Acasă la o prietenă.
- Nu mănânci? Mănâncă!
Bocăne pe ascuns în masă.
- Auzi! Vine balaurul! Mănâncă!
Aş râde, dar nu e de râs.
Aş râde de eforturile puerile de-a încuraja odrasla să mănânce. Oricum progenitura
mănâncă, de fiecare dată, cam fix cât are chef, şi pentru restu' tre' s-o
alergi, de durează masa mii de ani.
Nu e de râs pentru că demersul ăsta te-asigură că instilezi, temeinic, spaima
în copil.
Nu-s sigură că 2 linguri de piure de nu’ş ce în plus merită asta.
Dar nu intervin.
Odată pentru că habar n-am ce-o face pe mamă să vrea să-şi vadă copilul
mâncând. Mâncând tot ce i-a pregătit, desigur.
Eu una-s sătulă de aruncat mâncare - dat fiind că Muţunau e aproape exclusiv
mesean de tip bufet suedez (câte puţin din multe) şi-n prealabil mă săturasem deja să mănânc după el - aşa încât tentaţia de
impunere a mâncării nu mi-e străină.
În plus, tânăra îndopată e micuţă, ceea ce mă duce cu gândul la frisoare de
necorespundere.
Iar pe termen mai lung e realmente un chin să ai de-a face sistematic cu
mofturi la masă iar faza cu „o să i se facă foame” prinde mai degrabă
la vârste mici-mici, e de făcut de la început (doar că, dată fiind
variabilitatea apetitului, nu prea te prinzi când e cu adevărat început şi când
nu, şi, vezi Doamne, sună monstruos de non-matern, bu-hu-huuu, să fii mereu gata să zici
„nu vrei? păi nu mânca. îţi pun deoparte până diseară”.)
Şi, pe urmă, pentru că făceam şi eu asta, acu’ 15-20 de ani, în
glorioasele-mi vremi de baby-sitting. Duceam cu sârg mai departe
prosteşti tradiţii de familie, conservate-n melasa cleioasă a lui „asta se
tratează aşa”.
Pentru că, pe lângă dusul tradiţiei mai departe, aveam de raportat c-am
hrănit copilul.
Şi n-aş fi zis nimic. Dar am re-vorbit zilele trecute, în context de
întâmplări absurd-certăreţe între adulţi, şi-mi zice, din senin, şi perfect
nejustificat, despre „colega” de servici & divergenţe: „dar eu mă tem de ea! mie mi-e
frică de ea!”
- N-are ce să-ţi facă. Oricum nu poate interveni. Tocmai de aia se agită
aiurea şi tu îţi faci griji inutil. E ilogic să-ţi mai baţi capul.
- Da, dar mie tot mi-e frică de ea.
A, da? Mai zi-i lu’ fie-ta cu balauru'. Că vezi ce mult
te-ajută-n viaţă să sperii copchilu’ de mic. Eventual temeinic.
Vorbesc c-un amic despre cum o să fie după ce se naşte fie-sa.
- Sper să fie bine, să nu fie prea mofturoasă. Dacă seamănă cu mine, o să
fie. Toţi ai mei spun despre mine că eram rău, rău, rău, când eram mic.
- Da’ ce făceai, mai exact? Demolai casa?
- A, de toate, zice.
- De toate...ce?
Devine clar că habar n-are.
- De fapt, nu prea ştiu. Cred că nu ascultam. Plângeam, făceam scandal,
din astea. Eram terorist în toată puterea cuvântului, pe la 2 ani.
Dăăă, ca noi toţi, de altfel.
- Da’ toţi ai mei spun că eram groaznic. Sor-mea era o dulceaţă şi eu
eram groaznic.
Nu comentez, chit că-n stomac am, la auzul comparaţiei, o gheară.
Câteva minute mai târziu, îmi spune c-a fost copil-problemă şi pentru că, la şase săptămâni, făcuse nu’ş ce
infecţie misterioasă.
- Şi-a trebuit să tot fac injecţii, îţi dai seama, de la şase săptămâni,
îmi imaginez că alor mei nu le-a fost uşor, că plângeam non-stop.
Şi nici ţie.
Văd limpede, ca desenată cu litere de neon şi comentată clar, cu
viniete, legătura dintre boală, spaima de bebeluş / nou-născut,
separarea, frisoanele, dorinţa (ne-adult exprimată) de re-ataşare,
re-confirmare, re-acceptare, şi reputaţia de terorist.
Gheara aia se face cupă rozătoare de excavator în stomacu' din dotarea-mi, când văd şi
refuzurile, respingerea şi neînţelegerile părinţilor.
Dar tac. Că poate le văd numai eu.
- O să fie bine. Fiţi şi voi atenţi la ce cere ea, fără să vă fixaţi
repere de-ale altora, ori din alea, ca la carte, şi-o să fie bine.
Cu mama unei perechi de gemeni:
- Ei merg acum toată ziua la grădi, şi e tare greu, nu le prea place,
parcă-s alţii...
- Păi nu i-aţi dat la program scurt, pentru acomodare?
- Nu, că n-a vrut K. (tatăl), şi fata a reacţionat tare
prost.
La scurt timp după naştere, bebeluţa prinsese o infecţie intraspitalicească
(desigur, lămurită ca atare mult după externare) care se agravase suficient cât
să stea internată, singură, trei săptămâni în spital...
Mama vedea oricum nevoia de menajare, tatăl, nu.
- A zis că, dacă nu insistăm acum, nici la şcoală n-o să-i placă. M-am şi
certat cu el, ce legătură are mersul la grădi, în primul an, cu şcoala? Degeaba,
nu a fost deloc de acord.
N-am fost pe fază să-i servesc argumentul clar că, vezi, la şcoală nu stai
toată ziua - ci doar patru ore. Era, şi aşa, destul de supărată. Dar hotărâtă
s-o ia pe fie-sa mai devreme de la grădi... măcar pentru o vreme.
Cu o azi-mâine proaspătă mamiţă:
- Păi, o să-i pun în camera lui...
- Stai aşa. O să-i pui mai încolo. Nu dormi, la început, cu el?
- Nu vreau să-l obişnuiesc să doarmă cu noi.
- Te temi că vă urcaţi pe el, sau ce? Îl pui între două perne lungi, din
alea, de la Ikea...
- Nu, nu e asta. Copilul unor prieteni are şapte ani şi tot cu ei doarme.
Nu-mi trebe aşa ceva.
N-am fost pe fază să-i spun să nu doarmă, atunci, cu copilul prietenilor ei
în pat, ci numai cu al ei.
- Păi şi vrei să patrulezi de câteva ori pe noapte dintr-o cameră în alta,
aşa, aiurea în tramvai? Pune-l, bre, în pat cu voi când e mic.
- Nu, că se obişnuieşte.
- De unde ştii? Până la şase luni nu ţin minte nimic. Oricum când încep să
poată explora singuri uită tot, li se reaşează lucrurile, nu mai contează c-au
dormit cu tine.
Dialogul a mai continuat un pic, la perete, fără rezoluţie.
Dar am greşit când am spus că până la şase luni nu ţin minte nimic.
Pentru că ţin.
Pentru că ţin, în ei, în oase, tot. Şi iubirea, care-i face mai siguri pe ei
şi mai liniştiţi, şi, mai profund şi mai greu de scos, şi distanţarea
parentală.
Pentru că "să nu se obişnuiască” e, de fapt, suprema neacceptare. Dacă stai
să te auzi un pic, faci un copil ca să-l pui în altă parte. (aia cu „ba nu, îi
ofer mai mult, îi ofer camera lui” e-o maxima trompetă. îţi ofer şi eu douăj' de
kile de murături, ce dacă acu' dieta nu ţi le permite)
Suprema neacceptare şi clasica reducere a copilului la condiţia de
obiect.
Pentru că, şi pentru părinte, e infinit mai greu să te scoli noapte şi să te
deplasezi - versus simpla întoarcere relativ comodă pe o parte - şi asta nu face
decât să pună mai multe la temelia adversităţilor resimţite la adresa micii
fiinţe nesupuse canoanelor şi rutinei tale de adult.
Pentru un nou-născut, să nu-i fii aproape înseamnă abandon. Pentru că el nu
vede nici camera zugrăvită cu nu'ş ce vopsele speciale, nici pătuţul cel frumos
şi de obicei scump, nici salteaua aia mirobolantă, nici nimic.
Ce simte e că mirosul tău nu e în imediata lui apropiere. Că nu
sunteţi piele pe piele.
Că e singur.
Că, oricât de învelit ar fi, îi e frig.
Încă mă mai gândesc cum să împachetez corespunzător mesajul, ca pentru
urechile destinatarei. Pentru că-n forma logică, raţională, o să-l reţină,
poate, dar n-o să-l internalizeze şi nu va ţine cont de el.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
5 comentarii:
Uau... genial. Si imi place cand spui atat de multe cu asa putine cuvinte! Am zambit amar cand mi-am dat seama ca pana acum nici nu realizasem ca intr-adevar atunci cand se trezesc noaptea (in alta camera), tot parintele e nervos pe cel mic... Asa ca ai dreptate, inca o caramida...
Raluca,
nu stiu daca genial - ca-s rupte din viata...
am colegi care de-abia asteapta sa treaca 6 luni sa o lase cu bona (!!!)...ca el trage tare sa ii cumpere de toate si sa ii asigure toate cele, dar de vazut pe fie'sa o vede doar dormind si asa treaza 1 data pe saptamana!!!! STUPID! O sa ii para rau mai incolo, cand o sa constientizeze ce pierde.
Eu si acum dorm cu el in patul mare, pana adoarme, apoi cand venim noi hopa la el in patut, 50 de cm mai incolo (dar lipit de patul mare, ca sa imi fie usor cu inveleala)
Bee,
sa nu te superi pe mine, dar n-am prea inteles ce voiai sa spui (vad comentariile, ca le primesc pe mail).
Luthien,
Aia cu "trag sa-i cumpar de toate" e o tentativa nefericita de compensare a propriilor lipsuri...
Nu-i poti cumpara nimanui de toate. N-ati mai incapea in casa :)
In rest, incep sa cred ca exista o corelatie foarte puternica intre cum i-a fost cuiva in copilarie si ce face acum, ca adult, cu progenitura din dotare.
Stiu adulti care au fost bine tratati si asta duc mai departe, apropierea de copil, adulti care n-au fost chiar bine tratati si incearca sa corecteze, si adulti care n-au fost bine tratati si incearca sa perpetueze modelul.
Caci, nu-i asa, ei au supravietuit.
Uimitor, nu stiu pe nimeni care, bine tratat in copilarie, sa vrea sa-si indeparteze, adult fiind, copiii mici.
Trimiteți un comentariu