Se întorc ştirile pe scurt. Iar.

Da’ nu singure, ci însoţite de oarece vechi învăţături, pân’ nu demult respectate cu şfinţenie, şi de nişte iluzii spulberate (cu suspinele aferente).

Pă vremuri, când Mamiţuni mai avea oţâr’ de minte-n cap (adică ăia doi neuroni de-acolo, unu’ propriu şi unu’ venit în vizită, se zbăteau ceva mai spornic întru făcutu’ de sinapse), la leptop se umbla numa’ când Muţunau dormea. Căci Mamiţuni declarase (nu mai ştim dacă în sinea ei sau pe larg, în gura mare) că n-are putere să pedaleze pe net în vreme ce s-a şi bate cu Muţunaul la fel de doritor de tastatură.

Pe scurt, partea a doua nu s-a schimbat, da’ prima, da.
(zgomot intenso-fioros de lupte epice, cu clămpănit de taste)

Învăţătura număru’ unu este, aşadar, dacă nu vrei scandal, evită-l. Cu tot cu bazele materiale care l-ar putea provoca.


Iluzia spulberată număru’ unu’ se referă la calmarea spiritelor tradiţional încinse în preajma vârstei de doi ani.
Adică Muţunau (care pân’ la 1 an şi 8 luni a fost mut ca un peşte - asta dacă nu punem la socoteală semnalele sonore de tip Morse emise non-stop, inclusiv în somn) a părut, odată cu dobândirea limbajului articulat (atâta cât e el...) să se liniştească şi să-şi limiteze, numeric şi în intensitate, crizoaiele.
Aş.
Ei, aş.
Emoţiunile carele ne copleşeşte nu-s, oricum, pe potriva limbajului din dotare, ci mult peste. Aşa, 10 etaje peste.

Drept care răgetele agonico-apoteotice s-au întors. Cu tot cu şuturi. Acum, şuturile sunt mai precise. (Cururile de pământ nu le mai numără nimeni. Poate doar bodiguarzii din magazine, ţinuţi încă la o distanţă respectuoasă de ridicările magice din sprâncenele mamiţuneşti. Sau de spiritu’ Crăciunului, că-i cam tot aia...)
Tot n-am depistat de unde a tras el concluzia că-i drăguţ să altoieşti lumea - şi-n plus, să fii foarte descumpănit când caftiţii nu par să considere asta un semnal clar de simpatie, dimpotrivă!
Deci... de unde Mamiţuni se pregătea să se felicite şi să se pupe în oglindă (aia de la baie, în vreme ce-şi ura noroc cu un căpăcel de apă de gură, căci obiceiurile vechi dispar greu), festivitatea de auto-mulţumire s-a amânat. Sine die.

Învăţătura număru’ doi, clasică: nu zi hop pân’ n-ai sărit pârleazu’.
Pentru cine nu-şi aduce aminte precis ce e aia pârleaz, iată:
De la noi:

(sursa)


De pe la alţii:
(sursa)


Învăţătura număru’ trei (care o să se întoarcă şi asta): este că, dacă-i adevărat că aceste crizuţe le prevestesc/prefigurează pe cele din adolescenţă, Mamiţuni va avea nevoie de muuult Xanax şi Prozac.


Drept care acu’ preocuparea de bază este găsirea de ocupaţii consumatoare de atenţie şi energie.

Cu cititu’ (adică răsfoitul cu un aer savant!) mai merge cum mai merge.

Cu cărţile tridimensionale (pop-ups, pe care Mamiţuni le iubeşte din fragedă pruncie), mai greu. Una singură a fost de natură să-i inspire respect - pe restul le rupe.
Asta e norocoasa, scuipată temeinic anti-deochi:

(sursa)

(sursa)

E-ntr-adevăr spectaculoasă. Merită o postare distinctă.Cândva... i-o veni şi ei rândul!

Cu desenatu’ (altul decât cel „de perete”) n-avem nicio şansă.

Cu construitul de varii chestii - nici atât. (partea favorită a jucatului cu piese de construcţie este aruncarea lor)

Cântatul nu ne-ntere’. Recitatul, poate.

Pictatul cu degete, când şi când.

Alergatul non-stop, daaaaa!!! Doar că, pe vremea asta, mai greu.

Drept care învăţătura număru’ patru e c-am făcut foarte bine dându-l la grădi.
Şi-nvăţătura număru’ cinci e că asta nu e suficient.

În rest, Mamiţuni aşteaptă ca răceala să se plictisească de ea. Invers se pare că nu merge.

Şi ăsta pare să fie primul an în care decembrie chiar se simte ca un sfârşit. Nu ca prevestirea unui alt început.