Notiţe disparate dintr-un caiet demult pierdut

***

Cum învaţă copiii?
Privindu-şi părinţii. Constant.

***

Din perspectiva copiilor, noi nu-i aducem pe lume. Le-o creem.

***

Cea mai bună dovadă că ţi-ai crescut bine copilul e că se descurcă bine-mersi fără tine. Nu "şi fără tine". Ci singur.
Asta însă presupune construcţie, nu respingere.

***

Dacă autonomia copilului ar fi un copac, cum ar creşte?

***

Iubirea nu înseamnă mâncare. Ca o amintire vibrantă sau surd-înăbuşită a alăptării, mâncarea ar putea fi una din dovezile de iubire, dar nu e Iubirea.
Mâncarea gătită cu drag e foarte necesară, dar nu suficientă. E nevoie de mai mult.

***

Cum să laşi libertatea de a lua decizii?
Învăţându-l cum să-şi ia singur hotărârile. Posibil doar dacă tu ştii deja.

***

Cum să acorzi permisiunea de a face greşeli?
Dar ce anume ne sperie la greşeli?
Consecinţele grave (rănire, distrugere)?
Oprobiul public? (amintire din vremurile când izolarea însemna moarte?)
Moartea?

***

Suntem profund nepregătiţi în faţa celor două evenimente esenţiale ale vieţii - naşterea şi moartea. Nu doar vulnerabili (asta e un dat), ci şi dureros de ignoranţi. Incompetenţi în materie de condiţie umană.

***

Cât de departe merge foamea de afecţiune?
Nu întreba.

***

Întotdeauna voi fi mama ta. Asta nu are cum să se schimbe.
Dar, deşi cândva am fost una, acum suntem persoane diferite.
Nici asta nu are cum să se schimbe.

***

Le cerem copiiilor noştri să ne vindece. Să ne repare.
Pentru că pot. Şi-o fac, mai ales când sunt mici, oricum. Renaştem odată cu copilul adus pe lume.
E un dar adiacent, ca un superb efect secundar, pe care-l luăm de bun şi drept perpetuu. Şi nu e.
E vindecarea compensatorie pentru călătoria de aducere pe lume; o încheiere superbă a socotelilor intrauterine. După etapa asta începe altceva. De-aici încolo începem să fim prinşi pe picior greşit.
Copiii merită părinţi întregi. Din start.
Şi treaba lor nu e să ne repare pe noi. E nedrept să le-o cerem.

***

Ce se întâmplă când copiii deveniţi adulţi se simt responsabili pentru fericirea părinţilor?

***

Crezi că te căsătoreşti cu un adult - şi nu e întotdeauna aşa. Crezi că te căsătoreşti în prezent. Dar vieţile voastre trecute sunt cu voi, chiar dacă nimic nu apucă vreodată să fie povestit.

***

Poate iei în căsătorie o singură persoană, dar copilul vostru e al ambelor familii extinse. Chiar dacă n-o să-i vadă niciodată pe membrii acelor familii, părţi din ei vor fi prezente în copil. Şi nu e vorba doar de genetică.

***

Uneori te fereşti să creşti, ca să nu-ţi devină materialul nemaleabil înainte de-a-ţi fi întâlnit Pygmalion-ul.
Dar, Galateea, Pygmalion-ul acela nu există.
Sculptorul e, de cele mai multe ori, Ea. Nu el.

***

Sentimentele sunt doar o altă formă de cunoaştere a realităţii.

***