sâmbătă, 28 august 2010

Isabel Allende

Bibliofilia loveşte din nou.

Mi-a plăcut la nebunie scriitura lui Isabel Allende, de pe vremea când, în studenţie, într-un volum de nuvele sud-americane, i-am găsit-o pe cea numită Două cuvinte.
N-aş fi ştiut să spun exact de ce-mi plăcea; poate pentru că nici nu aveam încă de unde şti. N-o citisem destul.

Mai apoi, după Fiica norocului şi Povestirile Evei Luna, impresiile-mi erau împărţite. În parte (aveam să descopăr apoi, citind-o în original), din cauza traducerilor mizerabile. (Versiunea Humanitas din 2002 a Fiicei norocului e sinistră, are greşeli impardonabile de traducere şi greşeli de topică ale limbii române! ca să nu mai vorbesc de repetiţiile care mă făceau să jur că s-o fi interzis sinonimia... Între timp, tante translator pare să mai fi pus mâna pe carte; ce-am citit recent, tot din Allende, tradus tot de ea (refuz să-i dau numele) nu m-a mai zgâriat la urechi în asemenea hal).


Isabel Allende e chiliancă, nepoata de văr a fostului preşedinte chilian Salvador Allende (pe care, iaca, îl mai cheamă şi Isabelino!). Are 68 de ani, trăieşte în California, şi a scris vreo 14 cărţi (nu toate romane) şi câteva piese de teatru. Prima a fost Casa spiritelor, începută, iniţial, ca o scrisoare adresată bunicului ei muribund, şi transformată, apoi, în cu totul altceva. Inclusiv într-un film.


Scrie frumos şi suav, atât de clar încât traducătorul n-ar trebui să aibă dificultăţi şi cărţile-i sunt uşor ecranizabile, captivant şi savuros. Nu e lipsită de profunzime - dar nici de teme recurente. Am găsit la ea realismul magic atât de potrivit, ca etichetă de stil, scriitorilor sudamericani.

Fiica norocului, ca şi Inés a sufletului meu, sunt cărţi pentru care Isabel s-a documentat extrem de mult şi de minuţios, atât de frumos scrise încât efortul riguros nu transpare ca atare din text. Sunt poveşti despre femei curajoase şi intrepride, care, pe parcursul unor lungi şi grele călătorii, se descoperă pe sine. Şi, evidentemente, descoperă şi dragostea. Nu à la Sandra Brown (deşi descrierile explicite nu lipsesc), coana Allende e mai curând fascinată de iubirea care împlineşte ambii parteneri. (Olga, un personaj din Planul infinit, spune că amorul fizic e instrumentul la care cânţi, iar muzica e dragostea.)

Acum citesc Paula, textul scris în perioada în care Isabel îşi veghea fiica (Paula) intrată în comă în urma unei crize generate de porfirie.
E zguduitoare.

5 comentarii:

Ralu' spunea...

Sa stii ca tocmai aseara am revazut Casa Spiritelor. Prima data am vazut filmul acum vreo 15 ani, cred. Cartile Isabelei le-am descoperit acum vreo 5 ani, tot cu Casa Spiritelor am inceput, apoi le-am cautat pe toate si le-am citit cu mare drag. Mi-au placut mult, mult. De fapt inca n-am gasit vreun scriitor sud-american care sa nu-mi placa, au ei ceva in aer pe-acolo, de-i face speciali :)
Lectura placuta!

Mamiţuni spunea...

Ralu',
asta da, coincidenta!
Eu nu le-am citit inca pe toate, mai am 4 sau 5.
Da, sudamericanii sunt speciali :)
Multumesc!

Zu spunea...

Am citit cam tot ce a scris (sau tot ce am gasit eu scris de ea :D). Prima a fost "Casa spiritelor", care a fost o surpriza foarte placuta - o asociez cu "Un veac de singuratate", care mie mi-a placut enorm. Din pacate, intr-adevar, de la un punct temele incep sa se repete si scriitura sa vireze spre comercial - "Planul infinit" chiar m-a dezamagit destul de tare si mi-a lasat un gust amar. Dar e singura in tot ce am citit de Allende, asa ca o trec la capitolul exceptii :D.

Mamiţuni spunea...

Zu,
Isabel Allende merita o lectura de autor.
Mie "Planul infinit" (cea despre sotul ei) nu mi-a displacut (e drept ca nu e chiar cartea mea preferata). Pare, ce e drept, scrisa cam la norma - mai mult decat celelalte.

Zu spunea...

Da, mi s-a parut cea mai comerciala dintre ele si tocmai asta m-a deranjat: nu ma asteptam la asa compromis din partea ei. Plus ca a venit si dupa ce terminasem toate cartile ei, nu mai gasisem o vreme buna ceva nou si cand am dat de "Planul infinit" m-am entuziasmat toata. Abia asteptam sa o "savurez" si, in schimb, mi-a amintit de stilul in cartilor lui Coelho (ultimele parca sunt scrise pe banda).