţuni spunea...

Zoozie,
cam da.
Nepasare + autoritate = statu' roman. Si majoritatea ierarhiilor de orice soi...
Mi se pare ca, principial vorbind, odata ce vorbim de nepasare, instrainarea s-a si produs. Sunt legate. Ca alegem sa vedem mai tarziu instrainarea... e partea a doua.
Intorc imbratisarea virtuala, multumesc. :)

Ralus,
m-ai facut curioasa, ca nu stiam mare lucru despre teoria sistemelor.
Faina analogie.
Si multa apa.
Esti tu mai aproape de Tisa? :)))


Lily of the Valley,
eu nu prea cred in "vazut", luat asa, de unul singur. Nu mi se pare suficient.
Si mi se mai pare ca intre parintii separati se instaleaza un fel de ping-pong...
In rest, cu necomunicarea, subscriu.

Mi,
s-ar zice ca vedem lucrurile cam la fel.
Da, situatiile din afara celei cu parinti care se respecta, se inteleg si fac realmente echipa pentru cresterea copilului sunt cam din zona de intrebari cu raspuns gresit...

Mi spunea...

Se pare ca avem si oarece experiente comune... Iti povesteam intr-un comentariu mai vechi despre fetita mea care nu doarme. Iar printre aventurile lui Mutunau in lumea mare, intrezaresc viitorul zgatiei mele... luminos si cucuios.

Lily of the Valley spunea...

ai dreptate nu este suficient, dar oricum mai bine decat vazutul/sau nevazutul cand sunt amandoi in casa si lipsa de chef e atat de mare incat iti intuneca gandirea logica. Am constatat ca acum relatia e mai stransa, mai echilibrata (evident pentru ca e mai rara...:)) ) decat inainte cand nu stia cum sa scape mai repede...
iar ping-pong nu prea e daca amandoi au in vedere sentimentele copilului. Stiu ca nu e acelasi lucru ca si cum ar fi doi sub acelasi acoperis, dar decat nervi, stres, instrainare in doi prefer calmul actual...
fisuri pot fi de la inceput si ulterior sa se transforme in prapastii sau pot sa apara dupa ce apare copilul. Am observat ca viata si relatiile interumane sunt atat de complexe incat nu pot sa emit teorii general valabile...fiecare decide dupa sufletul si ratiunea proprie!

Mamiţuni spunea...

Mi,
asa s-ar zice.
Maternitate universala!
Iti doresc ca zgatiuta ta sa fie mai calma. Si tu, mai pregatita pentru dezastre decat am fost eu!

Lily of the Valley,
daca exista (si se si aplica!) o strategie comuna axata pe binele copilului, asa cum o descrii tu, inclin sa cred ca e mai bine mai rarut si mai cu atentie.
Statul in aceeasi casa in conditii de incordare mi se pare absolut sinistru.
Si inutil - ca nu reusesc sa-i vad nici un rezultat pozitiv.
Dar, exact cum spuneai, fiecare si le stie pe ale lui si face cum se pricepe mai bine. (si iar imi vine sa-l citez pe Tolstoi)