sâmbătă, 24 octombrie 2009

Câteodată mă tem.

Câteodată mă tem.

Mă tem că oboseala o să mă învingă.
Că o să depăşesc starea de „puţin buimacă” şi o să ajung complet tălâmbă, într-o stare de totală derută, încă şi mai puţin capabilă să fac tot ce am de făcut.
Că o să-ncep să fiu (şi mai) irascibilă şi să mă uit (şi mai) fix la oameni ori la ecranul calculatorului, întrebându-mă ce Doamne-iartă-mă caut eu acolo şi când oare şi cât de prost o să mi se termine fuga de idei care mă lasă atât de des, în plin discurs, cu gura căscată pitoresc a neştiinţă.
Că, la fel ca-n „Un veac de singurătate”, o să mă mănânce de vie lapsusurile şi o să uit complet toate numele lucrurilor.

La concertul (superb!) de acum câteva zile am stat cu ochii închişi, pentru că nu mi-i mai puteam ţine altfel. Mă uitam cruciş de oboseală şi-mi cădea pur şi simplu capul (cum le mai cade navetiştilor din tren!). Nu, n-am adormit. Nu puteam. Tot de oboseală, ca şi acum. Am putut savura muzica! (Dar n-aş putea spune exact cum arătau instrumentele. Noroc cu pozele...)

Mă tem că n-o să mă descurc. Că n-o să pot face pentru fiul meu tot/destul/la timp/atât de bine pe cât trebuie, pe termen lung. C-o să ajung să-l dezamăgesc. Şi eu. Nu, nu sunt perfecţionistă. Doar pragmatică. Tocmai de-aia zic că-mi dau bine seama în cât de multe locuri trebuie să fii, ca părinte. În câte deodată.

Mă tem că, dac-o mai ţin tot aşa, în timp mă voi transforma într-un mic roboţel, capabil să facă numai strictul necesar, tic-tac birou-casă, fără resurse de timp şi de bun simţ care să-i mai permită să constate de când i-a răposat complet imaginaţia. Că, de atâta hăituială, o să ajung să-mi lipsesc copilul de unul dintre darurile pe care i le datorez şi vreau să i le pot da - prezenţa unui părinte echilibrat, cald şi dedicat lui. Dedicat, dar nu calat complet pe copil. Şi nici, în extrema cealaltă, stresat că are iar şi iar şedinţe inutile de cinci milioane de ore, patruj’de mii de apeluri tembele pierdute şi douăzeci de ecrane de e-mailuri isterice restante la citit.

Da, e bilanţul unei săptămâni deloc înălţătoare.


Pe urmă îmi amintesc că se poate vorbi şi în fraze scurte şi percutante. Că se poate vorbi, pur şi simplu, mai puţin. Chestie care mai poate face oamenii să-şi bage minţile-n cap.
Că n-am neapărat o problemă ireversibilă, că aşa reacţionează oricine la suprasolicitare, dacă efortul durează de prea mult timp. Că trebuie doar să programez lucrurile mai bine, să mă reobişnuiesc cu intervalele de timp aberant de mari petrecute / pierdute zilnic în trafic şi s-o las mai moale.
Că, la o adică, nu mă opreşte nimic să-mi schimb locul de muncă. Să încerc, măcar.
Că atunci când observ că tânărul domn mă studiază, delicat, preocupat, afectuos şi (surprinzător!) non-invaziv, parcă beau apă vie.
Şi-mi place gustul.

4 comentarii:

Sinziana spunea...

Am avut si eu niste ultime zile destul de urate, dar citindu-te mi-am mai revenit. Multumesc!

Mamiţuni spunea...

Sinziana,
Multumesc pentru comentariu si pentru incurajarea implicita. A avut darul sa ma insenineze.
Multumesc si pentru vizite!
Mai treci pe aici.

alina spunea...

usor. cate-un pas odata. take it easy. oboseala nu face bine nimanui.

Mamiţuni spunea...

Alina,
Da, asa ar trebui. Cate un pas odata.
Doar ca, dupa cum bine stii, uneori vin prea multe chestii in acelasi timp.
Ei, ne-om descurca noi.