Acum nişte ani

Acum nişte ani, cea mai mică pată pe hăinuţe echivala instant cu un car nesfârşit de dezastre. Evoca fulgerător şi frisonant nevoia de detergent, de apă caldă, de gaz butelie pentru încălzitul apei, de timp pentru spălat, de haine de schimb, de apărare-n faţa lu’ ce-o să zică lumea.
Bagatele.
Desigur.
Atunci când ai toate aceste fleacuri.
Când nu le ai, sunt universuri terifiand de flămânde, de deprivare şi privaţiuni.

Acum nişte ani, mofturile la mâncare erau de neconceput - pentru că singura alternativă era foamea. Cea mai mică risipă era îngrozitoare, cel mai mic pas greşit risca să te expună măcar oprobiului public.

Acum nişte ani, nu aveai de ales. Ceea ce riscă acum să pară simplu. Şi dezirabil.

Acum nişte ani, cam ca şi acum, toată lumea se descurca. Mai prost, mai bine, dar, cumva, se descurca. Aparenţa egalităţii în lipsuri şi iluzia comuniunii fuzionale (de, toţi ca unul) suplineau, în lipsă de altceva, alternativele despre care eventual nici nu ştiai (dar simţeai...) că există.

Acum nişte ani, copiii creşteau singuri, cu cheia de gât, cu năzbâtiile-n tălpi, palme, genunchi şi coate, şi cu scatoalcele distribuite „echitabil” de orice paţachine de ambe sexe cu avantajul vârstei de adult în buletin. În aparenta libertate a absenţei părinţilor.

Acum nişte ani, bucuriile păreau mai mari, mai intense şi mai durabile pentru că, pe fundal, contrastul (anihilator...) era sinistru.

Nu-mi amintesc cu adevărat cum era acum nişte ani. Pentru că dispun doar de propria-mi perspectivă, mult protejată. Pot doar să re-interpretez amintiri. Ştiu că unele întâmplări m-au şocat de pe atunci - dar mirările şi revolta nu aveau nume.

S-ar putea spune că vremurile acelea au trecut. S-au dus.
Pe calendar, fireşte.
Dar urmele relelor lor au rămas, de neşters. Ca nişte cicatrici eventual închise, dar clar vizibile şi denivelate.

Oh, nu se văd?
Răbdare.

Răbdare până la primul copil. Până la prima situaţie tensionată. Până la primele lipsuri de orice fel. Balaurii sunt acolo. Domoliţi, adormiţi sau minimizaţi de eventualele modele bune, de influenţele altor culturi, de un firicel (sau şuvoi!) de bunăstare, sunt acolo.
Se-ascund în dinţii strânşi a neputinţă. În ţipetele care se-aglomerează-n spatele zâmbetelor din ce în ce mai şterse. În palma care mai pleacă, singură, brusc, din cot, ca să lămurească autoritar lucrurile.

Suntem în cuşca plină de maimuţe bătăuşe. Atât de captivaţi de caft şi de aspectele punitive (pervers percepute drept „echitate”), că pierdem din vedere gratiile.

Nu lipsa de libertate îmi înclină balanţa când e vorba de comparaţii ante-post 89. Ci animalitatea oarbă în care trebuia să trăim.

Aud voci prea tinere susţinând hotărât că era mai bine înainte. Mi-e vag silă de ecourile (bubuitor de) proaste. Şi milă, dacă stau să mă gândesc cât vid de logică şi de gândire e la mijloc, atunci când vorbeşti despre lucruri pe care nu le-ai trăit.

Avem o şansă de vindecare. Ne-o dau, implicit, proprii copii.
O putem folosi?