Dilemă

Datele broblemei:
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.

Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?

Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.


Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.

Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.

Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.