Pierzătorul număr unu

- E cel mai deosebit / bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!

Saaauuu... ce?

N-o să-l mai iubeşti?
O să-l pui să doarmă în curte, pe un pat de cuie?
N-o să-l mai hrăneşti decât, eventual, la marile sărbători?
N-o să-l mai iei în braţe?
N-o să încerci să-l ajuţi să descopere singur vreo modalitate de a se descurca, în privinţe-n care anterior dădea de greu?

"E cel mai bun / deştept din clasa / grupa / cercul lui!" nu e niciodată despre copil.
Este întotdeauna (dar absolut întotdeauna) despre vânătaia pe cheptu' propriu de aramă, de tip "uite ce părinte mirobolanto-extraordinar mi-s, de-am crescut aşa campion! E clar cu cine seamănă, da?!”

Replicile care-s realmente despre despre copil sună altfel. Îi place foarte, foarte mult înotul. Zici că-n bazin e casa lui!

Replicile despre copil sunt mereu despre drum, nu despre ţintă, şi mereu despre dorinţa copilului, niciodată despre presiunea propulsor-pedepsitoare.
Sunt despre bucuria însoţirii pe drumul descoperirilor, despre ocaziile de învăţare a empatiei, despre deprinderea orientării, despre fortificare, despre recunoaştere, relevanţă şi potrivire.
Nu despre premii urâte, coroniţe ofilite, 30 de secunde de aplauze seci, de complezenţă, dublate, eventual, de vreo câteva seturi de invidii/răutăţi aproape perene, şi-un număr de zile de laude epileptice pe la neamuri / vecini / prieteni / colegi.

Tu când o să câştigi concursul ăsta / premiul întâi / şi tu ceva? e o sinistră declaraţie de respingere.

În sfârşit, ai câştigat şi tu ceva! şi Cum adică ai pierdut??? invalidează copilul, care rămâne, în schimb, cu oarece învăţături de neşters:
1. că-i tâmpit
2. că nu poate avea nicio încredere în reperele proprii, tot timpul va trebui (re)validat de altcineva
3. că tre' să ia premiu ca să aibă acces la iubire

În goana după iluzoriul şi omniprezentul număr unu, pierdem totul.