Consumerisme

Am pescuit dintr-un comentariu (îmi cer scuze, dar nu mai ştiu nici al cui, nici de pe ce blog, pentru că-s şi uitucă, şi e-lacomă - am cvasi-permanent vreo patruj' de ferestre de net deschise...) filmuleţul acesta, cu titlu foarte bine ales, în dublul sensul lui.
(pun aici numai prima parte, merită văzute toate)




Care filmuleţ, în esenţă, ne zice că nişte cetăţeni foarte lacomi, nu tocmai lipsiţi de resurse (financiare şi de ingeniozitate) manipulează (până la zombificare...) copiii, transformându-i, din fragedă pruncie, în clienţi emoţional captivi produselor lor. Cu semnul dolarului plutindu-le, în plin suspans thriller-ist, pe retină, în vreme ce ei, copchiii, delirează de fericire sintetică în universul extins şi ireal al jucăriei / filmului / aplicaţiei / brandului X.

Aşa. De-acord. Filmu' pare să zică bine ce zice. Doar că, vă rog să mă scuzaţi, e(ra) absolut evident. Nu e vreo mare descoperire - cel mult, una binişor evidenţiată.
Căci orice cetăţean vânzător de ceva asta-şi doreşte - să vândă. Să i se-ntâmple muuultă cumpărătură. Mai multă de la mai mulţi clienţi, mai multă de la ăia existenţi, mai multă de la ăia viitori. Cu atât mai mult dacă ăia viitori în chestiune au şi oarece putere de influenţă / decizie asupra bănetului altora (vezi vacanţele stabilite în funcţie de preferinţele copiilor sau urletele dictator-pofticioase de la raft).

Şi...?
Că doar la noi (încă) nu e aşa. Încă.
Sau... Păi, da' noi n-avem nicio putere. Dacă nu-ţi foloseşti mintea un pic, sigur nu.

Ai, în calitate de părinte de copil încă neatins de "val" - cele mai mari puteri:
- Să nu cumperi. Că doar decizia e la tine. (Ori te scobeşte sistematic careva-n portofel la magazin?)
- Să-ţi creşti copilul punând accent pe lucrurile care realmente contează. Pe ce faceţi împreună, nu pe ce-i cumperi (ceea ce, ştiu, nu-i simplu, căci să-i dai/ cumperi lucruri s-a-ncetăţenit deja ca dovadă de iubire.)

Doar că, na, punerea-n practică a conceptului de refuz al agresiunii comerciale pare, cum ziceam, a fi un pic mai greu de realizat...

Oare de ce?

Ca percepţie, achiziţia e cea mai scurtă cale de a realiza lucruri. De a le înfăptui. S-a substituit, în timp (din, cred, mai multe motive decât Marea Conspiraţie a Producătorilor/Companiilor Foarte Lacomi/e), înfăptuirii reale.
Din seria, nu ne putem permite o vacanţă, da' ne luăm o poză / un DVD / o pereche de şlapi.
(ca-n bancu' ăla cu ardeleanu' care zice "eu o portieră tot îmi cumpăr!")
Şi 5 milioane de mărunţişuri care să suplinească absenţa marelui-obiect-dorit - oricare va fi fiind ăla.
De fapt, care să panseze absenţa (intensităţii) unei stări de bine.
E, şi aici, în adâncuri, o poveste de neiubire.

Căci faptul că, de pildă, îţi umpli casa de jucării nu înseamnă joacă - înseamnă numai posibilităţi de joacă. Şi oarece depozitare.
(după cum, din păcate, statul în garaj nu face pe nimeni maşină. altfel, eu aş avea motor în ceva mai mulţi timpi).

Şi de-aici vine şi soluţia - fă lucruri. De preferinţă, împreună cu copilul din dotare. (ceea ce-n State, pot pricepe, nu mai e chiar aşa simplu...). O tură bună de joacă, azi, scoate din calcul pe ziua aia şi holbatul la televizor, şi inutilele achiziţii ulterioare generate fix atunci.

Vaaaai, dar presiunea colegilor...
Aşa, şi?
O să faci / cumperi chestii pen' c-a zis vecinu' Gigel? (poate că da, ce ştiu eu...)

De valoarea experienţelor diverse n-a auzit nimeni? Tot n-am ieşit din uniformizarea proletară?

De ce va fi mai încântat un copil (preşcolar, cel puţin...), de o oră de holbat imobil la Mickey Mouse, sau de-o perioadă de joc intens împreună cu mama şi/sau tata?

Problema nu e că o să cheltui oarece bani, la instigarea manipulatoare a Firmei X. Ăsta e doar simptomul - un efect al faptului că părem a trăi într-o lume care ... ei bine, nu mai ştie ce e cu ea. Am ajuns să preluăm facerea unor lucruri fără a ne mai întreba de ce. La ce ne trebe. De ce astea, şi nu alea, sau altele. Ceea ce a dus la o îmbârligătură aparent insolvabilă de lucruri/întreprinderi necesare şi respectiv deşeuri.

Şi-aici e o poveste mult mai mare decât consumerismul - pentru că bate mai adânc, în lucrurile-n care, eventual, credem.

Dar, despre asta, într-un episod viitor.