Utopii mamiţuneşti

(tentativă de postare veche ... de vreun trimestru!)

Să zicem c-aş avea o serie de alimente curate pentru o bună parte din an. Unde prin curate înţeleg alimentele proaspete, neprocesate, crescute cât mai departe de orice sursă de poluare de orice fel. Să zicem c-aş calcula cât îmi trebe şi că le-aş căra personal de la sursă, din când în când.

(Mă uit lung, în ultima vreme, la produsele vândute pe marginea drumului, prin sate, şi, lăsând deoparte cârcoteli tip „da’ ce fel de căpşuni sunt şi mari, şi coapte-n aprilie - soiul importat, desigur”, încerc să calculez la emisiile cam câtor maşini sunt expuse, pe margine de drum european, într-o singură zi, răsadurile, caşcavalurile, florile şi restul produselor frumos înşirate spre vedere & cumpărare.

O maşină pe minut înseamnă 600 de maşini în 10 ore. Doar că nu vorbim nicidecum de 1 maşină pe minut - drumurile mari au de cele mai multe ori patru benzi, ambele intens circulate.

Numai praful ridicat şi menţinut în aer de atâtea maşini e suficient să mă facă să nu vreau să cumpăr niciodată niciun caşcaval şi niciun măr stradal. Sunt curioasă cum ar arăta, la final de zi, o pânză-n prealabil albă, fixată la nivelul produselor vândute. Cam ce "culoare" ar avea... )

N-am nicio iluzie cu privire la cât de bune ar putea fi produsele „de la ţărani”.
Am nişte (pretins) vagi idei (în realitate, înspăimântător de precise...) cu privire la sursa seminţelor, la folosirea acceleratorilor de coacere şi la cantităţile de fertilizatori şi îngrăşăminte pompate-n culturile cu pricina.
Am cules personal, la un moment dat, găleţi întregi (nu exagerez) de gândaci de Colorado de pe cartofi ca să pretind că pricep cum sunt văzute alternativele „fără stropit”.


Da, cred că există şi ferme care fac lucrurile cum trebuie. Dar sunt minoritare. Teama de foamete e imensă (şi ancestrală... şi prezentă-n noi toţi).

Uneori, lăcomia e şi mai mare.

Aş vrea să cred că poţi şti cum să distingi între un aliment cu adevărat sănătos şi unul nu tocmai - dar raţiunea-mi zice că, la simpla vedere şi mirosire, n-ai cum. Evident, extremele sunt perceptibile - căpşuni şi piersici fără miros, sau cu miros şi fără gust, sau cu un vag gust dar cu urme certe de varii manevre - căpşunile nemeşterite sunt un pic acrişoare, oricât de coapte-ar fi. Şi nu, nu-ţi spargi capul cu ele de tari şi ferme ce sunt.

Dar cam atât.

Nu cred în plantele de balcon - nu dincolo de micul experiment ştiinţific.
Evident, asta nu mă împiedică să-ncerc să le cultiv).

Ce-ar fi dacă...

...toate locuinţele ar fi construite în aşa fel încât să includă din start/proiect montarea de toalete pentru copii?
Fie având două-trei săli de baie, fie doar una, dar mai mare? Deja dotată cu vas de WC, chiuvetă şi oglindă pentru cei mici?

...blocurile ar avea, de la un etaj la altul, şi tobogan, nu doar scări şi lift?

... în mijloacele de transport în comun ar fi şi rânduri-rânduri de scaune mici şi frumos colorate?

... ar exista nu doar biblioteci, ci şi jocoteci şi bicicloteci?

... ar fi normal să mergi şi la servici cu copil cu tot?

...scopul principal al poliţiei ar fi păstrarea curăţeniei, nu a legii şi ordinii sociale? (uşor prea artificioasă pentru gustul meu...)

...fiecare administrator de bloc ar avea ca scop principal în viaţă îngrijirea plantelor din jurul blocului şi găzduirea unui număr cât mai mare de rândunele?

...la modă ar fi să ai cât mai mulţi copii sănătoşi şi veseli, nu cât mai multe posesiuni materiale?

...scopul real al întregii societăţi ar fi realmente bunăstarea copiilor? Grija faţă de mediul în care îi creştem şi pe care li-l lăsăm?


Cred că, într-o primă fază, primăriile ar începe să ia şpagă pentru din ce în ce mai multe leagăne, plasate din ce în ce mai aproape unele de altele.
Că, tot în această primă fază ocupaţia majoră ar fi nu înlocuirea bordurilor, ci desenarea de şotroane şi table de şah.
Că oamenii ar merge sistematic la servici sărind coarda şi/sau dându-se cu sania. Oprindu-se, eventual, să ronţăie vreo acadea sau să joace o miuţă.

Că mult mai multă lume ar zâmbi. Pentru că multe din lucrurile care ne deranjează ar dispărea, nemaigăsindu-şi locul.


Ah, dar ce rost are? Doar ăştia mici cresc atât de repede. Doar nu putem schimba nimic cu adevărat. Doar ne petrecem cea mai mare parte din viaţă ca adulţi, nu sub formă de copii.

În ani calendaristici, desigur.

În anii număraţi în emoţii, aş zice că lucrurile stau cu totul altfel.

Utopie

(Sursa)

Cum ar fi dacă...

... toate acţiunile omenirii ar fi aliniate scopului de a-şi creşte bine copiii? de a evolua crescându-şi-i din ce în ce mai bine, învăţând din greşeli, în loc să le conserve ori să trăiască încercând să le evite...?

... viaţa socială, sub toate aspectele ei, ar fi realmente dedicată copiilor? realmente = în toate aspectele ei de substanţă, nu doar la nivelul (superficial) de tip „eu fac totul pentru copii!”, unde totul nu mai ajunge să însemne, practic, nimic în afara unei aspiraţii ofilite...

... nu te-ar alege nimeni, niciodată, pentru nimic, în nici o funcţie, dacă nu ţi-ai fi absolvit, în adolescenţă sau altcândva, stagiul de îngrijire de copii? (nu proprii, dar nici ai altora, ci ai noştri, într-un sens de apartenenţă umană...)

... interviurile de job ar avea, acolo unde se aplică, o secţiune dedicată experienţei de părinte? că e de muncă, nu glumă; şi ce uşor şi clar ar ieşi aspectele esenţiale la iveală...



Poate că...

... am avea tobogane la bloc, pe lângă scări;
... pe străzi ar fi curăţenie lună;
... blocurile şi casele ar fi vesel şi viu colorate;
... am merge la servici pe ponei - sau pe picioroange, bătând mingea; (nu am idee unde am parca poneii! la asta mai trebuie lucrat.)
... ar fi mai mulţi copaci şi mai multă verdeaţă;
... ar fi mai multă linişte - pace;
... am avea vreme să-ncercăm tot timpul, indiferent de vârstă, să vedem în ce copac e pasărea care cântă acum;
... am mânca mai sănătos;
... ne-am certa mai puţin;
... lucrurile ar avea ceva mai mult sens;
... am râde mai mult, din toată inima;

... am fi mai puţin nefericiţi şi-am fi, în schimb, mai întregi. Ca oameni.



Ce ne-o fi împiedicând?