Unchiul

L-a sunat sora lui să-l întrebe dacă nu vrea un căţel.
Puiu, câinele „titular”, e bătrân. Lor le plac câinii.
Un căţeluş, fie el şi bezmetic, o să-i înveselească.
Şi, poate, o să-l învelesească şi pe Puiu, aşa bătrân cum e el.

- Nu putem, a spus, trist. De-acum, mă gândesc mai degrabă cum să fac să mai dau din orătăniile astea. Nu poţi pleca nicăieri, nu poţi face nimic când trebuie să ai grijă de ele.

Au câteva găini. Stau la casă, într-o zonă-n care găinile nu sunt o excentricitate. Mai au şi câţiva stupi de albine, într-o margine de sat.

Plecatul de care vorbeşte nu e în vacanţă. Decât dacă, eventual, internările-n spitale pot fi luate-n calcul drept vacanţe.

Poporul zburător din unul din stupii de albine n-a reuşit să treacă iarna (cum aud că, de altfel, s-a mai întâmplat cu destui, poate de la pesticide, poate din alte cauze) şi el aproape c-a murit de supărare, zicând că-i vina lui, că dacă le mai punea nu'ş'ce în plus, poate trăiau...

A găzduit-o pe Boxie, înainte să apuc să merg s-o iau de pe coclauri. (el era mai aproape de susnumitele coclauri). I-a făcut pat în garaj, i-a cumpărat piept de pui, i-a făcut şapte mii de feluri de omlete şi piureuri, poate-poate-o mânca (la momentul respectiv nu ştiam că are sindrom uremic, şi că de-aia nu mănâncă) a hrănit-o din mână, a stat şi-a mângâiat-o şi a vorbit cu ea.

Mătuşa mea s-a bucurat c-am ajuns să recuperez bolnava patrupedă, şi de teamă că, dacă el ajungea martor la un final nefericit al bolii canine, să nu-l afecteze prea mult.


Are 80 de ani. După „standardele” actuale, nici copiii lui nu mai sunt tocmai tineri.
Tot după „standardele” actuale, el era bătrân de când aveam eu vârsta lui Muţunau. (da, mă refer la aerul uimit de pe faţa omuleţilor de circa 20 de ani, brusc instalat la auzul numărului 30. unchiul trecuse de 40....)

Soţia lui, mătuşa mea, are osteoporoză şi nu se poate deplasa decât extrem de greu, aşa încât, în cele mai multe momente ale zilei, ajutorul ei este el. Unul admirabil, aş zice.
Casa lor e mult mai ordonată decât a mea (şi nu pot da vina pe Muţunau în privinţa asta...).
Şi miroase a viu.

Cred c-a plecat din Bucureşti ieri, cu trenul de noapte, înapoi spre casă. Într-un dans dement al geografiilor, geometriilor şi calendarelor care nu se pot intersecta favorabil, n-am apucat să-l văd.

A ajuns bine.