Disparat, despre maternitate şi nu numai

Pornind de la (sau continuând) nişte discuţii pe marginea articolului lui Kreider, mă trezesc, pe altă linie de idei, încercând să definesc (în termenii mei şi pentru urechi atât feminine cât şi masculine de (încă?) ne-parinţi) maternitatea.
Evident, rezultatul e complet digresiv, discursiv şi total nelămuritor.
Nu m-am putut abţine - m-a captivat apologia misterului...

Nu cred că oamenii fără copii sunt nişte porci egoişti. Nu pot, pentru că vreme de aproape 10 ani m-am regăsit în zona asta - expediată rapid, pe negândite, de unele serii de investigaţii medicale ulterior dovedite incomplete & incorect corelate - şi am pretenţia că fac nişte distincţii. (mai în glumă, mai în serios, luarea de bună a primei propoziţii presupune, logic vorbind, că părinţii ar putea fi numiţi porci altruişti).
Ştiu că Cred că, pentru majoritatea celor fără copii, oricât de bine ascunse, regretele (şi curiozitatea!) există. Mai adânc sau mai aproape de suprafaţă... Cu toţii avem măcar un "ce-ar fi fost dacă" - şi, când vorbim despre copii, aspectul se acutizează. (Fie şi numai pentru că noi toţi, am fost, la rândul nostru, copii.) Moment în care întervine în amestec, nu de puţine ori prost invocat (şi şi mai prost dozat) conceptul de libertate. (sau, după caz, pârnaie).

Darrr.... de ce se vorbeşte despre a fi părinte în termeni de câştig şi pierdere?
(Ca şi cum ai avea un capital pe care-ar trebui să-l investeşti instant, că expiră banii, fie într-o vacanţă, fie în redecorarea băii /închiderea balconului?)
De sacrificiu expiator?
De datorie?
De fatalitate?
De investiţie în viitor?
De egoism şi altruism?
De superioritate şi compensaţie?
De mândrie versus jenă?
De regrete?
De instinct?
De valoare?
De garanţii?
De normă biologică, respectiv socială?
De consolare?
De traumă metafizică?

Şi de ce (şi de unde?) atâta încrâncenare?

Nu, n-am răspunsurile general valabile. Eu cred că astea-s tocmai întrebările greşite. Greşit puse. Care-ar trebui să ne indice că nu suntem (cu discuţia, cel puţin) pe drumul cel bun.

Nu susţin că a fi părinte înseamnă (or c-ar trebui să-nsemne) acelaşi lucru pentru toată lumea. Nu suntem la fel. Nu mâncăm la fel. Nu ne îmbrăcăm la fel. Nu vibrăm la fel. Chiar nu (pot să) cred că absolut oricine trebuie să treacă prin asta. Ştiu că eu a trebuit. Şi asta îmi ajunge. Nu-i condamn (deloc!) pe cei care nu o fac. În rest, perspectiva îmi e încă prea îngustă. Nu încerc să "convertesc", pentru că nu mă pot lăsa eu convertită.

Dar cred cu tărie că o (orice!) discuţie despre copii ar trebui să-nceapă de la bucurie.

Mamă a unui singur copil (deocamdată), nu pot să înţeleg (deocamdată) de-adevăratelea provocările celor care au mai mulţi. (Cam la fel cum, fără copil fiind, nu pricepeam complet punctele de vedere ale prietenilor cu copil, în pofida tuturor anilor mei de baby-sitting). Poate că am o idee. Poate că ideea mea e ceva mai bună decât cele ale unor persoane fără copii. Dar (în mod cert) nu e întreagă. Nu e suficientă!

De-aia zic că-n materia asta, vrem-nu vrem, importantă e exclusiv dimensiunea experienţei.
Ceea ce complică inevitabil lucrurile, pentru că trebuie să te decizi dacă o să ai copii în necunoştinţă de cauză - înainte să ştii, de fapt, cum e.

Am dat undeva peste replica: "nu e genul meu să îmi schimb convingerile împământenite după ani şi ani de gândire şi întoarcere pe toate părţile printr-o simplă experienţă biologică."
Am zâmbit. Era vorba de naştere. Într-o discuţie pro/contra făcut copii.
Care naştere poate fi catalogată în multe feluri. Dar numai "simplă experienţă biologică" nu e.
(nu intru în falsa discuţie naştere "normală" versus cezariană pentru simplul motiv că nu există naştere "superioară". aduci cu bine pe lume un copil, aşa cum crezi, simţi, vrei şi poţi. nu primeşti şi-un căţeluş, ca premiu pentru alegere naturală şi/sau performanţă. dacă se dădeau, aş fi observat, c-ar fi trebuit să primesc. sau... trădare! m-au tras în piept ăia de la Municipal şi şi-au oprit căţelul??? hm...)

Iaca de ce nu prea putem să ne-nţelegem.

Chiar dacă ar fi existat o carte completă, scrisă fix pentru mine, despre mine, pe care s-o citesc înainte de naştere (dacă o citeam înainte de sarcină, şi n-aş fi zis haidi, băăă. chiar aşea? aş fi fugit defintiv în pădure. clar), care să-mi detalieze, pas cu pas, etapele prin care voi trece şi aspectele cu care mă voi confrunta, tot n-aş fi înţeles. Pentru că nu ai cum. (poate... dacă vedeam filmu'?)
Să ai copil (copii) este o experienţă care se cere trăită. La modul cel mai visceral cu putinţă. Şi care te transformă pentru totdeauna.
Am mai spus/scris: dacă ai noroc, te transfigurează. Te naşti, şi tu, din nou. E transmutaţie alchimică.


Ce ştie ceara dintr-un stup despre lumină şi despre picurare?


Am bulversat complet ne-părinţii? Posibil. Cu siguranţă, nu i-am lămurit. Eu, babele şi cărţile de "specialitate" (care se-ntrec în a-nşira suavo-ndoctrinat/fanatic sfaturi generalisime, nu de puţine ori contradictorii.) Da, există conspiraţia părinţilor. Chiar dacă doar involuntară, pentru că ne susţin avant la lettre, în pofida diferenţelor personale, multiplele repere comune.
În aceeaşi direcţie zăpăcitoare, să continui:
Nu ştiu cât de relevant ar fi, de pildă, pentru un bărbat să citească ce am eu de zis (sau ce are orice femeie de zis) despre experienţa maternităţii, dată fiind absenţa completă a reperelor anatomice comune. Am primit, de mult, într-un context pe care l-am judecat drept nepotrivit, întrebarea "da' pe mine ce mă face tată? la tine, la voi, e simplu, hormonii!". Atunci, făcând-o ad-hoc pe radio Erevan, am răspuns că nu numa' hormonii, ci şi un mic dar indispensabil ajutor masculin; şi nu hodoronc-tronc mamă, ci, într-o primă fază, "doar" gravidă. Şi că, la prima întrebare, un posibil răspuns e "alăptatul sigur nu. da' dacă încerci, şi chiar reuşeşti, poate te faci mamă!"
Deloc constructiv, este?

Asta-i beleaua cu cele mai multe dintre discuţiile despre parenting. Ai senzaţia că musai trăbă să pleci cu ceva concret. Full proof.
(ghinion, nu va fi cazul)

Răspunsul (unul din cele multele posibile...) se găseşte-n momentele-n care tu, tată, îţi contempli, direct ori prin geamul de la secţia cu pricina, copilul nou-născut. Atât de mic... În clipa când îl iei prima dată în braţe şi vuieşte tot universul că, de emoţie, ţi s-au înmuiat toate articulaţiile - dar nu de asta îţi pasă acum. În lacrimile care-ţi curg de minute bune pe obraji fără să ştii. Chiar şi când/pentru că nu eşti acolo.
În minutele când pândeşti, mai ales în primele câteva zile, "parada mutriţelor", şi te recunoşti şi-ţi regăseşti toată istoria familiei, ştiută şi neştiută, pe faţa ei/lui. În secunda când ţi se linişteşte în braţe. Când îţi adoarme pe burtă. Când o ajuţi pe mamă să-l alapteze. Când îţi zâmbeşte pentru prima dată. Când auzi ta-ta. Când... toate celelalte.
Răspunsul. Parte din el. Restul e deja în tine. Dintotdeauna.
Aşa cred eu c-ar trebui să fie.

Trecem ('napoi!) la mamă şi maternitate.
Maternitatea ridică văluri. (şi da, de dragul aliteraţiei (şi nu numai), adaug că face şi valuri... de obicei, uriaşe...)
E multidimensională şi multifateţată. Inconstantă şi nesfârşită. Sublimă şi înfiorătoare. Bulversantă şi liniştitoare. Simplă şi indefinibilă, esenţializabilă şi ireductibilă. Nu, nu e nici un paradox. Tocmai asta e, eşti în două locuri deodată. Janus Bifrons, la feminin. Nu, nu sunt cuvinte căutate (sunt venite de capul lor). Nu, instrucţiunile nu se livrează de la spital, la pachet cu bebeluşul. Iei numai Vigantolul, nişte chiloţi si-o sticlă de apă plată. (din nou, nici urmă de căţel...)

Maternitatea e în tine, impunând constant arheologia descoperirii.
Se ridică la suprafaţă cu acelaşi gust pe care, a doua zi după ce-am născut, l-am avut privind pe fereastră, la copacii de peste drum, realizând că simt cum le vibrează seva pe sub scoarţă.
(nu, nu era de la anestezie. am născut fără. poate c-ar trebui, oricum, să privim mai des la copacii de peste drum?)

Maternitatea, îndelung şi din gros mistificată, e, în acelaşi timp, supra- şi sub-evaluată.
Maternitatea te pune în context şi te confirmă ca fiinţa umană.
Nu ştiu nici o altă experienţă care să te implice mai complet. Mai radical. Mai intens. Mai profund. (trebuia să beau mai des/mult???)

Oare pentru că e atât de ... obişnuită (în sensul de des întâlnită, lipsită de apoteoza excepţiei numerice, de aureola rarităţii statistice) a fost şi-atât de trecută cu vederea din punct de vedere spiritual? Şi e atât de fals sacralizată de actualele religii majore?

Aş fi putut trăi şi fără să devin mamă. Deşi acum nu-mi mai prea pot imagina cum... mai sărac, mai trist, mai izolat, mai patetic...? Dar aveam (confruntată cu spectrul sterilităţii, îmi făcusem!) o listă de experienţe care să mă poată "valorifica" şi ca individualitate solitară (încă o mai am), alături de consolatoarea replică urecheată "Ei, nu-i gaură-n cer. O să fii cea mai iubită matuşă!"
Pe mine maternitatea m-a îmbogăţit. Şi m-a transformat. Îmi place să cred că spre bine. Spre echilibru.

A, dar te-ngraşi / deformezi. Nu neapărat. Şi-apoi, stima ta de sine chiar stă fix numa-n kilele din dotare? dacă da... hmm... poate nu-i o idee tocmai rea ca, în cazul tau, maternitatea să mai aştepte)
A, dar nu mai ai timp. Nu, nu mai ai. Eu una nu aveam suficient nici înainte.
A, dar devii o momâie îngălată. Dacă insişti.
A, dar te îndobitoceşti. Cum ziceam, dacă insişti... Cred că e mai uşor (pe doveditelea!) să fii manager la/de ditamai firma (şi atât) decât să fii şi mamă - prezentă în viaţa copiilor, nu veşnic pe picior de plecare în Panama - şi proletar, fie şi part-time; deci, nu rezultă îndobitoceală, dimpotrivă... (Asta nu-nseamnă că e simplu ca bună-ziua şi-n siguranţă manevrabil de la biroul de comandă...)
A, dar de unde ştii c-o să iasă/fie bine? Nu ştii. Tehnic vorbind, niciodată nu ştii. În nici o privinţă.
A, dar ajungi o ... mamaie! A, dar cariera? A, dar fuge bărbac-to cu alta mai tânără. A, dar trebuie să renunţi la atâtea... A, dar...

A, zic eu. Dar mai lăsaţi-mă. Maternitatea ridică provocări care nici nu vă trec prin cap şi pentru care nu veţi putea spune niciodată că sunteţi perfect pregătite. Nici una din noi nu e. Noţiunea asta nu există. Ai parte de tone de griji în privinţe despre care nu ştiai că există (din fericire, multe se "evaporă" după primele 6 luni!). Va trebui să te străduieşti sistematic pentru extrem de multe lucruri care, înainte, păreau să vină de-a gata. Vor fi momente-n care nimic nu va mai părea natural.
La primul copil, pierzi din greu vremea cu preocupări terorizante din categoria "scutecul copilului e puţin prăfuit" "e prea gros/prea subţire îmbrăcat", "fir-ar, mi-a tremurat mâna, câte măsuri zici că trebuia să pun?", etc - ca să nu zic nimic de buric!
Descoperi noi universuri de blazare, spaime, inamiciţii, furie, neputinţă, depresie, confuzie, nesomn, amnezie, contabilitate paranoică de respiraţii bebeluşeşti şi de alte (copleşitor de multe!) evenimente potenţial grave.
Mori încet de nenumărate ori.
La capătul tunelului (sau poate chiar mai la îndemână!) e un atotcuprinzător zâmbet de încă mici dimensiuni care le anulează pe toate.

Maternitatea e Kim Clijsters, plecată acasă cu trofeul argintiu-metalic din turneul (US Open) la care venise, dupa doi ani şi jumătate de pauză, cu wildcard şi cu trofeul viu şi blonduţ din dotare.
(a se băga de seamă că doamna nu e slabă; nu asta e ideea)

Dacă v-aţi trezit debitând (oricât de pe şoptitelea) fie şi numai una din ultimele replici "A, dar... " înşirate mai sus, postarea asta chiar nu vă priveşte.
Din punctul meu de vedere, nu-i nicio problemă.