Muţunau şi Mamiţuni în clasa I

Da. Muţunau la şcoală, Mamiţuni la ID (căci, nu-i aşa, nu mai puteam fără încă o licenţă şi m-a mâncat în fund ca pe Zambilica).

Pentru Muţunau pare să fie simplu - după câteva săptămâni vag haotice la început de an, acum perspectiva de-a nu merge o zi la şcoală bate orice altă posibilă sancţiune.

Pentru subsemnata... nu tocmai, unul din motive fiind că susnumita şcoleală se petrece în alt oraş. (am băgat, în total, până acum, de la prima vizită şi pân’ la primele restanţe, inclusiv, nişte mii de kilometri. în continuare cred c-am să mă trag cu trenul, sperând să-nţepenesc mai puţin în timp ce...)

În rest, sunt în profundă depresie pe tema instruirii universitare. Cursuri incomplete, cu greşeli de toate felurile (virgule între subiect şi predicat, câte-ncape, verificarea dactilografierii - sublimă dar lipseşte cu desăvârşire, prostii de conţinut - mai puţine, da’ parcă n-ar fi trebuit să fie niciuna...), mult balast pur teoretic, aiurea condensat şi complet lipsit de valoare practică.

Într-un elan muncitoresc imaginar, m-am şi văzut re-redactând manualele, salvând, astfel, învăţământul românesc (şi, de altfel, toată planeta).
Mi-am revenit rapid (şi definitiv, cred!) din reverie, cu ocazia intrării unuia dintre profi în aulă, la 20 de minute de la ora la care ar fi trebuit să înceapă examenul la materia dumisale.

Nu „bună-ziua”, nu „regret, am fost reţinut, sper că întârzierea mea nu vă provoacă prea multe probleme” (nota bene, e învăţământ la distanţă; deci poate ai în sală oameni care scapă trenu’ dacă tu întârzii...) nu nimic, doar subiectele de examen. A, şi precizarea că el punctează şi aspectele de limbă română, dar, nu de alta, cei de la zi nu ştiu să scrie, şi deci...
(admiterea a fost pe bază de dosar. nu mă mir c-ar putea avea semianalfabeţi, nu e deloc exclus).

Ce-are ...  aia cu prefectura, nu mai contează. Punctul de legătură e proful, incontestabilul ombelico del mundo, supremul punct de vedere auto-referenţial.

Da.... nu terminasem de citit a doua oară cursul (despre care am ferma convingere că-i redactat de două persoane, ambele, distincte de dom’ profesor, că prea-s mari diferenţele de toate felurile, de la topică şi structură până la stil), aşa c-am prestat cu onor & la superlativ 1 subiect din 3 (din lecturile complementare, nu din curs...) şi varii pospaiuri la celelalte 2.

Barem?
A, nu, nu ştim, n-avem.

No, ce notă am luat, dat fiind că să scriu ştiu? (e drept că, de mână, scrisu-mi cam seamănă cu electrocardigrama unei maimuţe turbate, da’ acuma na....)

10, desigur.
(n-am conservat elanul pentru tot restul sesiunii, am două restanţe).


Deci, ce e greşit cu învăţământul (universitar...) din România?
Presupunând (forţat) experienţa mea drept eşantion reprezentativ, aproape tot.

De la admitere discutabilă la cursuri prost scrise şi deseori şi mai prost comunicate studenţilor semi-absenţi (pentru ID te poţi aştepta şi să-ţi doarmă oamenii în sală, dacă-n noaptea anterioară au dormit 2 ore, că restu’ fuseseră alocate şofatului...), la examene nerelevante (prea uşoare sau prea grele, concentrate pe chiţibuşăreli teoretice, complet nejustificabile în raport cu scopul presupus al predării...), cu bareme necomunicate (asta dacă chiar există...), cu corectură la mişto, cu aere de mare severitate profesorală (nu copiaţi, că să ştiţi că vă ţin eu minte şi veţi avea de furcă la următoarele 6-7 examene cu mine...), cu (paradoxal...?) multe posibilităţi de-a trişa, cu zero interes pentru utilitatea celor predate, cu materii dublate şi inutil aduse în discuţie, cu texte şi perspective vetust-prăfuite
şi cu o lipsă de respect pentru studenţi de ţi se-ncreţeşte carnea pe tine.

- Stai! Nu intra în sală! Tu eşti dintre cei care n-au nota afişată?
Da, dă din cap studentul la zi, puţin blocat de cursul situaţiei.
- A, păi nu intra acum în examen, stai că afişăm încă o dată azi sau mâine dimineaţă. Tu vii mâine dimineaţă şi, dacă n-ai trecut sau vrei mărire, intri în examen de la 11.00.

Bravo, doamna profesoară care vorbeşte cu duhu’ din lampă, că doar studentul se materializează doar când vrei tu, în rest el nu există şi n-are drept să aibă alte planuri, mai ales în sesiune. Ce dacă programarea examenelor era alta...


Cea mai mare preocupare nu e legată nici de paşii post-facultate, nici de înţelegerea conţinuturilor predate, nici de nimic consistent - e, desigur, privitoare la „cum trecem examenul”. Eventual cu notă mare (pentru cei de la zi, ca să nu pierzi bursa).

În Românica nu se face şcoală, se face, cel mult, o risipă groaznică de energie, oarece poliţie academică şi multă bursă de note.
Salut excepţiile şi le doresc să se înmulţească - dar când aţi auzit, ultima dată, de vreun curs atât de bun sau atât de bine ţinut încât să fie asaltat de auditori, chiar şi din afara facultăţii?

Pentru că realitatea tristă e că, până nu ajungem înapoi la astfel de situaţii, şi pentru conţinut de curs, nu pentru tehnica actoricească de livrare, nu e nicio performanţă în nicio şcoală, indiferent de nivel.

Şi nu stufoşenia manualelor sau ifosele examinatorilor or să ne scoată la liman.