Muţunau şi muzica (sau cum să fii fan)

- Asta e melodia!!
- Hă?
(cumva, Muţunau mă ia non-stop prin suprindere, în ultima vreme. sau poate aşa-s eu acum, etern surprinsă)

- Asta e!!! Asta, cu „sângele mele”!!!
- N-are niciun sens. Nici nu se acordă, zice nazistul gramaticii.
- Da’ eu aşa aud.
- Păi nu prea am cum s-o caut.
- Ăăăăămh.... se pleoşteşte Muţunau.

Pe de altă parte, ştim bine (chiar mai bine decât el, cum se va dovedi mai jos...) că Muţunau e mare fan Carla’s Dreams.
(ceea ce e uşor ’naintea vârstei, da’ n-am interzis...)
Aşadar, mă apuc să caut „de-a alandalulea” pe net, având o vagă bănuială că de fapt ştiu piesa...



La primele acorduri:
- Na, o recunoşti?

Muţunau se uită lung şi nu foarte lămurit la mine. Explodează extatic abia la refren, ocazie cu care-l lămuresc că e „sângele-n vene”...

- Îmi poţi printa versurile?
Nu prea e pentru copii, aşa...
- Că vreau să le-nvăţ!
- Da, imediat!
(ia de aici, să-l pupe mama pe el de autodidact!)

Taman când cugetam că-s mari oameni cetăţenii de la Carla’s Dreams, dacă l-au depăşit ei în preferinţele lui Muţunau până şi pe Scooby Doo, când face bine junele şi-mi aminteşte (via deducţie bazată pe listele Youtube) că gloria lumii e trecătoare, aşa, de felul ei ...
- A, păi tot ăştia cântă şi „Eroina". 

 ...pe care Eroină a refuzat s-o asculte şi a doua oară mai deunăzi, explicându-mi că preferă să şi-o cânte chiar el.

Moment de mare angajament parental, că Muţunau o fi având el voce (pe undeva, pe-acolo), da’ de ureche muzicală nu dă semne....

Momente istorice cu transmis haine şi făcut obsesii muzicale

Familionul nostru extins are o mare tradiţie-n transmis haine (atât de veche şi de amplă, încât cred c-a devenit deja obligaţie. urmează să descoperim că ne-a intrat şi-n ADN).

De la mamă la fiu n-ai zice, totuşi, c-ai avea ce transmite - poate doar oarece încălţări sport mai bine păstrate... având în vedere şi vitezele diferite de creştere ale tălpoanţelor muţunautice. Poate şi oarece geci sport...

Ei bine, avem şi altele.

Cam acum vreo două luni, în disperare de cauză (a se citi toate tricourile se descoperiseră a fi profund murdare, inscripţionate atent cu meniul fiecărei zile...) am tras, din raftul meu, de un tricou alb, simplu, mic, cu mult elastan, rămas acolo de pe vremea când aveam dimensiuni care-mi permiteau să nu intru pe uşă doar pe cant, şi l-am arătat Muţunaului.

Al lui a rămas.


***

În materie de obsesii muzicale, e de menţionat că eu cânt fals. Cum însă mi-s printre ’ăi (nu foarte numeroşi) care aud muzical cât să se crispeze autentic la falseturile majore, dar de cântat, cântă tot prost, de obicei nu mă lansez vocal decât când e de gonit discret musafirii (la aniversări fac, cu succes şi entuziasm, play-back, când vine momentul sonor la-mulţi-ani-ic).

Muţunau, mândru moştenitor al mamei sale (pe craca ailaltă ar fi fost ceva voce...da’ se pare că nu s-a lipit) n-are însă instalată această auto-cenzură, drept care mi-a behăit zile-n şir (tot acum câteva luni) şansoanele dumisale preferate.
Pentru că nu n-ascult posturi de radio contemporane şi pentru că el cânta extrem de fals, m-am apucat de reconstituit versurile (treabă grea, că şi alea erau redate după ureche) pân’ am descoperit via google şi cu puţin noroc suplimentar (ceva fond sonor de mall) că una din opere aparţine Deep Central şi ailaltă lui Smiley. Cred.

 (Nu mulţumesc, pe această cale, cui o fi mediat ascultarea la grădiniţă a operelor; mă puteam lipsi)

Despre interesanta confiscare & adaptare a cântecului preferat, în episodul viitor.