Războaiele punice muţunauto-mamiţunice

Fronturile momentan active (cu infanterie, cu cavalerie, cu aeropurtate, cu puşcaşi marini, cu genişti, cu tot tacâmul - că doar am progresat de la suliţaşi şi elefanţi da?) sunt:

- mâncarea (Muţunau, om de bază când e vorba de bufet suedez, pe care, dacă nu-l are, îl face, lasă după ’mnealui, când poate, circa şaptişpe mii de străchini şi străchinuţe cu chestii în varii stadii de consumare, de zici că pe-acolo a trecut o armată grăbită de şoareci turbaţi. nu e că nu mănâncă. sau că nu mănâncă tot. e că se-nfige inutil în paişpe mii de chestii odată!)

- somnul. numai nocturn. cel de peste zi nu ridică probleme. (seara, însăăă: nu mă culc făăărăăă tiiiineeee, maaaaamiiii!!! - sigur, şi blidele din paragraful anterior se spală singure, nu-i aşa?)

- spălatul pe dinţi (se lasă cu mari interpretări de cântice de jele... mă gândesc serios să-nregistrez unu’ şi să i-l trimit lui Grigore Leşe.)

- intervenitul neavenit(ul). înfiletatu’ sistematic în orice fac ’ăi din jur. în special mama, desigur. (nu contează câte precauţiuni s-au luat. imediat ce sesizează cea mai mică oportunitate de chiţăială, se deschide robinetul-cel-destabilizator-cu-decibeli. şi, nu, nu pleci nicăieri două minute. nici măcar în camera cealaltă. când trec alea două minute? acum? cum, tot n-au trecut? nici acum?)

- joaca la nesfârşit. eternizată. nu contează-n câte locuri mergem într-o zi, odată ajunşi acasă, poa’ să fie ora ţ noaptea, fără una-două runde de joacă nu se poate. chiar şi după zile-n care am obosit eu uitându-mă la el cât ţopăie. şi de ce nu mergem tot azi şi la Decathlon? că eu vreau să mă trag cu bicicleta. ce dacă tocmai am venit de la Ikea, de unde ne-au dat ăia afară, că-nchideau? chiar, de ce închideau? eu voiam să mai rămânem!)

- strânsul lucrurilor şi jucăriilor muţunautice. (da, ştiu, sunt ridicolă. şi patetică. şi jenibilă. şi ... şamd. dar am ales să perseverez în eroare.)



Am încheiat pacifist ostilităţile în materie de:

- trezit matinal (am lăsat-o eu mai moale, că prea eram Hitler...)

- purtatul de papuci de casă (aici am înfrânt (ambele părţi beligerante...) graţie condiţiilor meteo)



Am lăsat-o cum a căzut în materie de dormit neînvelit.
Omu’ are centură neagră în a se dezveli. Inclusiv după ce l-am băgat, în repetate rânduri per noapte, nopţi la rând, în super-mega-sacul de dormit copilesc. (nu, nu e prea cald în camera unde doarme el. dacă onor încălzirea centrală leşină, ceea ce se mai întâmplă, poate fi chiar frig. gen 15 grade frig.)
Cred că n-ar fi rău să-ncep să-i vorbesc despre Houdini.
La învelit am renunţat cam după a douăşcincea noapte consecutivă în care am constatat că, deşi mie-mi clănţăne toţi dinţii, adevăraţi şi puşi, imediat ce mă extrag de sub plăpumoi, ’mnealui, dezvelito-golaş, poseda totuşi nasu’, mâinile şi tălpoaiele calde. Nu călduţe. Calde.


Încă nu ne batem pe:

- haine (pare a avea o preferinţă pentru orice prezintă glugă, refuză unele şosete (acceptă altele la schimb) şi uneori se echipează cu bluzele cu faţa la spate, da-n rest nu există diferende aici). A fost un singur episod în care a refuzat un tricou (pentru că era cu Spiderman, dar cu Spiderman fără cap...)

- încălţări (cam aceeaşi logică de mai sus)

- chestii de cumpărat din magazine. Avem acasă şi/sau cumpărăm altă dată şi/sau mai bine facem noi şi/sau eu nu cumpăr prostia asta, sub nicio formă sunt, momentan, acceptate.



Am biruit însă la capitolul acadele.

După trei săptămâni nesfârşite în care ajunsese să-mi pară că Muţunau s-a multiplicat şi a încheiat un parteneriat etern cu Duracell, astfel ca, la fiecare 3 milisecunde, să poată apărea o versiune nouă, neobosită, semnalizând: uite acadele! vreau acadele! de ce nu-mi iei acadele? când o să mă ia iar X de la grădi, o să cer acadele! uite, a-ca-de-le!.

Dar: am repetat ca răspuns, la nesfârşit, tip moară stricată, „eu nu cumpăr acadele. ni-ci-o-da-tă!” şi, ca sprijin moral, am răsvizualizat varii chestii care mă glorificau în subiect, cum ar fi:

Imagine cu Mamiţuni în costum de cowboy, cu un aer oarecum epuizat dar satisfăcut, cu urme de fum pe faţă, suflând Clint Easterwood-ian în ţava pistolului. (nu-mi amintesc concret de niciun film in care Clintu’ suflă-n pistol, da’mi imaginez c-o fi existând una, fie şi picată la montaj). Pe jos, un suport sfărâmat de acadele.

Ecranul se schimbă şi mai apare o Mamiţuni, de data asta echipată (vorba vine, că ăla e dezbrăcat şi uns cu ulei şi funingine) în Rambo (să zicem în Rambo cu bustieră, ca să liniştim spiritele), zgâlţâind ameninţător de precis un aruncător de flăcări.

Pe jos, un suport-arici de acadele, complet topit. Doar una a scăpat de genocid şi bălteşte individual, puţin mai încolo.

Ecranul se schimbă iar şi apare Xena. Acadelele cad secerate de bumerang.

Apoi Conan. Sabie.

Apoi Alexandru cel Mare, care le dă acadelelor c-un elefant în cap.
Cei şapte samurai. Acadelele îşi fac seppuku.

Neînfricata Mulan. Toţi ăia din X-men. Incredibilul Hulk (mmm, îmi stă bine cu verde; plus, cam tot aşa urlu că nuuuu, pentru a cinşpe milioana oară nuuuuu, nu cumpăr nicio acadea!)... etc.

Toţi, biruind mormane de acadele devenite brusc indezirabile.

Într-una din zilele cele mai pline de cereri şi, deci, de super-eroi, copilul observă, la magazin, că-s complet absorbită în fantezie, renunţă să mai ceară acadele şi mă anunţă că maşina noastră e parcată în altă parte fix când îmi aminteam că, fir-ar, nici azi n-am fost Chuck Norris.