Ăăăăăă...

Ăăăăăă... nu mai e doar o interjecţie. Nici o literă răs-dublată. A început să reflecte o stare de fapt şi, mai rău, una de spirit. (există, oare, vreun motiv pentru care, în loc de spirit, iniţial am scris „spirt”? da, justiţia divină).
Deci e un titlu bun de postare pentru conţinuturile disparate de mai jos.

Muţunau creşte.
L-am auzit azi vorbind la telefon cu Bunica, mai cursiv, mai frăzos şi mai alambicat ca niciodată. Cu epic (relatare cronologic corectă de întâmplări!), cu liric (exprimarea emoţiilor aferente!), cu tot tacâmul (două beţe de sushi pe care se străduia să mi le bage mie-n ochi)
În acelaşi timp, el este şi un geniu - căci s-a întors de la grădi exclamând cât se poate de clar şi corect der fuchs! (că habar n-are ce înseamnă e, desigur, altă discuţie)

Muţunau face febre misterioase, ceea ce-mi dă ocazia s-o fac (aiurea...) pe Dr. House. (mare om! mare serial! etc.)
Nu, nu e de la sticlă. E (ar putea fi...) de la insolaţie. Cred. De vreme ce nimeni n-a ştiut (pân’ la rezultatele negative ale analizelor!) să zică de ce.
Febrele „normale” vin, şi ele, însoţite de manifestări respiratorii sau digestive. Niet. Copchii zac şi nu au poftă de mâncare. Nu la noi. ’Mnealui cerea de zor chestii şi, din când în când, se mai oprea din ţopăit, prin cădere. Lată.
M-a dus la concluziile că: îi musai cu şapcă; junele are termostat (38.3, ore în şir, eventual zile în şir!) şi... mai era una, dar, ăăăăă, am uitat-o.
A! Că mai e posibil să fim în pragul unei viroze. De care am putea scăpa, dacă m-ar lasa să-i mai pun nebulizatorul. Dar... nu.
Uh. ei... vom vedea.


Muţunau, scăpat Aelitic la pânze şi vopsele (căci i-am arătat filmele şi, a propos, e promoţie la Jysk), a compus o capodoperă semi-turbată (poze când găsesc aparatu’) şi oarece picturi rupestre şi nu numai.
Ca idee, vopselele de ulei se iau cel mai bine de pe mâini, braţe şi coate cu şampon. De sub unghii, mai greu. De pe tricou, probabil că nu.
Cele acrilice pleacă de pe piele imediat, la contact cu apa. Bun, bun!
Concluzia de-aici e că-s o mamă rea, cârpănoasă şi lipsită de simţ artistic (deşi am pişcat şi eu o capodoperuţă, adică o capodoperă mai mică, format 25x30), care nu se poate abţine să nu zbiere de indignare sugrumată de pe la al 25-lea mililitru de vopsea stoarsă cu sete din tub - căci storsul tuburilor e pasiunea, nicidecum culoarea... spre marea dezamăgire a mii de galerii de artă, care aşteptau cu sufletele la guri şi cecurile la-ndemână.


Sunt obosită. Obosită spre împăiată.
Mi-am făcut însă abonament la sală. Acum mă gândesc serios pe cine plătesc să meargă-n locul meu.
Dar azi, în mod magic, am avut o zi bună. Nu mirobolantă, ci bună - cu rezolvări simple, cu discuţii calde, cu izbucniri în râs.
Nu-s un mare fan al psihologiei forţat/dement-pozitiviste (mult din ce ce trece de Rogers mi se pare oareşcum ilogic şi speculativ, mai apropiat de gândirea magică decât de ştiinţă). Da’ poate că micile momente de euforie pur şi simplu merită mai multă atenţie decât cele de disforie.



Am citit o parte dintre articolele lui Malcolm Gladwell, aici. Mi-ar plăcea să apuc să comentez chestii din ele.
Am mai citit postările lui Michelle, care mi se pare fabuloasă.
Am dat peste nişte bloguri noi, pe unele am apucat să le adaug în blogroll, pe altele, nu.



Şi cred că mi-am găsit, citind această postare a Rixei şi, mai ales, comentariile, unghiul din care să pot relata povestea naşterii lui Muţunau (care are, desigur, toate ingredientele aşteptate, şi ceva în plus).
Tot începusem varii drafturi- din perspectiva mea, din perspectiva lui, în manieră haioasă, în manieră sobră... , mă rog, din astea. Dar nu terminam. Şi e păcat, pentru că deja am început să uit. Încă mă pot întoarce acolo, face parte din mine, dar e, în mod cert, un eveniment din trecut.
Nu-mi găseam vocea.
Am găsit-o acum, când, citind despre autonomie, am înţeles de unde vreau să pornească relatarea mea: de la libertate.
Dar, despre asta, în episodul viitor.