Frânturi

Conştiinţa că-i vorba de moarte înainte de a auzi, exact, vestea. Înainte de-a o putea înţelege prea bine, din cuvintele mamei, dezarticulate de plâns. Înainte de a pricepe ce s-a-ntâmplat, când, cum...
Sentimentul de frig, de înţepenire clară, de gheaţă, ca o dimineaţă de iarnă geroasă în care vezi până departe. Ca de geam gros şi rece de sticlă prin care treci cu încetinitorul, de mii de ori, în buclă. Ireversibil.

Retroactiv, reconstituirea faptului c-am fost cât pe ce să intru cu maşina în pom. (eram în drum spre Bucureşti când am aflat). Pe loc, nu mi-am dat seama cum iau virajul. N-am auzit claxoanele.
Claritatea cu care-mi amintesc absolut fiecare detaliu din ziua respectivă. Absenţa oricărei premoniţii. Sentimentul de linişte care-mi dominase toată ziua.
Calmul inuman cu care m-am apucat să sun, pe rând, pe toată lumea care m-ar fi putut ajuta, în încercarea de-a afla, de la distanţă, ce se întâmplase şi ce trebuia făcut. Fixitatea cu care priveam acul indicatorului de viteză, fixat strict la 80 la oră, de parcă asta ar fi putut prezenta nu ştiu ce garanţie. Distanţa de la care-mi auzeam, din când în când, propriile icnete şi insistenţa cu care mă străduiam să continui să respir.


Tata a murit subit, singur, într-o zi ca oricare alta, în care se dusese, ca de obicei, până la casa (rămasă de mult nelocuită) din satul bunicilor mei. Era extrem de cald şi el suferea, printre altele, de ani de zile, de insuficienţă respiratorie şi cardiacă.
Fusese la consult cu trei zile înainte. Pentru că încerca din răsputeri să se menţină activ şi pentru că, vara, mai avusese perioade în care se simţea rău, nimeni nu şi-a dat seama cât de mult i se agravase, de fapt, starea.
Dacă n-ar fi plecat deloc, sau dacă, la întoarcere, i-ar fi pornit maşina, o Dacie veche, şi n-ar fi trebuit să stea în plin soare s-o repare, poate că l-am fi găsit acasă trei zile mai târziu, când ar fi trebuit să ne întoarcem ca să serbăm aniversările leonine. Poate. Dacă e să mă iau după ce mi-a spus legistul, starea îi era deja atât de gravă încât ar fi putut muri oricând în ultimele luni.

O terminase de meşterit. Când s-a dus soră-mea s-o ia, două zile mai târziu, nu a mai fost nevoie decât să pună la loc două capace. Maşina a pornit la prima cheie.
Doar că prea târziu.

Când au anunţat-o pe mama, cei doi poliţişti de la criminalistică, de altfel politicoso-năuci, au sunat-o de pe telefonul tatei.

Când am ajuns acasă, am gasit toate lucrurile aşteptându-l. Punga de napolitane proaspăt cumpărată, pe care o începuse şi n-o luase cu el. Un pepene galben. Ziarele. Ciorapii adunaţi de la uscat. Patul făcut şi pijamaua strânsă cu grijă.
Ordine în sufragerie, pentru că se-ntâlnise la prânz cu cineva.
Sentimentul de prezenţă; speranţa inutilă şi iluzorie că n-a plecat şi că urmează să intre, acum, cât de curând, pe uşă, bucurându-se că ne vede.

Copilul îl căuta prin casă, strigându-l.


Aerul liniştit şi vulnerabil pe care-l avea când am reuşit să-l văd, la morgă. De repaos. De statuie vie care, în sfârşit, se odihneşte.
Pielea albă-albă a mâinilor, ca marmura, şi o rană pe-un deget - dobândită, probabil, când repara maşina. Unghiile îngrijite.

Legistul mi-a dat verigheta.

Pentru c-a murit joi, şi pentru că la morga spitalului nu era disponibil, pe lângă legist, decât un asistent, a fost nevoie de demersuri suplimentare ca să-l pot lua şi duce la capelă vineri noapte - în loc de luni. Am reuşit, şi mama a putut să-l vadă şi să-l jelească încă de atunci, când eram numai noi. Erau căsătoriţi de mai bine de 40 de ani.

În seara aia, pe colţul ochilor i-au atârnat, ceva timp, lacrimile ei.

I-am găsit loc de veci într-o margine de cimitir, sub o salcie. În zare, se vede drumul spre sat.


La două zile după înmormântare, când am intrat în casa de la ţară, copilul a arătat cu mâna întinsă spre un colţ din bucătărie:
- Bunicu', aco'o!
Cu o zi înainte, începuse să plângă de spaimă din senin în sufragerie, lângă scaunul tatei.


Năuceala şi contrastele. Între ce vezi şi ce simţi şi ce poţi, între reacţiile şi atitudinile oamenilor, între resurse şi imperative.

Gândul că trebuie să laşi durerea să vină. Şi să treacă. Ştiind bine, în acelaşi timp, că asta presupune s-o laşi să te cotropească şi să-ţi poţi permite, o vreme, să i te abandonezi, cu toate lacrimile şi urletele şi tremurăturile din umeri şi privirile în gol aferente.
Şi gândul, simultan împovărător şi eliberator, că de trecut nu trece, de fapt, niciodată. Nu are cum. Dar că înveţi, pe drum, să găseşti modalităţi de-a o mai depăşi.
Poate.

Nu, nu există reparaţii sau consolări. Poate că, ştiind asta, e de ajutor simplul fapt că nu le mai cauţi.
Există, în schimb, amintirile unor zâmbete. Pe care le mai poţi chema, şi vin, chiar şi printre lacrimi.