Calea bătătorită

E aia fără pic de imaginaţie, în care-i tot laşi şi-i tot laşi pe alţii să hotărască pentru tine, în numele cine ştie cărei autorităţi sau cine ştie cărui precedent.
A zis medicul.
Noi aşa am făcut.
Toată lumea din familia noastră...

E mai simplă şi, aparent, sigură. Laaargă şi aglomerată.

Te lasă cu impresia că ştii (când tu de fapt n-ai prea-nţeles nimic) şi (foarte important!) că ai căderea de a-i sancţiona pe alţii.

De fapt, e echivalentul unei diete (lungi de-o viaţă) formată exclusiv din murături.

Regulile „conservate” au o noimă: sunt cele la care recurgem pentru ghidare în situaţii limită şi stau la baza continuităţii culturale.
Ceea ce ignoră cu desăvârşire sunt realităţile prezente. Asta, pentru că regulile nu sunt vii. Sunt moarte.
Exclud, din start, bunul simţ, spontaneitatea, imaginaţia.


De la ce m-am luat? De la o discuţie (pe care n-am cum s-o redau aici) între un număr de mame care-şi relatau una alteia, pe post de grup de suport (că doar aşa se face acum) chestii care mie mi-au ridicat părul de pe ceafă - de la „dă-i lapte praf, că oricum nu se satură, şi-o să te certe medicul dacă nu ia destul în greutate” până la „lasă-l să plângă, trebuie să înţeleagă cine-i şeful”.
... cu privire la un copil de 3 săptămâni...

Aceeaşi cale bătătorită are la îndemână staţii de tipul „ah, generaţia asta nouă e groaznică” şi „m-am chinuit să te cresc şi tu n-ai pic de respect”.

Şi-ar fi atât de simplu să ridici ochii mai sus ca să vezi unde-a dus, până acum, calea asta.