O văd

(eu & puştiul din Al şaselea simţ.)

În tatăl de la grădiniţă, puşti singur şi trist ajuns adult mare, pretins autoritar, fals important, ostentativ pretenţios şi jenibil. Nu, nu face avansuri nimănui. Nu despre asta e vorba.
Prin tot ce spune şi ce face urlă, copilăreşte, după atenţie. Dureros. După o atenţie pe care, acum, n-are de unde s-o mai capete, şi peste lipsa căreia, se vede treaba, n-a putut trece niciodată.


În colega de servici căreia nu-i poţi spune nici dă-te mai încolo fără să vezi pe loc reflexul slugarnic-defensiv de-a pleca ochii şi de-a miorlăi, disperat, orice, în încercarea de-a se face, cu orice preţ, simpatică. Acceptată. Ne-gonită. Admisă. Iubită.
Fata care-a-nvăţat să fie, pe dinafară (ori poate şi pe dinăuntru...), suavă, supusă, blocată şi-ncleiată-n propriile impulsuri contradictorii, dar cu bucle, perle şi gropiţe, bucuria oricărui fotograf, în aşteptarea momentului când îi vor ajunge şi ei pâinea şi cuţitul. Sau secera şi ciocanul. Sau drujba.
Şi care, până atunci, nu e deloc ferită de abuzuri, în sânul familiei ei fericite.


În bunica mereu prinsă, eventual de una singură, în concursul auto-instaurat "cine e cea mai bună mamă”, care otrăveşte discret, încet şi iremediabil, încă nişte vieţi, şi-n care se omite fix răspunsul la-ntrebarea "a cui?"


E mare, neagră, rece, densă şi profundă.
Neiubirea.


De cele mai multe ori fug de ea, cu preţul unui oftat de spaimă, pentru că e mai mare, mai veche şi mai puternică decât mă simt eu în toate dimineţile-mi obosite.

Dar, din când în când, reuşesc să pătrund în ochii aceluia dincolo de tristeţe, renunţare şi furie, destul cât să mă cuibăresc puţintel în spaţiul rămas gol acolo. Preţ de un zâmbet.
Care, oricât de ciudat ar părea, contează.