Să nu ştii

Este o postare mai veche, de marţi sau de miercuri, întârziată la publicare.

Povestea cu moartea tatei (şi mai ales partea cu înmormântarea lui) e atât de mare şi de cutremurătoare încât nu cred c-o voi putea povesti vreodată cuiva. E prea împovărătoare.
Mi-a prilejuit un contact brusc cu atât de multe straturi de existenţă simultan încât n-am putut-o asimila încă. N-am dreptul de a copleşi cu ea pe altcineva. Doar nevoia de a o spune...
Aş vrea să cred că pot găsi pe cineva căruia să-i pot încredinţa povestea. Nu ştiu pe nimeni care s-o poată primi. Am încercat. Şi oamenii s-au blocat. Există, pentru fiecare din noi, detalii care sfidează înţelegerea. Şi care, astfel, îngheaţă totul.
Şi asta mă însingurează.
Fireşte, e egoist să-mi închipui că trebuie să spun, ori să m-asculte cineva. Nu trebuie.
Trăiesc însă cu nostalgia unor şezători la care n-am participat niciodată, nici în copilărie, cu adevărat. (Cele la care mergeam erau, cel mult, simulacre.) Pe durata cărora să aibă loc împărtăşiri - într-un sens, paradoxal, la fel de apropiat şi de diferit esenţialmente de cel religios.


Confruntarea cu experienţa pierderii mi-a adus, ca o reflectare, nişte înţelegeri. Majoritatea, amare.


Am văzut clar (iar!) cât de false sunt multe dintre lucrurile în care ne pierdem vieţile. Cât de inutil de artificial sunt construite.
Cât de vii sunt altele, cărora nu (putem să) le acordăm destul timp.

Am văzut cât de legată sunt de copilul meu. Cât de incontrolabil-furibund-violente mi-ar fi reacţiile în cazul în care i s-ar întâmpla ceva. Cât de profund incapabilă aş deveni instantaneu: n-aş găsi nici sens, nici resurse să continui în absenţa lui. O privire fugară spre un abis de care mă tot rog să nu mă apropii. Niciodată.

Am văzut ce gust au speranţele inutile. Mi-a rămas pe cerul gurii. Îl mai simt încă.
(Din cauza unor confuzii iniţiale, pentru o scurtă vreme n-a fost clar dacă tata murise sau fusese dus în stare gravă la spital. Culmea coincidenţei, la spitalul judeţean fusese adus, în aceeaşi seară, un cardiac cu acelaşi nume şi acelaşi prenume, cu 3 ani mai mare decât tata. Vară-mea a bântuit inutil prin spital, în căutarea lui...)

Dar noi am aflat repede.

Nu-mi pot imagina cum e să trebuiască să nu ştii dacă îţi mai trăieşte copilul. Să fie nevoie să mai aştepţi - teste ADN sau altceva...
Să fie vorba de copilul tău nou-născut, să fii fragilă şi emoţional, şi fizic, şi să nu ştii.
Să ţi se rupă lumea de sub picioare. Dintr-o dată.
Să nu ştii, împreună cu alte mame, de care vei rămâne legată pentru totdeauna, dacă a ta / al tău mai trăieşte sau nu. Dacă scapă.
Să nu poţi plânge, neîndrăznind să jeleşti, pentru că nu ştii dacă...
Să n-ai idee de care pătuc să te apropii. Pe cine să încerci să prinzi de mânuţă. Cui să-i vorbeşti.
Să nu te lase starea de după naştere (indiferent de care naştere) să te ridici din pat. Să nu poţi merge acolo. Să nu te primească.

Să se fi rătăcit ori încurcat copiii, printre atâtea spitale, din cauza evacuării. Indiferent de starea lor de sănătate.

Să nu ştii.
Aici s-a blocat înţelegerea mea.

Să treci prin toată abrutizarea aia mediatică.
(Mă crispează să-mi imaginez oameni verificând audienţele unei asemenea teme.)


Nu ştiu, cu adevărat, nimic despre durerea acelor părinţi. În afară de cei care au pierdut un copil, nu cred că ştie nimeni.
Pot, eventual, emite presupuneri. Pot încerca să-mi dau seama. Dar nu simt cu adevărat. Nu am cum.

Nu pot decât să cred cu tărie că, şi din lacrimile mele, îngerii aceia capătă vânt sub aripi. Şi că, aşa, vin mai uşor să şi-i ajute pe ai lor, în vreun fel...