Mamiţuni cea obosită

Aş vrea să dorm non-stop. Timp de vreo 48 de ore. După care să mă trezesc proaspătă ca o garofiţă şi să nu mai fiu obosită niciodată.
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.

Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)

Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.

Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?