Zâmbet trist

(Sursa)

Venirea pe lume a unui copil e o probă de foc pentru un cuplu.
S-ar putea să descoperi ce şi de ce iubeşti la nebunie la celălalt, cât de mult şi de bine vă potriviţi, cum (să) vă înţelegeţi şi mai mult fără cuvinte, cât de legaţi sunteţi şi de fericiţi - aşa cum numai „beneficiarii” unui proaspăt miracol pot fi.
Sau s-ar putea să constataţi fix contrariul. Superficial spus, e posibil ca tot ce vi se întâmplă să vă înstrăineze, să destrame - presupunând că, la naşterea copilului, cuplul mai există.

Nu are sens.
Venirea pe lume a unui copil ar trebui să fie prilej de bucurie. De cele mai multe ori, chiar este.
Problema e că euforia şi exuberanţa de început se uită repede. Se volatilizează fără a lăsa urme - dacă nu te străduieşti să le ancorezi.
În plus, ce ne adună în cupluri nu e imperativul biblic al înmulţirii - chit că procesul aferent contează din plin. De multe ori, e vorba de tensiuni mascate care scot capul la prima situaţie ceva mai dificilă.
Şi, nu ştiu cum se face, dar, când e vorba de un bebeluş în casă, situaţiile astea ceva mai dificile nu-s puţine.
Ne unim de singurătate, de ochii lumii, c-aşa trebuie, pentru că semănăm ori pentru că numai pe tine te suport. Cautăm confort à la mama acasă (oricât de lapte afumat ar fi fost ăla), respectiv, din registrul diametral opus, pe Pygmalion-ul care să ne crească (pen’ că nu l-am avut). În rest, nu mă mai uit acum. Mă concentrez mai degrabă hedonistic pe ce contează momentan.
Şi atunci, nu e de mirare că toate aceste mici fisuri pe care le-am tot trecut, generos, cu vederea ajung să se caşte subit sub formă de ditamai prăpăstiile.


Pe cât de mult bucură şi împlinesc întâlnirile fericite din preajma pătuţului de copil plin de zâmbete, pe atât de tare dor şi sfâşie înstrăinările - picătură cu picătură.
Puţini dintre noi ştiu să-şi controleze (descarce, recicleze) energiile. Şi-atunci, se mai întâmplă ca fix casa să se transforme în locul unde se deversează tot, la adăpost de gura lumii şi de vederea sancţionatoarei opinii publice în al cărei spirit ipocrit am cam fost crescuţi.
Uite-aşa o iei razna pe propria câmpie. Pentru că lucrurile astea se-adună: ca praful de pe geamuri, care-ţi ia lumina.

Nen’tu Tolstoi avea dreptate - fiecare familie e nefericită în felul ei.

Iar lista de păcate e lungă.
Dintre toate, cel mai mare fiind nepăsarea.
(Dacă n-ar exista nepăsare, multe din relele lumii n-ar mai încăpea printre noi. N-ar mai avea pe unde să intre.)

Combinaţi nepăsarea cu norma de orice fel (presupunând că norma exclude empatia - că doar de aia-i normă). Iese un minunat cocktail otrăvitor - în formă retard. Îl iei acum, mori mai încolo. După oarece zbateri. Fără amprente. Crima perfectă.
Combinaţi nepăsarea cu autoritatea. Pe-asta o ştim, sub aşa ceva trăim.

Ce faci când ai parte de aşa ceva la tine acasă?
Te ridici, deschizi uşa şi pleci?
Încerci să ... repari? (asta fiind poveste lungă, de bătut câmpi pe teme de cine, ce, când şi de ce strică)
Te prinzi în caruselul una-caldă-una-rece?
Te-nchizi şi mori încet?

Ce urme lasă asta pe copil - indiferent dacă-şi vede în casă amândoi părinţii sau dacă-i vede separat? Ori, pe unul, deloc?

(Sursa)