vineri, 17 iunie 2011

Tă-nă-nă-năăăăm.... povestea naşterii!

(Pen' că am mai scris câte ceva pe tema asta, o relatare conexă, aici)

S-o luăm, deci, de la capăt. Se impune un preambul luuuung. Se va vedea spre final de ce...

Am fost printre cele mai senine gravide de pe lume. (sau, posibil, senile. cine să le mai numere...!)
Am urcat şi coborât scări (nu mai mult de 4 etaje, totuşi...) până în ziua în care am născut (se vor vedea detalii mai jos...). Nu ştiu câte kile am luat în total, pentru că din luna a 6-a, când luasem deja 17 (din care primele 8 în primele 2 luni, când confundam arsurile cu poftele!) am refuzat să mă mai cântăresc şi, pentru că ecografiile arătau ce era de arătat, am fost lăsată în pace cu damblalele mele cu tot. - nicio pierdere!

Întrebată (frecvent!) cu privire la frica de naştere, am ridicat din umeri, râzând. Nu-mi era.
Nu-mi e nici acum (chit că acum am o imagine ceva mai bună în privinţa lucrurilor care ar putea merge prost!)
 Replicile mele erau din categoria „cu ce m-ar ajuta să mă tem?” - şi mărturisesc că n-am găsit nici până azi răspunsul (nici nu l-am căutat prea tare...). Purtam un copil dorit, lucrurile păreau simple.
Şi chiar erau. Chiar au fost.

Cu medicul, cum ziceam, a rămas că încercăm au naturel şi că, dacă nu merge, tăiem - vorba lui blomamaind, pe linia punctată.

Corina nu m-a presat deloc, deşi, evident, îi convenea mult mai mult cezariana - nu neapărat din motive de bani (deşi sigur contau!), cât de timp. Mi-a explicat că, dacă travaliul debutează noaptea, preferă să vină la spital numai când e foarte clar că şi nasc, de pe la dilataţie 6-ncolo. Ceea ce, i-am spus, mi se părea de bun simţ, că doar tot singură trebuia să mă descurc, şi cu ea, şi fără ea. Ori se putea dilata-n locul meu?!
- Ei, asta zici acum. Atunci, o să vrei să vezi feţe cunoscute! Oricum, să nu stai acasă când încep contracţiile. (semn că-şi cunoştea deja marfa...) Mai bine te duci la spital, te văd cei de la camera de gardă şi, dacă e cazul, te internează. Dacă nu, te întorci acasă.

Pe faţa mea tre' să fi scris mare că:
1. N-aveam niciun gând să fac ture 'nainte-'napoi pân' la Municipal, de dragul alarmelor false. Eu, să stau aiurea la cozi?
2. Nu-mi făceam mari griji. Data probabilă a naşterii era 4 august, după calendar, şi 30 iulie, după ecografie. Discuţia se purta pe 22-23 (marţi sau miercuri) Mai aveam timp!

Drept care nu mi-am luat concediu din săptămâna aia. Nu eram cu munca-n venă, nici n-aveam senzaţia că se dărâmă ceva fără mine. Da-mi doream foarte mult ca mai tot concediul de maternitate să fie post-natal, din motive de bani şi nu numai. Plănuiam să intru-n concediu de luni.
Drept care vineri m-am prezantat la birou, ca de obicei, plimbându-mi elefănţesco-răţuştesc burtanul ajuns cât un vapor de mare tonaj.

Pe la 16.00 - 17.00 eram la Bricostore, cumpărând 20 de kile de vopsea - că doar eu mai aveam timp şi casa trebuia renovată. (acu’mi trag pumni în cap c-am lăsat totul pe ultima sută de metri, da’ e tardiv...)
(de urcatu' vopselelor în portbagaj s-au ocupat nişte cetăţeni de altă etnie, care mi-au sărit în ajutor - sigur, cum să nu, imediat, doamnă! - imediat ce i-am fluierat ciobăneşte. Nu glumesc. Le făceam cu mâna de vreo cinci minute, dar, din cauza radioului din maşina de care se sprijineau, a trebuit să recurg - cu succes - la mijloace sonore)

La fix 20.17 (asta fiind din categoria lucruri pe care le ţinem minte cu precizie şi acum, parc-a fost ieri!) parcam în faţa blocului, înjurând că nu mai ajung azi la Praktiker, să iau soluţie de hidroizolare - căci Praktiker închidea la 21.00).

Mm, o crampă. Oare ce-oi fi mâncat?
Între noi fie vorba, n-aveam nici cea mai vagă idee nici că eram de ore bune în travaliu, nici cum „arată” contracţiile. Avusesem de saptămâni bune contracţii, doar că nu le luam drept ce erau... în baza nu’ş căror precizări neautorizate că durerile de naştere te „taie” pe-aici, pe oasele bazinului - aiurea, la mine se simţeau ca nişte crampe de indigestie sau deloc.
Deci, să luăm No-Spa.
Şi să mergem acasă să ne culcăm, poate ne trece.
Desigur, doar că nicio oră mai târziu, una din aceste crampe devenite junghiuri mă trezea din somn. Ceea ce m-a făcut să cred că... poate nu sunt chiar crampe? poate tre’ să merg la spital? Şi ce nasol o să fie când or să mă trimită ăia acasă... că doar eu nu nasc acum.

Ca să scurtez povestea:
- am încercat (timp de nişte ore bune!) să aflu prin telefon dacă ceea ce mi se întâmpla erau contracţii (!!!) şi care e poziţia antalgică pentru ele (!!!) - am fost foarte dezamăgită să aflu că nu există, aşa c-am inventat eu una, stând pe mingea de 75cm! (ocazie cu care, între contracţii, îmi făceam unghiile, că doar nu pot să mă duc aşa la spital!)
- mi-am refăcut integral bagajul de spital (nu era bun înainte; n-a fost, retrospectiv, nici după!)
- am sunat întregul popor care a binevoit să-mi răspundă la telefon la ora aia (nota bene - pentru că eu urma să nasc „mai încolo”, totul era programat pentru „mai încolo”, aşa încât eram şi singură acasă!)
- am făcut duş (nu ştiu exact cum de-am mai putut; cred că mi-au trebuit 10 minute numai să mă urc şi apoi să mă cobor din cadă!)
- am chemat-o pe onor NanaManu pe care-am pus-o, în timp ce stăteam pe jos în patru labe, că gresia era mai rece şi era bine, să sune la salvare, că era evident că nu mă poate urni.
Desigur, ăia (sosiţi în mod miraculos în vreo 4 minute jumate - e drept că era deja 1 noaptea...) n-au cărat scaunul pliant până la 8, deşi ar fi încăput în lift, aşa că m-au târât până la maşină, că eu nu prea mai puteam merge).

În tot acest timp, nu mi se rupsese apa (copilul coborâse atât de repede, încât capul lui acţiona ca un dop). A, şi, că tot veni vorba de dopuri, ca încă vreo 20% dintre femeile gravide, nu ştiu când l-am pierdut pe ăla gelatinos. N-a sărit bubuind precum cel de şampanie, aşa c-a trecut neobservat!

În salvare, omuleţii nu m-au lăsat să stau întinsă pe targă. Am stat pe scaun. Pe loc, n-am priceput de ce (ca să nu le nasc în salvare...), da’ nu prea mi-a păsat - aveam altele pe cap!. Cam intrasem în panică pe teme de neajuns la spital, aşa încât aveam doar două griji - să respir, şi să ajungem odată! (Habar n-am ce mare minune credeam că mă aşteaptă acolo...suprema siguranţă sau ceva asemănător. Mă rog).

La camera de gardă de la ginecologie, un tânăr domn. Care a privit uşor sictirit de deranj în direcţia mea şi-a infirmierei, căci, cum şedeam eu aşa cocoşată în scaunul cu rotile, strângând la piept rucsacul-poşetă, nu mi se vedea burta.

Eu nu prea mai vedeam bine şi eram complet ameţită, daaaar, mulţumită nenumăratelor ocazii în care, la terase, încă mai primeam bere, chit că n-o comandasem, am făcut sinapsa cu tema „după faţă şi braţe, nu pari gravidă” - deci poate-ai greşit uşa.

A urmat un moment de comedie bufă când am ridicat rucsăcelul. Omul şi-a schimbat brusc atitudinea şi mai că n-a sărit în sus să mă cocoaţe personal pe măreţul cal ginecologic. (să-i trag eu una-n freză cui l-a inventat aşa inaccesibil). Atunci mi (s)-a rupt apa, la control.

Evident, n-au mai ştiut cum să fugă cu mine mai repede sus, la 5. (dintr-un anumit punct de vedere, e mişto să fii urgenţă!)
- O sunăm pe Corina?
- Dacă vreţi, da. Dar nu mai ajunge. În maxim 15 minute naşteţi.
- Cine, eu?
- Eu sigur nu, a zâmbit el.

Ceeee? Ei, nu chiar aşa repede. Mai stăm, ne mai gândim, uşurel...
Aiurea.

Drept care care panica s-a reinstalat.
Sus la 5, unde era mega-aglomerat, o tânără doamnă care abia se urcase pe masa de naştere a trebuit dată jos la sosirea mea. Ea avea numai dilataţie 9. Eu, 10. Noroc c-am stat după aia în acelaşi salon post-partum şi am apucat să vorbesc cu ea, să-mi cer scuze...
 Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi preferat să nasc în pat, stând în patru labe. Asta-mi fusese cea mai comodă poziţie în travaliu, şi după asta tânjeam cu toată fiinţa. Nu m-a-ntrebat nimeni.

Booon...
Medicul s-a apucat să-mi facă masaj perineal. (fapt pentru care-i sunt recunoscătoare până-n ziua de azi, c-ar fi putut alege epiziotomia! - deşi nu mi-a explicat nicio clipă niciuna dintre manevrele făcute pe mine... şi pun pariu că nu l-ar fi durut gura!)
Moaşa îmi tot explica să împing, în condiţiile-n care eu habar n-aveam cum.
Asistentele de la pediatrie aveau cele mai plictisite moace din lume şi eu eram imaginea vie a derutei, complet pierdută-n spaţiu.
La un moment dat îmi dădeau indicaţii preţioase vreo 4-5 voci (medicul era rezident, deci se mai băgau peste el...). Eu mă mai ridicam din când în când pe coate, să mă conversez cu el pe teme gen:
- Da’ sigur nu mai avem timp de epidurală?
- Nu cred.
- Bleah.
Trebuie că eram un spectacol, de vreme ce, printre mârâieli şi strigăte, eram, temporar, capabilă să-mi controlez relativ rezonabil vocea.
(drept care eu nu nasc, că doar când naşti nu mai poţi vorbi, nici măcar gâfâit, cum făceam eu)

Moaşa s-apucase să ridice din umeri că nu vreau să-mping - în condiţiile-n care nu-mi explicase nicio secundă cum. Ei, ’tu-vă-n nas, că nu m-ajută nimeni. Las’ că mă ajut eu.
- Gura! am zbierat.
(nu, n-o fac pe grozava, chiar am zbierat. într-o primă fază, desigur, am fost ignorată)
- Luaţi mâinile de pe mine în secunda asta (eram priponită de faimoasele apăsări cu coatele-n burtă...) că, dacă nu, eu numai nasc deloc, şi lăsaţi-mă-n pace să respir!

A urmat un schimb de priviri plictisito-revoltate.
Dar m-au lăsat. (nici n-aveau multe alte variante...)
Am închis ochii şi m-am desprins de cei din jur (mă cam enervau...).

După trei respiraţii adânci, mi-am venit în fire.
Şi-atunci a început partea magică.

Pe tot parcursul travaliului, simţisem că mă scufund încet spre înlăuntru - spre un loc cald, calm, întunecat dar sigur, neameninţător. Plin de linişte. Când am respirat adânc, pentru câteva clipe m-am dus şi mai departe, şi-am devenit, pentru o clipă eternă, dintr-un timp suspendat, una cu copilul.

Nu l-am născut eu, s-a născut singur. M-am simţit ca şi cum m-ar fi luat în braţe, ca-ntr-un fel de învăluire, să mă liniştească şi să mă ghideze. Un fel de lasă, mami, că fac eu.

Şi-a făcut. S-a angajat singur, înainte ca eu să apuc să împing deliberat.
(la carte scrie că aşa se-ntâmplă într-un procent semnificativ!)

Am deschis ochii, m-am ridicat din nou în coate, şi l-am anunţat pe Răzvan (medicul):
- Vine!
Şi-am văzut că-i dispare neliniştea. (omul se cam învineţise la faţă, având în vedere cursul evenimentelor ...)
Din două împingeri (desigur, moaşa nu s-a putut abţine să nu-mi stâlcească inutil burta, că doar aşa trebuie - motiv pentru care, ce să vezi, am omis s-o şpăguiesc până-n ziua de azi...), născusem.

Nu m-am putut abţine să nu continui s-o fac pe nebuna.
Nu ştiu cât urlasem sau nu în timpul naşterii (eu mă ţin minte vorbind non-stop!) dar, imediat după, am urlat precum canotorii la sfârşitul cursei, din toţi rărunchii, de-or fi crezut aia că, după ce că fac figuri, le mai şi mor acolo.
M-a durut la başcheţi că se sperie ei sau nu, mă descărcam de concentrare şi de efort.
Desigur, după aia m-am scuzat, vizibil ipocrit, pentru "scandal". (hi-hi!)


După naştere, am fost în extaz zile în şir. Pentru simplul motiv că născusem.
M-am simţit fericită, m-am simţit puternică, m-am simţit sigură pe mine (naşterea mi-a şters, catarctic, multe din temerile şi frisoanele şi neliniştile de varii feluri... ori au rămas acolo, în sala de naşteri, ori s-au transformat în altceva...), conectată şamanico-zurliu cu tot universul, capabilă să mă înţeleg din priviri cu oamenii aflaţi aproape de experienţa mea...

M-am simţit vie.
Şi întregită.
(ca-n bancul ăla cu „cum îţi fac eu un lapte fiert, nu-ţi face nime'!”, duş de endorfine cum am avut eu, n-a avut nime')

Pentru că, în pofida tuturor intervenţiilor de spital (oricât de limitate...) naşterea fusese a mea.
(OK, e PR, mă laud, doar am zis că Muţunau a făcut toată munca!)

Pe durata ei, n-am simţit durere. O fi fost, nu zic nu, dar nu mi s-a arătat.
Eram acolo, angajată, concentrată, prinsă cu toată fiinţa. M-am gândit atât de mult, şi înainte, şi în timpul naşterii, că e o etapă, că abia aştept să-l văd pe Muţunau, încât pragul meu ridicat la durere şi-a făcut treaba într-un mare stil.
Şi, graţie deciziilor medicului (care decizii ar fi trebuit să-mi aparţină! s-a întâmplat să coincidă cu ce-mi doream, dar n-am fost consultată nicio secundă!), am avut parte de un minim de invadare.

N-am fost niciodată mai mândră de mine.

Pentru că adevărul ăsta e: naşterea nu e a medicului! (deşi medicii aşa o văd, motiv pentru care folosesc exprimări gen „te nasc”). Medicul asistă la naştere. E o mare diferenţă între a asista; a lua parte; a interveni; şi a avea pretenţia că tu, medic, conduci şi provoci tot.
Mi se pare o atitudine grandomană perfect nejustificată să te pui tu, medic, în centrul atenţiei. (ceea ce însă se întâmplă, pentru că, nu-i aşa, calul ginecologic e construit pentru confortul medicului; imobilizarea absolut idioată a gravidei tot pentru binele medicului e; şi tot aşa...)

Tind să cred (şi de-aia mi-au plăcut comentariile la postarea Rixei, în special cel scris de chaplain, pe 12 iunie, la 6.18PM) că-n materie de naşteri s-a conservat prejudecata imbecilă că femeile nu-s decât nişte copii isterici &fără minte, de ignorat, care trebuie să se supună marelui medic.

Când, de fapt, medicul ar trebui să fie recunoscător c-a putut asista la miracol.

Am citit pe nu mai ştiu ce forum un text scris de o mamă care suferise foarte mult la naştere, şi care-şi dorea, vehement, ca epidurala să devină obligatorie.
Pe mine asta m-ar fi lipsit de mult (sau de tot, nu pot şti) din ce-am trăit atunci.

Mi se pare cea mai mare greşeală să vedem naşterea strict din perspectiva asta, biblico-sacrificială şi pasabilă, potenţial distructivă, ca pe un preţ de plătit.
Nu asta e.
E una dintre cele mai spectaculoase experienţe umane - dacă nu cea mai spectaculoasă.
E (dac-o laşi!) deschizătoare de porţi către dimensiunile interioare (de-aia vorbesc unele dintre noi de revelaţii via maternitate... de-aia pe unele dintre noi le schimbă radical experienţa naşterii!)
E sursă de înţelegere şi compasiune. (de-aia mamelor de copii mici le pasă - cel puţin cât îşi mai aduc aminte...)
E transfigurare, izvor de viaţă.
Esenţă pură de umanitate.

E cea mai mare ocazie să te asculţi şi să intri în contact cu tine.
Pentru că, în rest, îngropate sub convenţii sterile, ierahii aleatorii şi conserve culturale tembele, ocaziile nu abundă.

19 comentarii:

alina spunea...

Absolut minunat. Ai intreaga mea invidie. De cate ori citesc povesti din astea imi vine sa plang - de bucurie, pentru cele care au trait magia, de ciuda, ca mie nu mi-a fost dat, desi am avut trei ocazii ... of.
Sa stii ca aici abordarea medicala a nasterii e mult mai umanizata si mult mai din perspectiva mamei si copilului. Numai daca ma gandesc la importanta moaselor, la scolirea lor (sunt, pana la urma, doulas cu pregatire medicala universitara, au sase ani de studii superioare la activ!!), totul e cat mai putin interventionist gandit. Doar ca la cea mai mica abatere, isi iau masurile de siguranta, adevarat.
Ca idee, aici travaliul si nasterea sunt si apartin mamei - you deliver the baby, baby's birth, your labour etc. :)

Unknown spunea...

Trebuie sa spun ca va invidiez pe fetele astea care sunt in stare sa povesteasca de-a fir-a - par nasterea, nu de alta dar eu imi amintesc destul de vag exteriorul intamplarilor, asa in reprize, imi amintesc doar adrenalina maxima care imi pompa prin vene si care ma facea hotarata la maxim sa-i nasc URGENT, stiu ca aveam dureri Mari dar ciudat nu mi le mai amintesc deloc ca dureri (stiu doar rational ca existau), la ambii am stat acasa o noaptea intreaga in travaliu, la amandoi m-au apucat durerile seara si am nascut dimineata, pe Andrei la 10:45 pe Petrica la 10:15, doi ani si doua luni fix intre ei.
La drept vorbind, nasterea e o experienta foarte personala, pentru unele (ca mine de pilda) ar repeta oricand experienta naturel, alte fete, mai ales cele cu rezistenta scazuta la durere sau cele care au nascut foarte greu, vor s-o evite si tin mortis sa faca cezariana -na, asta e mai greu de comentat. INtr-adevar, la 90% din nasteri doctorul doar asista ca sa intervina daca apare ceva.
Prin tarile civilizate nici nu e musai sa mergi la spital, poti fi asistata si acasa, cred ca totusi si acolo tot spitalul il preferam n-as fi riscat in cazul ca aveau baietii mei nevoie de doctor si aparatura medicala.

MihaelaMaria spunea...

mi a placut nasterea ta si povestea spusa. si mi au placut concluziile trase, vibrez pe aproape de tine. sa fiti sanatosi si sa nasteti frumos in continuare! voi, adica tu si noi, celelalte:))

Anca spunea...

Oh, Doamne, cât de frumos...

Zu spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Zu spunea...

Hmmm... am cam papat litere, asa ca reiau comentariul:

Am ras si m-am minunat la ceea ce ai scir, iar in prima parte m-am si regasit, caci si eu m-am bucurat de intreaga perioada a sarcinii si ma simteam de parca eram intr-o bula magica, in care nimic rau nu se putea intampla. Si si eu imi doream sa nasc natural, in ciuda unei teribile frici de durere/ doctori si lipsa controlului (vai mie, cand se intampla astea trei devin o mata lesinata :D) insa principiul bravadei mele era ca "hei, atatea femei trec prin asta si e clar ca pentru asta a fost creat corpul femeii, e cam functia de baza, so, o sa fie ok". Eh, pana la urma am ajuns la cezariana pentru ca lucrurile s-au precipitat, insa citind ce ai scris am inteles cum ar fi putut sa fie, cum trebuie sa fie. Si am sa sustin oricunde si oricui ca pe mie maternitatea mi-a oferit o perceptie noua asupra lumii, si altfel inteleg acum lucrurile/ rabdarea/ empatia/ universul/ ordinea lumii... la un nivel cum nu imi imaginam ca se poate intampla.

Anonim spunea...

Miunat si emotionant !

Renate :)

Adriana spunea...

ce-mi plac povestile de nasteri naturale. eu nu am avut parte si tare imi doream. eu inca visez la un VBAC. am nevoie de o nastere naturala!!! cred ca mamele (cam) au nevoie sa treaca prin proba asta de foc pt a le intari, a le da incredere in ele! deci te "bucuri" si de invidia mea

Carla spunea...

Am sosit si eu, sa dau cu batu-n balta...

Ai scris minunat, intradevar... Dar mie tot infricosator mi s-a părut. :(

Eu nu mi-am dorit nicio clipa sa nasc natural, iar cand optiunea cezarienei a devenit obligatorie, am multumit in gand ca nu a mai trebuit sa fie decizia mea personala, pentru ca apoi sa ma gandesc cum ar fi fost daca...

Unele femei sunt nascute pentru a percepe nasterea ca pe un miracol, altele nu. :( Durerea se uita, stiu. Si cezariana doare, insa si eu la randul meu am uitat... Dar durerea fara control, fara putinta de a da inapoi sau de a o opri macar o clipa... mi se par teribile.

Raluca spunea...

Oooffff ce postare MINUNATA!!! Am ras, am plans, m-am emotionat! Esti minunata!

Am vrut sa spun ca multe aspecte ne seamana povestile nasterilor (si eu am ajuns la spital dilatata complet, si eu m-am simtit minunat dupa, doar pentru ca am nascut!). Dar la cat de frumos ai povestit tu, mi s-ar parea aproape o blasfemie sa spun ca experienta mea seamana cu a ta!

Uau, multumesc mult pentru ocazia de a citi asa ceva!

MoniQ spunea...

Foarte adevarat ai grait! Nasterea e marele miracol al fiintei umane, doar sa vrei sa-l vezi, sa-l intelegi, sa-l accepti.
Am citit cu nesat, ai impartasit cu noi o nestemata a vietii tale, multumim.
Chapeau!

Unknown spunea...

Superb! Te imbratisez!

Mamiţuni spunea...

Alina,
atunci, s-o pun bine :))
Cu magia, intre noi fie vorba, e loterie. Nasterea nemedicata nu e garantia absoluta a extazului (desi am citit & postat chestii scrise de oameni care vorbesc de nasteri orgasmice!!!) si, stand stramb si judecand drept, si post cezariana ai dus de endorfine. Poate mai redus si estompat de medicatie, dar tot ai.
Ce descrii tu e de bun simt. Si asa de departe de noi...


Laura,
stai linistita, nu-i obligatoriu sa tii minte tot, se poate si asa :)
Dar la Petrica n-a fost mai simplu? Eu traiesc cu impresia ca a doua nastere e mai usoara.
Despre cezariana ca metoda anti-durere: judecand dupa cum se tavaleau pe jos de durere cele 2 prietene ale mele care au nascut prin cezariana si pe care am apucat sa le vizitez la spital in primele 24 de ore post-partum, "fac cezariana ca sa evit durerea" este o teapa sinistra. Ele au parut sa schimbe durerea de dinainte pe cea de dupa... in conditiile in care nu aveau de ales, ambele aveau indicatii foarte clare de cezariana. (ar cam fi trebuit sa spaguiasca tot spitalul, eventual si ministerul sanatatii, ca sa fie lasate sa nasca vaginal; riscurile erau considerate prea mari)

Separat de confortul psihologic dat de "plasa de siguranta", eu prefer sa nasc la spital ca acolo are cine face curat :))
Insa la o eventuala a doua nastere, o sa ma asigur ca am parte de autonomie, cel putin cat am avut la prima.

MihaelaMaria,
multumesc!
(asta inseamna ca ne indemni - pe noi, toate, cu tine inclusiv :) sa mai aducem alti cetateni pe lume? )

Anca,
multumesc.
Da, a fost realmente frumos. Mult peste ce-am putut eu descrie.

Mamiţuni spunea...

Zu,
(mancatoare declarata de litere ce esti :))
Mai ziceam eu pe undeva ca nu exista nastere "buna" si nastere "rea"; nu-ti da nimeni premiu un catelus daca nasti asa sau altfel; felul in care te raportezi la experienta e insa esential.
Daca am sti dinainte mai multe lucruri, poate am lua decizii diferite. Dar unele lucruri pur si simplu nu se pot sti dinainte!
... si esentialul e perceptia noua, mai mult decat orice altceva. Asa ca-i bun orice drum te duce acolo!

Renate,
multumesc!


Adriana,
nu cred c-avem cum hotari dinainte. Da, sunt factori care te ajuta sa nasti vaginal, dar nu sunt toti sub control constient.
Iar faptul ca prima mea nastere a fost asa nu e garantia faptului ca urmatoarea va fi fara complicatii. Regula e ca lucrurile se simplifica, dar exceptiile sunt multe...
Inteleg ca se face VBAC si la noi, desi foarte pe sest, foarte rar, ca o mare exceptie, cu n-spe mii de semnaturi, etc, etc, etc... poate ca lucrurile se vor schimba in bine si-n privinta intelegerii VBAC printre medicii romani...?


Carla,
la nasterea asta AM STIUT ca vreau sa nasc natural.
Daca la o viitoare sarcina piticul din cap (ala care aprinde si stinge lumina, ca-n frigider) imi va spune "cezariana", o sa dau curs instinctului si o sa investighez detaliat posibilitatea.
Important e sa te simti tu confortabil cu alegerea ta.
In plus: tu aveai sarcina gemelara. Acolo sunt alte perspective, alte reguli, alte riscuri. Si medicii nostri nu sunt destul de pregatiti pentru asa ceva.
La mine, durerea nu a fost fara control. Am zis, n-am simtit-o. Eram atat de intrata in transa, in starea aia alterata de constiinta in care te scufunda hormonii, incat am simtit tot ce se intampla ca pe o cale de urmat. Nu ca pe un pret de platit, nici ca pe un set de piedici. Ori de garduri de cursa cu obstacole!

Raluca,
multumesc!
Vezi tu, cine se-aseamana, se-aduna! :)
Inteleg ca tu n-ai urlat dictatorial la medici :) (drept care, cine se-aseamana, se-aduna, dar experientele sunt frumoase din felul in care conteaza pentru noi)

MoniQ,
multumesc!
Fiecare cu nestematele lui :)

Zoozie,
multumesc. Intorc imbratisarea! :)

adra_bell spunea...

Minunat! Pare atat de usor:D Am nevoie de astfel de povesti, macar sa stiu ca exista, daca nu mi-e dat si mie. Pentru ca sunt o fricoasa, off!

Simona spunea...

Stii ce zic eu? Ca de obicei copilul din burta ne face cadou nasterea pe care o meritam :-)))
Asa gandesc eu dupa doua doua nasteri (bine, cezariene, din motive de macrozomie, dar pe bune, pe primul am incercat doua saptamani sa-l nasc natural si n-a mers. Retrospectiv, e cam greu sa nasti un dovleac printr-o gaura de cheie...) - dar ideea de baza e ca daca reuseam sa-l nasc natural pe primul eram atat de idoata de frica incat nu m-as mai fi putut bucura de experienta, nu eram pregatita psihic sa-l nasc... La al doilea copil eram pregatita, stiam despre ce e vorba, dar nu mi-au acceptat candidatura la VBAC (si din nou s-a dovedit ca mama natura a stiut mai bine). Daca as fi stiut mai multe si mi-as fi deschis putin inima inainte de primul copil, poate as fi meritat sa-l nasc natural, dar asa, am nascut cum s-a putut mai bine pentru amandoi. Sper ca am reusit sa ma fac cat de cat inteleasa, nu cred ca o femeie care alege cezariana pe simplul motiv ca ii e frica este pregatita sa imbratiseze cu adevarat ce inseamna sa nasti un copil, si probabil e mai bine in cazul asta, un copil care vine pe lume la o mama mai putin stresata, indiferent cum vine pe lume, e un copil mai fericit. Si mama pe langa el.
Ai descris superb experienta, am trait alaturi de tine :-))))
Si, ca si Alina, nu pot sa nu remarc diferenta de atitudine, minim invaziva a canadienilor, care stiu ca de obicei natura face cel mai bun lucru, ei intervin doar cand nu mai este alt Plan B...
Pupici!

Mamiţuni spunea...

Adra_bell,
exista, cu siguranta, multe povesti de felul asta!!!

Simona,
uau! 2 saptamani??? Te declar eroul meu!
Cele 2 prietene ale mele, pomenite in comentarii, au avut indicatie medicala de cezariana. Una dintre ele si-ar fi dorit nastere vaginala, insa, probabil, i-ar fi fost foarte greu (era vorba de mai multi factori care, fie si luati fiecare-n parte, ar fi indicat cezariana). Cealalta a vrut cezariana de cand a aflat ca e insarcinata si pe urma sarcina a evoluat fix in directia asta.

Nu stiu ce sa zic despre frica de nastere, ca eu n-am experimentat-o, dimpotriva. Pot doar sa presupun ca exista - ca, asa cum eu am avut incredere, altcuiva i-ar putea fi teama.
Stiu ce mi-a spus o alta prietena, pe care am boscorodit-o intens sa nasca vaginal (ea n-avea indicatie medicala, era "apt combatant"): ca mai puternica decat dupa nastere nu s-a simtit niciodata (chit ca la ea durase aproape 2 zile!).

Si mai stiu ca, asa cum spui, un copil se simte mai bine langa o mama impacata cu experienta nasterii - oricare va fi fost ea.

Asa incat facem ce simtim ca e mai bine pentru noi si pentru copiii nostri si pe urma ne impartasim experientele si le retraim impreuna ;)

Unknown spunea...

Buna,

Numele meu este Cristina Fulea si reprezint Qbebe.ro, portalul dedicat tuturor mamicilor.

Te contactez deoarece dorim sa publicam un articol: "Alaptarea: prima dovada a iubirii de mama", in care sa prezentam experienta reala a catorva mamici care vor dori sa contribuie la acest articol.

Daca te intereseaza propunerea noastra, te rog sa imi scri pentru a-ti oferi mai multe detalii la adresa de mail: cristina.fulea@divainteractive.ro

Astept raspunsul tau.

Toate cele bune!

Cristina Fulea

Mamiţuni spunea...

Cristina,
buna,
vezi mail.