duminică, 20 ianuarie 2013

Amintiri amestecate

Clinică. Telefoane. Analize. Întrebări. Decizii. Îmbrăţişări. Injecţie. Post-scriptum.

- Păi, dacă vă hotărâţi, îi spuneţi lui G., vă luaţi la revedere de la ea, şi de acolo vin s-o ia cei cu care avem contract.

Veterinarii văd, de multe ori, stăpâni de animale care ori insistă până-n pânzele albe cu tratamentele, ori speră, chiar şi-n ultima clipă, în miracole. De-nţeles. De ambele părţi.
Poate de asta aceiaşi veterinari insistă, uneori presant, şi-n materie de injecţie adormitoare.

La clinică, în seara-n care s-a dus, m-am simţit presată să decid. Atunci, pe loc, instant, între inevitabil şi ceea ce mi se dădea de-nţeles c-ar fi fost mai rău decât inevitabilul. Cu creierii franjuri, întrebasem unde o pot duce după aceea, unde găsesc un crematoriu pentru animale, ce opţiuni sunt, dacă sunt, de preluare direct de la clinică.


- Nu vreţi s-o îngropaţi?
- Stau la bloc. Singurul loc în care aş vrea şi aş putea s-o îngrop e la sute de kilometri distanţă.

Unde habar n-aveam nici dacă se putea săpa suficient de adânc, din cauza gerului.

- Păi putem s-o ţinem pe balcon şi s-o duci sâmbătă, nu? a zis, la telefon, Bunica.
- Nu cred că-i o idee bună. Nu va fi destul de rece în următoarele zile.

- Îi putem aranja preluarea. Vă mai lăsăm câteva minute să vă hotărâţi?


Am ales. Crezând că aleg bine, că-i scurtăm agonia...

Şi-am simţit, mai apoi, că, dimpotrivă, am jefuit-o.
Că nu i-am respectat demnitatea şi autonomia ei de fiinţă vie.
Că i-am luat, arbitrar şi teribil de injust, dreptul de a muri în proprii-i termeni.

Nu mi-a trecut prin minte (şi ar fi fost, oricum, inutil) să cer seringi cu calmante, şi să-i fac eu apoi, la nevoie, câte o doză, prin branulă, acasă. Varianta-n care făceam, la nevoie, naveta cu ea la clinică şi varianta internării erau excluse.

Am ales.
Dar n-am plecat de lângă ea decât la ceva timp după ce se terminase totul.
Şi, chiar şi atunci, cu un sentiment cumplit de abandon.

Înainte să decid, în vreme ce-o priveam în ochi şi-o mângâiam, aşteptând rezultatul analizelor (făcute aproape numai ca să nu zicem că nu le-am făcut...), unul din studenţi mi-a spus ceva gen „aveţi tărie de caracter, doamnă, eu n-aş fi putut s-o privesc în starea asta”.

N-am idee dacă mă complimenta sau îmi spunea pe ocolite că-s o cotoroanţă sinistră, cu inimă de piatră.

Nu i-am răspuns. Nu puteam vorbi.

Am zâmbit printre lacrimi. Ce vedeam eu nu era căţelul în agonie. Era prietena mea, partenera de alergături, momentan incomodată de-o boală. Şi cred că şi ea vedea la fel.
Ce-o fi prostia asta de slăbiciune, de nu-mi vine s-alerg şi nici nu mai văd bine? Ştiu că tu eşti, după miros... şi nu numai... îmi pare rău că n-am o zi prea bună, să ştii...



Împăcarea (sau ceva asemănător ei...) a venit odată cu telefonul celor de la Raiul Animalelor. Mi-au spus c-au preluat-o, când au planificat incinerarea, m-au întrebat dacă vreau să vin la ora respectivă, mi-au explicat cum să ajung, cât costă toate cele, dacă vreau urnă, etc.
Când am închis telefonul şi m-am întors la discuţia pe care mă întrerupsesem ca să răspund, mi s-a părut că văd, în zare, o imagine zglobie, dând vesel din coadă, la gândul că ne revedem.


Mi-am luat azi, din nou, la revedere de la Boxie.
Mi s-a părut mică, învelită impersonal în sacul galben de plastic, inscripţionat ca „reziduuri biologice”. Cei de la Rai îi dezveliseră capul şi umerii, ca s-o putem mângâia.
Mică şi liniştită. Şi, paradoxal, în expectativă. Ca un soi de alertă, de conexiune cu nuanţele din jur, aşa cum o avusese toată viaţa.

Am mângâiat-o, am plâns, am ieşit din sala aceea. Afară, zeci de luminiţe se aprinseseră, magic, cald şi liniştitor, pe mormintele din cimitirul animalelor. Lămpi mici, cel mai probabil solare.
O flacără a ţâşnit pe coş, însoţită de câteva scântei mici, apoi de una mai mare, care a plutit mai încet.

I-am zâmbit.
- Pa, căţel iubit.

În cealaltă încăpere, din cealaltă clădire, se inscripţiona urna, în vreme ce motanul locului sărea vioi pe maşina de inscripţionat.

Acum n-o mai aştept să apară de pe hol. E cu mine.



Inevitabil, discuţiile ulterioare de acasă au alunecat şi spre altă pantă.

Pe antemenţionatele coclauri, (unde, trebuie menţionat, când n-ajungeam eu să duc mâncare de căţel, întotdeauna se găsea cineva din familie să intervină salvator), Boxie ţinea companie unei persoane în vârstă, căreia îi servea simultan şi de co-locatar, şi de sursă de siguranţă şi încredere (era paşnică, dar trebuia să ştii asta; altfel, vedeai un câine impunător, cu lătrat puternic şi intens, fără prea mari promisiuni de împrietenire...) şi de diversiune cotidiană.

- Acum, ea cu cine mai stă?



Mi s-a ridicat părul pe ceafă la ideea înlocuirii.
Înţeleg nevoia de companion, dar eu pur şi simplu nu mai pot lua alt căţel.

Şi aşa a aflat Muţunau că fiecare persoană, inclusiv Boxie, e unică, şi că răspunsul la a-ţi fi dor de cineva nu e să-l înlocuieşti.

E să-i celebrezi viaţa. Să te uiţi la poze, să-ţi aminteşti momentele frumoase, să poţi mulţumi, fie şi-n neant, pentru tot ce ţi-a adus în viaţă fiinţa respectivă. Să-ţi dai seama şi de ce i-ai adus tu ei, şi să simţi toate astea într-un fel care să te ajute să trăieşti mai frumos şi mai bun mai departe.

Şi că la moartea cuiva mai bine plantezi un copac (sau mai mulţi) şi încerci să faci un bine - ori unui animal, ori unui alt om. Ori, dacă poţi, chiar mai multora.

Că încerci să canalizezi iubirea către persoana dispărută, într-un fel care încă să i se adreseze - chiar dacă numai onorându-i amintirea.

Există adăposturi care au nevoie de voluntari. Există asociaţii care se străduie să facă programe cu animale. Există fiinţe mici în pericol de abandon.



Dar... apoi m-am uitat la lucruri din altă perspectivă.

Boxie n-a avut un stăpân. Boxie a avut o familie. Mare şi tembelă, nu mereu prezentă în totalitate, dar iubitoare, şi a ei.

6 comentarii:

alina spunea...

of, of, of, of, doamne ....


imbratisare mare si stransa!

Monis spunea...

Imi pare rau. Cred ca e tare dureros. Nici macar nu am putut citi pana la sfarsit...

Raluca spunea...

:(((((

Mamiţuni spunea...

Alina,
multumesc!
Fac si momentele astea parte din viata...

Monis,
multumesc! Este. Dar cred ca am gasit, a propos de final, un fel de-a integra disparitia ei...

Raluca,
da.

Monia spunea...

Ai scris asta de frumos si de plin de dragoste si respect. Boxie a avut o familie minunata!

Mamiţuni spunea...

Monia,
multumesc..