Aritmetic

În Bucureşti există nişte zeci de mii de câini fără stăpân. Dacă sunt 60.000, deja depăşesc numărul de locuitori bipezi ai oraşului Baia Mare.
Dacă sunt 65.000, au depăşit numeric şi populaţia umană din Târgu Mureş.

Nu sunt prezenţi de ieri, de azi.
Şi numărul tot creşte.

Realitatea e că nu vorbim de 1-2-3 câini fără stăpân. Ci de o populaţie cu proporţii de flagel demult scăpat de sub control.
Nu e o zgaibă, e cangrenă.

Şi nu, nu e normal.

Şi dacă n-ar fi existat niciun atac, tot nu e normal. E pur şi simplu prea multă mizerie şi prea mare riscul de focare de boli.

Şi e inadmisibil că s-a ajuns aici. Era, deja, de mulţi ani, dar, când te toceşti la bunul simţ, nu mai sesizezi evidenţa.

Realitatea e că aceste haite de câini nu-şi au locul pe stradă. Că e nevoie de-o combinaţie de măsuri care să conducă la scăderea imediată a numărului lor şi la menţinerea pe termen cât mai lung a unui număr scăzut.
Nu vor fi eradicaţi, e naiv să crezi asta. Veşnic va mai sări câte unul gardul, vor mai rămâne câini de izbelişte la plecarea / moartea câte unui stăpân.

Dar am avea câini, nu haite.

Realitatea e că ăia 2, 3, 15, 200 de inimoşi care iau acasă câte 14 câini nu rezolvă nimic. Cel mult, îşi coboară calitatea vieţii. Înlocuiesc un chin cu altul. Nu e sustenabil.

Şi realitatea e că energia canalizată-n vânătoarea asta de vinovaţi ar fi mult mai productivă odată îndreptată spre remedierea situaţiei - înainte de orice tentativă de-a aloca / împărţi / identifica vreo vină.
Nu de alta, dar, cât se-ncaieră oamenii, câinii continuă să se înmulţească.

Întâi limitarea efectelor, pe urmă căutarea presupus izbăvitoare a cauzelor. E o situaţie de urgenţă, nu una-n care să ai luxul meditaţiilor referendistice.
Când te blochezi în intersecţie, prima dată scoţi maşina din trafic, pe urmă-ţi baţi capul cu identificarea cauzelor defecţiunii. Nu prea te-ajută să rămâi înţepenit în proiect, urlând la cel din spate / faţă / etc pen’ că maşina ta nu mai merge.

Noi cam în postura asta suntem.


Alt aspect important: între obiective şi mijloace e o maaaaare diferenţă.
Obiectivul nu e să omori câini, ietă, aşeeaaa. E (sau ar trebui să fie) dispariţia haitelor de pe stradă.
Programul de eutanasiere e doar un mijloc.
Altul ar putea fi adopţiile (combinate cu sterilizările).

Hai să le vedem (şi tratăm) diferit.

***

Bucureştiul are cam 2.000.000 locuitori bipezi. 1.678,00 mii locuitori recenzaţi. De fapt, în conglomeratul urban sunt ceva mai mulţişori.
692.019 gospodării.
804.287 locuinţe.

Să zicem că numărul de patrupezi vagabonzi ar fi între 60.000 - 80.000.

Câte unul la fiecare 10 gospodării.
Sau câte unul la fiecare 25 persoane.

Dacă sunt atât de iubiţi, cum de stau pe străzi? Cum de nu-s adoptaţi / adoptabili?

Pentru că:
- ori în oraş sunt, de fapt, mult mai mulţi câini decât ar indica valorile de mai sus, iar diferenţa e dată de cei deja adoptaţi - ceea ce poate însemna că s-a atins deja plafonul de adopţii

- ori problema e foarte uşor de rezolvat, invitând iubitorii de animale să şi-i ia acasă, ceea ce înseamnă că, brusc, de mâine nu ne mai doare capul - sau poate chiar din noaptea asta
Desigur, asta ar presupune autenticitate. Nu ipocrizie. Nu iubire de la distanţă.
Realitate trăită, nu principii pompoase, insuficient rumegate pe post de mare busolă morală.
(cam cum ar fi să vezi oamenii alergând buluc, să prindă repede-repede câte o cotarlă de luat acasă, înainte s-o adopte vecinul?)

- ori declaraţiile de iubire sunt, din păcate, doar răbufniri ale unor poveşti triste care, de data asta, privesc oamenii. Şi-aici ne-ntoarcem fie în imaginar, fie în plină de-responsabilizare, cât China.