Amintiri amestecate

Clinică. Telefoane. Analize. Întrebări. Decizii. Îmbrăţişări. Injecţie. Post-scriptum.

- Păi, dacă vă hotărâţi, îi spuneţi lui G., vă luaţi la revedere de la ea, şi de acolo vin s-o ia cei cu care avem contract.

Veterinarii văd, de multe ori, stăpâni de animale care ori insistă până-n pânzele albe cu tratamentele, ori speră, chiar şi-n ultima clipă, în miracole. De-nţeles. De ambele părţi.
Poate de asta aceiaşi veterinari insistă, uneori presant, şi-n materie de injecţie adormitoare.

La clinică, în seara-n care s-a dus, m-am simţit presată să decid. Atunci, pe loc, instant, între inevitabil şi ceea ce mi se dădea de-nţeles c-ar fi fost mai rău decât inevitabilul. Cu creierii franjuri, întrebasem unde o pot duce după aceea, unde găsesc un crematoriu pentru animale, ce opţiuni sunt, dacă sunt, de preluare direct de la clinică.


- Nu vreţi s-o îngropaţi?
- Stau la bloc. Singurul loc în care aş vrea şi aş putea s-o îngrop e la sute de kilometri distanţă.

Unde habar n-aveam nici dacă se putea săpa suficient de adânc, din cauza gerului.

- Păi putem s-o ţinem pe balcon şi s-o duci sâmbătă, nu? a zis, la telefon, Bunica.
- Nu cred că-i o idee bună. Nu va fi destul de rece în următoarele zile.

- Îi putem aranja preluarea. Vă mai lăsăm câteva minute să vă hotărâţi?


Am ales. Crezând că aleg bine, că-i scurtăm agonia...

Şi-am simţit, mai apoi, că, dimpotrivă, am jefuit-o.
Că nu i-am respectat demnitatea şi autonomia ei de fiinţă vie.
Că i-am luat, arbitrar şi teribil de injust, dreptul de a muri în proprii-i termeni.

Nu mi-a trecut prin minte (şi ar fi fost, oricum, inutil) să cer seringi cu calmante, şi să-i fac eu apoi, la nevoie, câte o doză, prin branulă, acasă. Varianta-n care făceam, la nevoie, naveta cu ea la clinică şi varianta internării erau excluse.

Am ales.
Dar n-am plecat de lângă ea decât la ceva timp după ce se terminase totul.
Şi, chiar şi atunci, cu un sentiment cumplit de abandon.

Înainte să decid, în vreme ce-o priveam în ochi şi-o mângâiam, aşteptând rezultatul analizelor (făcute aproape numai ca să nu zicem că nu le-am făcut...), unul din studenţi mi-a spus ceva gen „aveţi tărie de caracter, doamnă, eu n-aş fi putut s-o privesc în starea asta”.

N-am idee dacă mă complimenta sau îmi spunea pe ocolite că-s o cotoroanţă sinistră, cu inimă de piatră.

Nu i-am răspuns. Nu puteam vorbi.

Am zâmbit printre lacrimi. Ce vedeam eu nu era căţelul în agonie. Era prietena mea, partenera de alergături, momentan incomodată de-o boală. Şi cred că şi ea vedea la fel.
Ce-o fi prostia asta de slăbiciune, de nu-mi vine s-alerg şi nici nu mai văd bine? Ştiu că tu eşti, după miros... şi nu numai... îmi pare rău că n-am o zi prea bună, să ştii...



Împăcarea (sau ceva asemănător ei...) a venit odată cu telefonul celor de la Raiul Animalelor. Mi-au spus c-au preluat-o, când au planificat incinerarea, m-au întrebat dacă vreau să vin la ora respectivă, mi-au explicat cum să ajung, cât costă toate cele, dacă vreau urnă, etc.
Când am închis telefonul şi m-am întors la discuţia pe care mă întrerupsesem ca să răspund, mi s-a părut că văd, în zare, o imagine zglobie, dând vesel din coadă, la gândul că ne revedem.


Mi-am luat azi, din nou, la revedere de la Boxie.
Mi s-a părut mică, învelită impersonal în sacul galben de plastic, inscripţionat ca „reziduuri biologice”. Cei de la Rai îi dezveliseră capul şi umerii, ca s-o putem mângâia.
Mică şi liniştită. Şi, paradoxal, în expectativă. Ca un soi de alertă, de conexiune cu nuanţele din jur, aşa cum o avusese toată viaţa.

Am mângâiat-o, am plâns, am ieşit din sala aceea. Afară, zeci de luminiţe se aprinseseră, magic, cald şi liniştitor, pe mormintele din cimitirul animalelor. Lămpi mici, cel mai probabil solare.
O flacără a ţâşnit pe coş, însoţită de câteva scântei mici, apoi de una mai mare, care a plutit mai încet.

I-am zâmbit.
- Pa, căţel iubit.

În cealaltă încăpere, din cealaltă clădire, se inscripţiona urna, în vreme ce motanul locului sărea vioi pe maşina de inscripţionat.

Acum n-o mai aştept să apară de pe hol. E cu mine.



Inevitabil, discuţiile ulterioare de acasă au alunecat şi spre altă pantă.

Pe antemenţionatele coclauri, (unde, trebuie menţionat, când n-ajungeam eu să duc mâncare de căţel, întotdeauna se găsea cineva din familie să intervină salvator), Boxie ţinea companie unei persoane în vârstă, căreia îi servea simultan şi de co-locatar, şi de sursă de siguranţă şi încredere (era paşnică, dar trebuia să ştii asta; altfel, vedeai un câine impunător, cu lătrat puternic şi intens, fără prea mari promisiuni de împrietenire...) şi de diversiune cotidiană.

- Acum, ea cu cine mai stă?



Mi s-a ridicat părul pe ceafă la ideea înlocuirii.
Înţeleg nevoia de companion, dar eu pur şi simplu nu mai pot lua alt căţel.

Şi aşa a aflat Muţunau că fiecare persoană, inclusiv Boxie, e unică, şi că răspunsul la a-ţi fi dor de cineva nu e să-l înlocuieşti.

E să-i celebrezi viaţa. Să te uiţi la poze, să-ţi aminteşti momentele frumoase, să poţi mulţumi, fie şi-n neant, pentru tot ce ţi-a adus în viaţă fiinţa respectivă. Să-ţi dai seama şi de ce i-ai adus tu ei, şi să simţi toate astea într-un fel care să te ajute să trăieşti mai frumos şi mai bun mai departe.

Şi că la moartea cuiva mai bine plantezi un copac (sau mai mulţi) şi încerci să faci un bine - ori unui animal, ori unui alt om. Ori, dacă poţi, chiar mai multora.

Că încerci să canalizezi iubirea către persoana dispărută, într-un fel care încă să i se adreseze - chiar dacă numai onorându-i amintirea.

Există adăposturi care au nevoie de voluntari. Există asociaţii care se străduie să facă programe cu animale. Există fiinţe mici în pericol de abandon.



Dar... apoi m-am uitat la lucruri din altă perspectivă.

Boxie n-a avut un stăpân. Boxie a avut o familie. Mare şi tembelă, nu mereu prezentă în totalitate, dar iubitoare, şi a ei.

Nu există minuni

Uneori nu există nici cuvinte.

Dar există imagini. Şi amintiri. E un film întreg cu amintiri frumoase şi poznaşe, cu un personaj central impunător, cu coadă stufoasă.

Am abandonat-o de două ori - odată, când am deportat-o la munte (mă rog, Subcarpaţi) pentru că nu mă mai puteam descurca cu programul meu, pe de o parte, şi cu nivelul ei de energie, pe de alta, şi era evident că nu-i pot oferi orele zilnice de alergătură de care avea ea nevoie, şi, a doua oară, azi.

Definitiv.


Îmi amintesc de ea pui, un ghemotoc zgubilitic şi lătrător, mai mic decât pisica, dormind pe hol, vara, trezindu-se un pic, cât să latre, pentru ca apoi să se lase să cadă lată la loc.

De uimirile ei de pui în faţa unei jucării de plastic: oare de ce nu răspundea la lătrat? şi nici la împinsul cu nasul?

De tentativele mele de-a substitui întreaga canisă - în prima ei săptămână la mine, am dormit pe jumătate în pat, pe jumătate pe jos, cu o mână pe ea, ca să nu se mai simtă singură. N-am urcat-o-n pat, că dacă se-nvăţa aşa?

De câteva scene absolut hilare, cel puţin retrospectiv vorbind, când, în perioadele ei de erupţii dentare, don’şoara rodea noaptea diverse articole de îmbrăcăminte nu suficient de bine amplasate

De nedumerirea ei de căţeluşă relativ rapic crescută-n înălţime: de ce nu mai încap pe sub burţile prietenilor mei căţei?

De drumurile la mare şi la munte. De înotatul prin diverse râuri. De scuturăturile semi-cataclismice ale blănii, la fiecare ieşire din apă.

De perioada în care mergea cu mine la servici, unde directorul general al companiei respective (companie mică şi zurlie, fără ifose ori standarde inutil apretate) îi făcuse loc în organigramă. Deasupra lui, că era înnebunit după câini în general şi după Retrieveri în special.

De cât era de pofticioasă.
Una din faptele ei de arme zice că, odată, a furat materialul pentru o tavă întreagă de cornuleţe. Nu, n-a luat-o subsuoară, plecând apoi s-o mânânce tihnit, la umbră. Dar s-a descurcat să deschidă bucătăria de vară şi să radă instant cam un metru pătrat de cornuleţe crude, care-şi aşteptau, frumos întinse-o pe-o coală A2, rândul la copt.

Evident că după aia a durut-o burta două zile...


De cât era de iubitoare şi atentă cu copii. Puteau s-o tragă de nas, s-o zgârie, s-o bumbăcească - ea se uita în sus şi se făcea că plouă.

De cât de zgubilitică era (pe când o plimbam, am sărit nenumărate garduri, chit că nu intenţionam deloc asta...) şi de cât de fricoasă. Ajunsese ditamai câinele (cât un mascul mic; dacă se ridica în picioare era aproape cât mine), dar, dacă se speria de ceva, se ascundea instant după mine.

De la o vreme (după ce-o deportasem la munte, poate şi pe fondul noilor libertăţi acordate...) începuse să fie mai curajoasă şi mai exploratoare. La un moment dat am urcat pe munte, singură, cu ea. Nu eram în cea mai bună formă şi tovar’şa patruped mai că nu făcea mişto de mine, cu priviri explicite de tip da’ greu te mai mişti, eu am făcut deja distanţa asta, de trei ori, uite, aşa se merge şi lătrături încurajator-ironice.

De faptul că aş fi putut-o iubi mai mult.

De cât mă iubea ea, chiar şi după primul abandon. M-am simţit mereu vinovată că n-o iau înapoi, chit c-o vedeam de câteva ori pe an şi că rămăsese tot a mea, din multe puncte de vedere.

De agonia îngrozitoare prin care a trecut.

De o izbucnire stranie de energie, când, din senin, aproape halucinant, în drum spre clinică şi perfuzii, pentru câteva minute în care mi-a fost foarte greu să alerg în ritmul pe care-l impusese, a redevenit EA.

De felul în care, din reflex, la o coborâre din maşină, i-am spus „dă mâna, Boxie!”.

De cât de mândru era Muţunau că merge în maşină cu ea - amândoi pe bancheta din spate, aşezaţi unul lângă celălalt.

Îţi mulţumesc, căţel iubit, pentru inima ta mare şi pentru c-ai făcut, vreme de 8 ani, mai mult sau mai puţin aproape din punct de vedere fizic, parte din viaţa mea, şi nu numai.


La clinică, pe tabla de pe un perete, în sala în care te-ai dus, a rămas, desenată de A.,o inimioară roşie, în centrul căreia ţi-a scris numele. (am poza, nu o pot încărca... nu ştiu de ce)

Pentru c-ai fost foarte iubită, de foarte mulţi oameni.



Ultima mea amintire despre tine va fi, însepiată mental, îmbrăţişarea ta cu A., a doua (sau poate prima) ta persoană preferată de pe faţa pământului, pe care am chemat-o şi care a lăsat tot ca să vină să-şi ia la revedere de la tine.

Un cap de căţel lângă o căciuliţă în formă de căţel.



La revedere, Boxie. Drum bun spre raiul îmblănit, şi spor la alergat şi joacă.

Moartea domnului Lăzărescu, varianta canină

Titlul e exagerat. Dar, din păcate, prima parte pândeşte cu adevărat.

Ingredientele sunt: o căţeluşă, o insuficienţă renală nediagnosticată corect la timp (nu avea toate semnele clinice, şi, iniţial, nu i s-au putut face analize, din motive de locuit pe coclauri), o serie de tratamente incorect aplicate (în speţă, antibiotice, care n-au făcut decât să-i rupă şi mai departe rinichii-n două), o pancreatită (nu e clar dacă cronică sau acută, nu c-ar mai influenţa acum în vreun fel cursul actual al tratamentelor), o serie de simptome incorect intepretate (de toată lumea, medici şi nemedici...), o (prea) lungă întârziere a reacţiilor potenţial salvatoare. Şi, probabil, cândva, în amonte, una sau mai multe toxine ingerate. De pe susnumitele coclauri.

Se adaugă perfuzii. Şi lacrimi. Şi un termen limită - vineri. Şi speranţă.


Mă gândesc la eleganţa cu care-şi duce agonia.

La momentele în care pare să (reuşească să) uite că e bolnavă.

La deruta pe care n-am reuşit să i-o citesc la timp drept ce era - semn de deshidratare extremă.

La felul în care pare să vrea să mănânce, pentru ca, în nici o secundă, să refuze, cu un aer grav, de parca ar avea o datorie mai înaltă de îndeplinit şi nu-şi permite nicio deviere.

La cât e de jenată că, uneori, nu-şi mai controlează propriul corp.



La felul în care întâmplarea asta mă duce-napoi, în fiecare dintre cei aproape 8 ani pe care i-am petrecut, pe alocuri, împreună.



La îngrijirea bolnavilor în general - indiferent dacă au patru labe şi coadă, sau nu.

La cât de greu trebuie să fie să ai în grijă un copil bolnav - ori, şi mai greu, şi unul sănătos (sau mai mulţi...) care se-ntreabă de ce trebuie să facă sacrificii pentru celălalt, cu probleme.

Sau orice membru bolnav / incapacitat al familiei, la o adică.



La toate dimensiunile suplimentare pe care le deschid situaţiile astea.



La meditaţiile pe tema acceptării.

La contemplarea inutilelor agitaţii cotidiene.

La nepăsare.

La vinovăţie.

La greşeli.

La inevitabilitatea unor lucruri.

La moarte şi la atitudinile faţă de ea.

La egoisme de tip „mai dă-ne timp”.

La tristeţile niciodată vorbite.



La iubire, ca fundal necesar etern.

Pentru că nu lungimea de pe ceas sau calendar a vieţii contează cel mai mult.



Uneori, timpul pur şi simplu se măsoară mai bine cu râsete- fie ele umane sau canine.

Sau cu bătăi vesele din coadă.