marți, 22 iulie 2014

Impersonalul care ucide


M-am tot gândit dacă să scriu despre asta sau nu.
Da-mi stă în gât, de prea multă revoltă.

Am o casă cu fundu-n sus, un copil bolnav, vreo două proiecte urgente la care mai "pictez" câte ceva printre picături, o tranziţie profesională de reglat, de făcut varii demersuri pe lângă varii instituţii şi autorităţi, etc, etc, etc, plus un alt număr (mare) de lucruri pe care am ales să le ignor.
Viaţa, ca de obicei, pulsând nevrotic.
Lucruri care mă tot absorb, aspiratoriceşte, până la implozie.

Desigur, timpul nu-mi prisoseşte.

Aşadar, de ce filosofeli?

Pentru că am, în plus, sentimentul că mă sufoc. Că mor fără o pauză, la fel cum n-aş putea trăi fără aer.
Amplificat exponenţial de zbaterile lumii din jur.

A fost odată un avion care s-a nimerit să zboare peste o zonă de conflict. Zonă de care n-a mai trecut niciodată.

După căderea lui, a apărut o ploaie de raţionalizări. Ce a determinat prăbuşirea? Cum de-a fost doborât deşi zbura la 10.000 metri? Cine e vinovat? Cum de s-a putut întâmpla asta?

Zbura cu 900km la oră. Avea 298 persoane la bord. Resturile epavei sunt împrăştiate pe 15 km.

De explodat pare însă să nu fi explodat, ci, mai degrabă, să se fi fisurat/dezintegrat. Ceea ce înseamnă că majoritatea celor aflaţi la bord n-a murit pe loc, înainte de a-şi da seama ce se întâmplă.

Relatări de la faţa locului (de la cine va fi putut ajunge la faţa locului) amestecă fotografii cu trandafiri pe folii de plastic puse peste picioare mici şi poveşti cu iz de inuman şi teroare.

Da, chiar cred că toate (sau aproape toate) aparatele foto şi telefoanele au dispărut. De bani nu mai zic. Nu, nu pentru că e-n zona X, care se-ntâmplă să şi fie zonă de război. Ci pentru că, din păcate, acesta e nivelul de degradare la care se poate ajunge instantaneu.

Dacă doborârea avionului, ucigaşă şi absurdă, poate fi o eroare (tragică, nepermisă, o tâmpenie monstruoasă, dar, în esenţă, o eroare - cu precizarea că nu ştiu dacă e şi nici nu mă hazardez să presupun, accentul nu aici cade), n-am cuvinte pentru oroarea post-prăbuşire. Şi nici pentru ce mă cuprinde când mă gândesc că, practic, în condiţii cât de cât asemănătoare, cvasi-oriunde ar fi putut fi la fel.

Nu, nu e o insultă jefuirea cadavrelor, cum enunţa nu mai ştiu care politician de talie planetară.
E un hău abominabil, o serie repetată de acte de-o violenţă fără margini, mai rea ca iadul, care anulează orice urmă de umanitate din jur - până şi pe cea a „privitorilor”.

Da, săracii, dar asta nu e la noi, e departe.

Mai sunt şi violenţele din Gaza. Sau Siria.

Şi alte n-şpe mii de situaţii despre care nu aflăm de la ştiri.


M-am săturat de oameni de hârtie şi pixeli. De reacţii de hârtie şi pixeli, de tragedii domesticite, palatabilizate, ştirizate, de mari experţi care-o fac pe deştepţii pe marginea lor.
De lipsa de decenţă obscenă care însoţeşte, gigantic-inerent, toate astea.

Ah, ce trist, ţup, la următoarea ştire. Viaţa trebuie să continue.

Nu, viaţa nu trebuie să continue.
Uneori, e nevoie ca noi, oamenii, să stăm pe loc şi să privim în şi dincolo de lumina unei lumânări aprinse pentru cei dispăruţi.

Şi, dacă tragedia pare încă domesticită, de ecran, departe, impersonală, ia să vă explic cum, de fapt, nu e.
Cum, de fapt, e cât se poate de personală.

Am petrecut destul timp, cu ani de zile în urmă, în compania unuia dintre cei aflaţi la bordul MH17.

Era un om bun.

De când am aflat că era la bord, m-am întors, şi mă tot întorc, intens, în timp, la frânturi de imagini şi situaţii vechi, care de care mai amestecate, atât de vechi că nu le mai pot pune decât pe calendarul interior, nu pe cel de perete.

A fost odată un avion care s-a nimerit să zboare peste o zonă de conflict. De care n-a mai trecut niciodată.

Vedeţi?

Citiţi, din nou, relatarea de mai sus, sau pe altele, despre prăbuşire. Ştiind că ştiţi pe cineva care ştia bine un om de la bord.

Acum, e personală. A devenit personală.

Era un om bun.

Fusese un om VIU.

I'm so sorry your wings were broken. You were a good man and certainly did not deserve this.
I pray you find your peace and your way into the light.

2 comentarii:

Anonim spunea...

asta cu "jefuitorii de cadavre" o citesti in carti si te ingrozesti. cand o vezi la stiri la televizor, devine cumva ... nici nu mai stiu sa ma exprim.
am citit candva, undeva, ca intre fiecare dintre noi si absolut oricare alt om de pe lumea asta este un lant de doar 6 oameni. iar mie, viata mi-a aratat adevarul aceste afirmatii. ca sa nu mai vorbim ca in era FB-ului, a forumurilor si a blogurilor legatura devine si mai mica (m-am "intalnit" la un moment dat pe un blog cu o tipa pe care o stiam de ceva ani de pe un forum; as fi putut jura pe un teanc de biblii ca intre blog si forum nu e vreo legatura; si alte intamplari).
fiecare dintre noi stie pe cineva, care stie pe cineva, care stie pe cineva, care stie pe cineva, care cunoste il cunoaste pe unul dintre cei care au murit in avionul ala.
daca stai sa te gandesti, cumva toate nenorocirile sunt personale in felul asta pentru oricare dintre noi; poate gresim, dar presupun ca incercam sa le facem cat mai impersonale ca sa putem ramane in toate mintile; doar ca uneori, le facem prea impersonale.
ady

Mamiţuni spunea...

Daca aia de manevrau bateria de rachete ar fi avut in minte posibilitatea ca-n avion sa fie cineva cunoscut, oare mai trageau?
Ma tem ca impersonalul, ca si personalul, intra-n discutie doar cand serveste unei teze prestabilite.
Si eu m-am saturat de principii goale, valori seci si cauze "mai importante"