Învăţăturile trase de pe urma spaimelor despre pierderi

Vestea bună e că am recuperat pozele.

Vestea şi mai bună e că povestea m-a pus pe gânduri în materie de suport de înregistrare a amintirilor - şi nu mă refer la cel electronic - cu efecte... interesante.

Ultimii doi ani şi jumătate au fost intenşi şi deloc simpli. Din ei, îmi amintesc spontan mai ales oboseala şi dificultăţile de tot felul. Altfel, mi-e greu, fără poze, să-mi amintesc când, în ce lună anume, uneori şi-n ce an, s-a petrecut cutare sau cutare eveniment.

Fotografiile astea-mi erau (îmi sunt!) momente de meditaţie. Suport de reverie, ajutor de memorie, oglindă reflectoare a firului vieţilor noastre. Felii de realitate cu minim de regie, calendar viu, depozit de zâmbete şi ghiduşii. Refugiu imuabil, color.

La gândul că le-am pierdut mi s-a rupt filmul. Am fost, brusc, golită de energie, paralizată până pietrificare. Tom din desene animate, proaspăt pocnit de te miri ce, subit sfărâmându-se.
Creier gol. Aparat fără semnal.


Şi totuşi... erau doar nişte poze. Nu un om viu, nu vreo mână sau vreun picior (deşi le simt organic ca făcând parte din mine). Şi nu echivalentul real al momentelor surprinse, ci doar înregistrarea lor.


Nu cumva cvasi-eternul pozat mă împiedica (mă împiedică) uneori să văd viaţa reală? S-o trăiesc ori un pic mai adânc, ori ceva mai relaxat, ori pur şi simplu cu ochii şi mâinile libere? Lentila de aparat e sublimă-n nişte momente - e paşaportul şi biletul spre rapid înapoi în timp - dar nu e vie.

Şi pentru lucrurile din viaţa noastră e nevoie de viaţă. De filtrul viu.

Sunt imagini pe care niciun suport din lume nu le reţine cu adevărat - pentru că nici fotografiile, nici filmele nu pot captura totul. Pentru că imaginile acelea au ecou. Iar ecoul lor e în şi din inimă.

Şi, uneori, prea multe poze de aparat amorţesc fix obiectivul interior. Periscopul intern, cel timid şi strâns legat de zâmbete şi de lacrimi. Ca şi de scânteile din ochi.


Ce înregistrare m-ar putea oglindi privindu-mi copilul în timp ce mă gândesc că-l văd cum creşte, cum e mai multe fiinţe deodată, cum se transformă, încet dar clar, în el însuşi, în vreme ce eu văd, de pe acum, cam cum ar arăta mare, peste ani?


... şi ce suport material l-ar putea reda pe Muţunau, ţopăind haiduceşte la mall în vreme ce cu-o mână acţiona belicoso-revoluţionar un pistol bubuitor de jucărie, iar cu cealaltă îşi trăgea / ţinea, anevoios, deloc potrivit cu restul atitudinii & persoanei sale, pantalonii caraghios căzători? ... aşa cum se vedea el prin ochii mei?



Deeeci... mai multă joacă. Şi mai puţine poze.
(le delegăm!)