duminică, 1 august 2010

Frânturi

Conştiinţa că-i vorba de moarte înainte de a auzi, exact, vestea. Înainte de-a o putea înţelege prea bine, din cuvintele mamei, dezarticulate de plâns. Înainte de a pricepe ce s-a-ntâmplat, când, cum...
Sentimentul de frig, de înţepenire clară, de gheaţă, ca o dimineaţă de iarnă geroasă în care vezi până departe. Ca de geam gros şi rece de sticlă prin care treci cu încetinitorul, de mii de ori, în buclă. Ireversibil.

Retroactiv, reconstituirea faptului c-am fost cât pe ce să intru cu maşina în pom. (eram în drum spre Bucureşti când am aflat). Pe loc, nu mi-am dat seama cum iau virajul. N-am auzit claxoanele.
Claritatea cu care-mi amintesc absolut fiecare detaliu din ziua respectivă. Absenţa oricărei premoniţii. Sentimentul de linişte care-mi dominase toată ziua.
Calmul inuman cu care m-am apucat să sun, pe rând, pe toată lumea care m-ar fi putut ajuta, în încercarea de-a afla, de la distanţă, ce se întâmplase şi ce trebuia făcut. Fixitatea cu care priveam acul indicatorului de viteză, fixat strict la 80 la oră, de parcă asta ar fi putut prezenta nu ştiu ce garanţie. Distanţa de la care-mi auzeam, din când în când, propriile icnete şi insistenţa cu care mă străduiam să continui să respir.


Tata a murit subit, singur, într-o zi ca oricare alta, în care se dusese, ca de obicei, până la casa (rămasă de mult nelocuită) din satul bunicilor mei. Era extrem de cald şi el suferea, printre altele, de ani de zile, de insuficienţă respiratorie şi cardiacă.
Fusese la consult cu trei zile înainte. Pentru că încerca din răsputeri să se menţină activ şi pentru că, vara, mai avusese perioade în care se simţea rău, nimeni nu şi-a dat seama cât de mult i se agravase, de fapt, starea.
Dacă n-ar fi plecat deloc, sau dacă, la întoarcere, i-ar fi pornit maşina, o Dacie veche, şi n-ar fi trebuit să stea în plin soare s-o repare, poate că l-am fi găsit acasă trei zile mai târziu, când ar fi trebuit să ne întoarcem ca să serbăm aniversările leonine. Poate. Dacă e să mă iau după ce mi-a spus legistul, starea îi era deja atât de gravă încât ar fi putut muri oricând în ultimele luni.

O terminase de meşterit. Când s-a dus soră-mea s-o ia, două zile mai târziu, nu a mai fost nevoie decât să pună la loc două capace. Maşina a pornit la prima cheie.
Doar că prea târziu.

Când au anunţat-o pe mama, cei doi poliţişti de la criminalistică, de altfel politicoso-năuci, au sunat-o de pe telefonul tatei.

Când am ajuns acasă, am gasit toate lucrurile aşteptându-l. Punga de napolitane proaspăt cumpărată, pe care o începuse şi n-o luase cu el. Un pepene galben. Ziarele. Ciorapii adunaţi de la uscat. Patul făcut şi pijamaua strânsă cu grijă.
Ordine în sufragerie, pentru că se-ntâlnise la prânz cu cineva.
Sentimentul de prezenţă; speranţa inutilă şi iluzorie că n-a plecat şi că urmează să intre, acum, cât de curând, pe uşă, bucurându-se că ne vede.

Copilul îl căuta prin casă, strigându-l.


Aerul liniştit şi vulnerabil pe care-l avea când am reuşit să-l văd, la morgă. De repaos. De statuie vie care, în sfârşit, se odihneşte.
Pielea albă-albă a mâinilor, ca marmura, şi o rană pe-un deget - dobândită, probabil, când repara maşina. Unghiile îngrijite.

Legistul mi-a dat verigheta.

Pentru c-a murit joi, şi pentru că la morga spitalului nu era disponibil, pe lângă legist, decât un asistent, a fost nevoie de demersuri suplimentare ca să-l pot lua şi duce la capelă vineri noapte - în loc de luni. Am reuşit, şi mama a putut să-l vadă şi să-l jelească încă de atunci, când eram numai noi. Erau căsătoriţi de mai bine de 40 de ani.

În seara aia, pe colţul ochilor i-au atârnat, ceva timp, lacrimile ei.

I-am găsit loc de veci într-o margine de cimitir, sub o salcie. În zare, se vede drumul spre sat.


La două zile după înmormântare, când am intrat în casa de la ţară, copilul a arătat cu mâna întinsă spre un colţ din bucătărie:
- Bunicu', aco'o!
Cu o zi înainte, începuse să plângă de spaimă din senin în sufragerie, lângă scaunul tatei.


Năuceala şi contrastele. Între ce vezi şi ce simţi şi ce poţi, între reacţiile şi atitudinile oamenilor, între resurse şi imperative.

Gândul că trebuie să laşi durerea să vină. Şi să treacă. Ştiind bine, în acelaşi timp, că asta presupune s-o laşi să te cotropească şi să-ţi poţi permite, o vreme, să i te abandonezi, cu toate lacrimile şi urletele şi tremurăturile din umeri şi privirile în gol aferente.
Şi gândul, simultan împovărător şi eliberator, că de trecut nu trece, de fapt, niciodată. Nu are cum. Dar că înveţi, pe drum, să găseşti modalităţi de-a o mai depăşi.
Poate.

Nu, nu există reparaţii sau consolări. Poate că, ştiind asta, e de ajutor simplul fapt că nu le mai cauţi.
Există, în schimb, amintirile unor zâmbete. Pe care le mai poţi chema, şi vin, chiar şi printre lacrimi.

7 comentarii:

alina spunea...

Am plans, citind.
Nu trece. Dar devine mai usor de dus. Si de inteles, poate.
Sunt momente in care ma gandesc, asa, a normalitate "mama lipseste de aici". Ca si cum stiu ca acolo i-ar fi locul ...
Dupa cateva saptamani de la moartea ei, aproape de nasterea Mariei, m-am trezit dintr-un vis extrem de puternic, frustrata ca nu puteam vorbi in el, ca aveam limba legata, impleticita si asa as fi vrut sa spun ceva ... eram la telefon, mama ma sunase si-i auzeam vocea "Alina, sa-mi spui daca aveti nevoie de ceva, da?". Frustrarea s-a umplut cu lacrimi si-apoi am inceput sa inteleg ... aveam nevoie de ea, probabil ca acolo, sus.
O sa aiba grija de voi. Aveti un inger pazitor in plus.
Asta e tot ce pot spune.
Alaturi de imbratisari multe si stranse!

adra_bell spunea...

Nu stiu ce-as putea spune sa te consoleze. Mama a murit subit, fara sa fi dat semne ca sufera de ceva. Am ajuns acasa si am spalat rufele pe care le pusese in seara aceea deoaparte pentru a doua zi, am strans farfuriile de la cina. Am avut doar doua accese de plans. N-am trecut niciodata peste moartea ei si am momente in care ma doare cumplit.
Nu trece, asa cum spune si Alina, iti doresc sa ai putere si liniste

shmeny spunea...

daca s-ar strange cate un strop de consolare din toate cuvintele bune ale lumii, ti le-as scrie aici pe toate. nu ar conta cat timp mi-ar lua. dar stiu ca deocamdata cel putin pierderea este atat de brusca si de ingrozitoare ca toate cuvintele nu valoreaza mare lucru. sa stii ca m-am gandit la tine, cu gandul omului care a trecut pe drumul asta intunecat.
daca ai nevoie de ceva, de orice, te rog sa-mi spui, chiar daca nu ne cunoastem.
liniste iti doresc si eu.

Sinziana spunea...

Adauga la toate gandurile bune care au fost alaturi de tine si gandul meu. Tot ce vreau sa scriu suna atat de banal si uzat pe langa durerea prin care treci incat nu stiu ce sa scriu...

Maya spunea...

Eu l-am pierdut pe tata de scurt timp.Mai putin si se împlinesc trei luni.Înca nu am prelucrat nimic,înca sînt confuza...înca am o mie de imagini,o mie de gînduri,o mie de "de ce?"-uri.E greu!Dar cel mai greu lucru,care îmi strapunge inima de fiecare data cînd îmi amintesc,este vocea disperata a mamei la telefon.Primele secunde mi s-au parut ani,si în fractiunile alea de secunde,în care nici nu întelegeam cuvintele stoarse,epuizate si pline de cea mai mare durere,le-am simtit întelesul.Tot în acele fractiuni îmi repetam în gînd: "Mami,nu spune asta!"
Vroiam sa nu fie adevarat...
Tot acolo am ramas.Nu pot pleca mai departe de la punctul în care a început aceasta durere.As sterge convorbirea din memorie...as vrea sa nu fi existat niciodata acel telefon...

Va doresc,sa prindeti cîndva puterea de a accepta pierdera unui sot,tata si bunic minunat.Sincere condoleante.

Zu spunea...

Am citit si am incremenit, stiu ca nu ne cunoastem cu adevarat, dar am ramas fara aer cand citeam. Imi pare sincer rau si din pacate nu pot spune nimic care sa-ti aline durerea - sunt aici, poate macar o prezenta (fie ea si virtuala) in plus sa te ajute.

Mamiţuni spunea...

Alina,
si eu, scriind.
Nu trece. Poate c-o sa gasim, in timp, fiecare din noi, un echilibru.
Multumesc pentru imbratisari, le intorc.

Adra_bell,
imi pare rau...
N-am cuvinte pentru disparitiile subite si pentru sfasierea pe care o aduc. Nu cred ca exista consolari - eventual, compasiune, si gandul ca mai e cate cineva care sa inteleaga cat de mare e socul si cat de greu e de "cuprins" de cei lasati in urma.
Multumesc.

Shmeny,
multumesc mult.
Stiu ca ai fost in aceeasi situatie, si ca inca ti-e greu, chiar si dupa anii trecuti de-atunci.
Deocamdata, nici nu-mi dau seama ce ajutor as putea cere, e prea mare deriva. Dar multumesc oricum.

Sinziana,
multumesc. chiar si fara cuvinte, conteaza.

Maya,
imi pare tare rau. Condoleante si voua.
Imi pare rau ca ti-am starnit amintiri triste...

Zu,
multumesc. Conteaza si prezentele virtuale. Eu cred ca gandurile bune se simt.

Multumesc, iar, tuturor.
Pare putin, dar nu e. Chiar conteaza.