... în care Mamiţuni instiiigăăă !!!

(nu, nu e discuţie cu Muţunau, e subiect de sezon!)


Cum arată o manifestaţie populară de impact?
Păiii... bine? Ăăă... zgomotoasă, cu pancarte, cu urlete, cu bocăneli, cu lozinci scandate, cu cereri, cu asorteuri cromatice mai mult sau mai puţin reuşite, cu o scenografie, o regie, o coregrafie, o ceva, acolo, să fie?

Nu.
Mult prea Cântarea României, ce Dumnezeu!!!



Păi... şi atunci cum?


Ia hai, înainte de toate, să ne gândim: despre ce gen de impact vorbim?
Cât de puternic?
Cât de egal resimţit de indivizi / privitori diferiţi?



Că dacă vorbim despre ceva ce să-ţi taie instantaneu respiraţia, ştiu eu un fel, minimalist, de-a obţine impact intens şi egal traductibil.

Liniştea. Nemişcarea.

Marşurile tăcerii, împietrite.



Îmi imaginez o masă de oameni care se strâng de la ora X în faţa instituţiei Z (nu instituţia e esenţială în povestea asta, ci existenţa unui loc stabilit dinainte), unde stau locului şi tac.
Preţ de un interval de timp notabil, şi el anunţat dinainte.
Ajunge, pentru început, şi o jumătate de oră.



Avem suspans. Asociere. Cooperare. Sincronizare. Surpriză.

E (hai să nu zic gratis) ieftin.

E intens.

E exact opusul inutilei frenezii continue.



Pentru orice haită de agitaţi puşi etern pe manevre, nimic nu e mai înspăimântător decât să stea faţă în faţă cu exemplificarea practică a ideii de canalizare a energiilor.



Când, unde şi despre ce ne-ntâlnim să păstrăm liniştea?