Farmecul vârstelor (I)

Nou născuţii sunt mici, par fragili (încât aproape că ţi-e teamă de ei), şi sunt magici.
Nu ştiu să existe o altă perioadă în care legătura cu bebeluşul să fie atât de intensă. Am privit (şi privesc) mame cu copii nou-născuţi şi mi se pare că-n jurul lor (şi al copiilor) e un soi de atmosferă protectoare, că sunt, realmente, (şi) pe alt tărâm. În pragul unei porţi dinspre altă lume.
Îi privesc, şi dinspre ei vine linişte. Cu generozitate. Şi lumină.

E, în acelaşi timp, o perioadă de întuneric cald şi tandru, aproape intra-uterin, şi pentru mamă; în care senzaţiile obişnuite au alt sens. Pentru mine, aşa a fost.

Stresul că nu ştii ce să faci, la ce să te aştepţi, spaimele, eventualele coşmaruri (de care am avut intens parte), toate pălesc în faţa călătoriei pe care ţi-o oferă nou născutul - un dublu drum în propria istorie vie, pe firul sângelui: şi înapoi, şi înainte. Experienţă şamanică, de timp înmănuncheat şi de mai multe vieţi într-una, într-o clipă. Evocatoare de iubiri, de diferenţe şi de pierderi, şi dătătoare de înţelegere.
Pe care n-o vom găsi menţionată în niciunul dintre tabelele de repere medicale - statistice.

Copiii se nasc înţelepţi şi bătrâni. Pe urmă, viaţa pare să intre-n ei, încet, încet, încet. Magia sublimează.

Viaţa intră în ei din ce în ce mai mult, pe măsură ce învaţă să vadă, să zâmbească, să plângă, să te cheme. Uneori, e ca un şuvoi, şi diferenţele dintre azi şi luna trecută sunt atât de mari, de zici c-ar fi, de fapt, vorba de alt copil.
Uneori nu vedem c-avem parte de o eternitate pe zi.

Mă grăbesc. Aştept cu nerăbdare, de parcă m-ar alerga cineva, să crească, să ia în greutate, să râdă, să vorbească, să meargă, să fugă, să nu mă mai tem. Parcă-s înscrisă forţat într-un soi de campionat al baremelor... şi al reperelor de creştere...

Aşteptarea mă fură şi nu văd că pot să mă bucur de liniştea lui când e mic-mic în loc să mă blochez pe aparenta imobilitate. (Imobilitate după care, între noi fie vorba, aş putea ajunge să jelesc peste nici un an, când sărmăluţa de la început s-a transmutat într-o tornadă.)

Că pot savura privirile şi schimburile non verbale înainte să mă trezesc copleşită de răcnete şi de crize.

Că şi când nu merge îl pot căra comod, bucurându-mă că e încă uşor.
(m-am uitat lung, acum câţiva ani, la uşurinţa cu care Marea Urecheată îşi sălta-n braţe juniorul din dotare, în vârstă de 18 kile; halterofilă! altă explicaţie nu e! eu n-o să pot, am zis atunci.)

Fiecare zi are farmecul ei. Intens.
Dar trebuie să te opreşti şi să vrei să-l observi.
Pentru că nu e întotdeauna la vedere.