Opriţi Pământul, doresc să scobor

Există un tărâm aparent liniştit şi senin, în ultima vreme însorit şi paşnic. El poate fi găsit prin trezire extrem de matinală, undeva în jurul orei 6. 5 deja e cam prea fremătătoro-energizat de vecinătatea răsăritului iminent. 6, 6 şi ceva e mai paşnic.

Mi-au ieşit, de vreo 3 zile încoace, trezirile matinale frumoase şi line. Cu cerul blând, cu soarele cuminţel-roşcat plasat strategic între două blocuri vecine. Respiraţiile matinale lungi şi domoale. Zâmbetul încă negrimasat de malaxorul cotidian.

Mă scol de dimineaţă şi ud plantele (pen’ că, nu am apucat să scriu deşi, evident, planificasem, am dat în oarece apucături horticulturnice). Inutil de precizat că-n vreo două sau trei bleahuri nu mai ştiu ce-am plantat. Cred că undeva am şi un Amaryllis, care creşte cam cu 5 metri pe zi. (exagerez, evident. da’ sunt sincer uimită de viteza cu care, din apă şi lumină plus oarece memorie vegetală, se auto-fabrică miraculos tulpina aia fermă şi hotărâtă).

Nu am apucat să documentez foto toată povestea, din păcate. Pe undeva, prefer să văd mai degrabă decât să fotografiez.


Pe urmă, mă transform în titirezul isteric care se-nvârte aiuritor pe durata zilei, până la apoteotica pocnire serală cu mecla de laptop. Via somn.

Am nevoie de răgaz. Nu de concediu. De răgaz. De o pauză de la actualul ritm inutil de înnebunitor. Eventual, de un alt stil de viaţă, mai domol şi mai cu adevărat viu.


O fi de la plante?

O fi de la Muţunau? (care nu mai ştie cum să mai facă să obţină mai multă atenţie directă, nefugărită, acordată lui personal şi spaţiului lui personal, nu mâncării, drumurilor la şi de la varii destinaţii copileşti, ori somnului).



În orice caz, opriţi Pământul, căci doresc să scobor.

Unde e semnalul acela?